
Albinoni-Adagio
Editor șef: FLORIN CONSTANTIN ȚĂRANU
NR.32,ianuarie 2021
Mirajul penelului
Cornel Vana, artist plastic din Turda, are pentru fiecare tablou pictat, mirajul locului în care inspirația i-a condus penelul. Inspirată de lucrările sale, am „salvat” în poezie, mirajul. Artist de recunoaștere internațională, cu expoziții pe tot mapamondul, Cornel Vana a organizat la Sighișoara câteva expoziții, în colaborare cu Asociația Literară „Creneluri Sighișorene”. De asemenea, artistul a oferit câteva lucrări pentru coperțile revistei „Creneluri Sighișorene” și coperțile antologiei „Românul s-a născut poet” – ed. Vatra veche, coordonator Gabriella Costescu. Prietenia dintre poezie și pictură, are respirație creatoare, întru frumos.
**
„Artistul mereu dă curs unei patologii şi cu priviri iscoditoare își deschide necontenit sufletul, fie în faţa unui personaj, fie în faţa unui peisaj – „Răzor”. Un elogiu adus amândurora, dar natura are un dat, să se recreeaze mereu, făcându-mă, fără să vreau, căutător discret de flori de leac,... dacă nu, cu siguranţa caut o înțelegere a „Răzorului”. Aidoma, acelor călugări izolaţi, pustnici... şi, culmea, poţi observa că ei socializează mai mult decât un individ dintr-un centru urban, așa vraja răzorului adună zeci de specii de plante şi insecte creând un descântec al libertății absolute, vizând iraționalul şi imagini ce mă duc cu gândul la facerea lumii. Sunt înţelesuri metaforice care consolidează și realul şi ficţionalul și mitologicul, fiind izvor nesecat de interpretări”.(Cornel Vana)
Fiecare culoare din lucrările artisului și-a găsit minunea în metafore, astfel am ridicat la rang de creație și bucuria de a realiza împreună cu artisul, un album de colecție cu lucrările sale, poemele mele, cât și opinia avizată a criticilor de artă. Albumul va vedea lumina tiparului în luna februarie 2021.
Gabriella Costescu

Măreție
Mi-au pierit celelalte cuvinte
Cuprind în iriși de cristal „Nu-mă-uita”
Graal strălucitor cu cele sfinte,
Ating sfios acum cu dreapta mea.
Înmiresmată rugă peste frescă,
Colaj de pioșenie pe fețe sfinte,
Dau templului ardoarea cea firească,
Iluminând în rugă „drag părinte”.
Pe ziduri sacre scrijelit în fugă
Mesajul rugăciunii și al mulțumirii,
Pentru talantul înmulțit cu trudă
Penel muiat în lacrima iubirii.
Gabriella Costescu - 19 mai 2020

Buruieni de leac
Curcubeice flori
pătate de rouă,
aruncate pe retina cerului
încălzite de lumina soarelui,
răsfățate de boarea vântului,
încarcă bucuria vieții zbuciumate.
Transpar din ochiul artistului
în magicul penel muiat în anotimpuri,
buruieni de leac
fierte în sufletul tău,
cu aroma sărutului.
Hai! Prinde coama primăverii,
împletește-i toate înmuguririle
alearg-o desculță în dimineață...
Pune căpăstru vântului
să i se audă zurgălăii florilor
hăt departe...
Tu asculți?
Iubirea se naște.
Gabriella Costescu 27 aprilie 2020

Aprins
Ai risipit macii pe câmpurile verii
Și-am auzit ciocârlia țâșnind spre lumină
În răzoare ard flori în culorile mierii,
Furnici și-alte gâze umblă ca pe velină.
Țes rochii-n petale, coronițe de nalbă,
Diamante-n inelul de mac și bujori
Rubinie e seara, ca o magică salbă,
Ce arde-n apus, cald, lumini și fiori.
Hai cu mine de mână să culegem verbină
Să fie de leac și de lacrimă DOR,
Zeii coboară să cânte-n surdină
Despre florile tale pe frumosul răzor.
Gabriella Costescu. 15 mai 2020
Deja vara s-a instalat și natura ne copleșește cu frumusețile ei. Pământul acoperit cu tonuri de verde, poienile înflorite ce duc cu gândul la tablourile pictorului, Ion Țuculescu ori de ce nu la „Poteca spre cimitir” a lui Ștefan Luchian. Compoziția „Calea hoților” este ca o amprentă a ce ar putea fi mai rău în mintea de copil, ce nu putea trece prin minte, animată de poveștile bătrânilor din sat. Acum în lumea reală, această poveste are alte valențe, coclaurii sălbatici cu bolți de umbră și lumină, florile umede și colorate încearcă și pe pânză să-și țină prospețimea, lumina și seva ca o revărsare a bucuriei de a savura vara în răzoarele sălbatice.
Bucuria de a contempla câmpul aflat în gloria lui vegetală și presărat cu mii de tonuri pe care artistul le revendică și le soarbe din privire. În acest paradis, prezența divină lăsând doar loc adierilor limpezi de vânt.
Totul devine ca un decor compozițional selectat cu atenție și eliberat ca zborul păsării de materia grea a pământului. Utilizând tușa divizată și pata mare de culoare, un exercițiu cromatic liber neîncorsetat de reguli, lumini și tonuri de alb verde și roșul pe care îl găsim în macii deformați, stilizați, creând focare vizuale și în pâlpâiri de margarete creând un ceremonial al plăcerii de a picta în natură și a savura parfumul salbatic, neîmblânzit al naturii.

Calea hoților
Ai furat culori de pe cer
Inocent paradis pe pământ,
Ca să faci cărări printre nori
Curcubeu șerpuind prin cuvânt
Vara-n solstițiu a obosit
Cocoșând pânza grea sub penel,
Înțelept din povestea bătrânilor furi,
Cât să faci peste câmp un rondel.
Roua privirii felie de cer
Ca pasărea-n limpede zbor,
Remodelează de înțelepciuni
Flori, curcubeu, tandru DOR.
Gabriella Costescu
În universul vegetal am imaginat un peisaj cu o flora colorată în tonuri de galben variat. Florile, „Piciorul cocoșului de munte” (Ranunculus montanus) cresc prin pajiști montane, locuri umede, tulpina susține una-trei flori și își poartă rodul în lunile mai iunie. Evadând în undele sălbatice ale peisajului în care se aude cântecul păsărilor și zborul teleleu al gâzelor, reamintindu-mi de o natură curată și idilică. Cu lovituri energice de pensulă și cuțit, am creat o lume în care realul și visul capătă alte valențe plastice. Cu cât trece timpul, nu încetez să îl apreciez tot mai mult pe Horia Bernea, căutându-l minițios printre frunze și firele de iarbă, ori coclaurii nesfârșiti de verde cu căpițe nimbate în tonuri de gri și frământate de răzoare anoste, creând borne de culturi variate cromatic, ca o scoarță olteneasca. La Vârcioloabe am creat aceste mirabile minuni. (Cornel Vana)



Mirabile minuni
E-un zumzet în culoare
pe câmpul de sub apele cerului.
Îmi las ochii să alunce
pe sărbătoarea venită din penel.
Mai ai ceva curcubeu în suflet...
închid ochii... tu unge-i cu tină de taină
să aud frământarea-n paleta luminii
valsând, împrăștiind miresme.
Povestești printre flori despre iubire,
despre lumi până... hăt... la orizont.
Mirabile minuni
neculese.
Gabriella Costescu
Purpuriu de mac
Străin arcuș alunecând peste câmpie
Ca pe-o vioară de timp îmbălsămată,
Cu viul din petala firavă, purpurie
A macului cules cu mâna mea de fată.
Olul, se simte mândru ca pocalul,
Că-mbrățișează buchetele încoronate
Din brazda-n care frământat Ardealul
Și-a botezat luminile nevinovate.
Atinge muza humii pe pânză prpuriu,
Tot sufletul și ochii tăi ce-o să cuprindă,
Zarea și câmpul poemului meu viu,
Cu maci înfiorați te-aștept sara în tindă.
Gabriella Costescu
Despre Părintele Sofronie
O frumoasă poveste i se poate citi pe chipul parintelui Sofronie. Om cu suflet mare și minte curată ce îl ajută să deosebească între lumina minții omenești și lumina cea nezidită a lui Dumnezeu. Portretul părintelui l-am zugrăvit în zona sacrului și de icoana bizantină dar cu practica picturii de șevalet și cu liberate în concepția spațiului bideminsional.
„Trei lucruri nu înteleg: o credință adogmatică, un creștinism nebisericesc și un creștinism fără ne-voință. Și aceste trei: Biserica, dogma și ascetica (ne-voința creștină) sunt pentru mine un tot al vieții. Nimeni pe acest pământ nu poate fugi de suferințe; și, deși suferințele trimise de Domnul nu sunt mari, oamenii și le închipuie mai presus de puterile lor și sunt zdrobiți de ele. Aceasta se întâmplă din pricină că nu-și smeresc sufletul și nu se încredințează voii lui Dumnezeu. Însă, Domnul Însuși îi călăuzește cu Harul Său pe cei ce se predau voii Lui Dumnezeu și duc toate cu tărie, pentru Dumnezeul pe care, atâta l-au iubit și împreună cu care, pururea se proslăvesc. Cu neputință este a scăpa de necaz pe lumea aceasta, însă cel ce se predă voii Lui Dumnezeu duce cu ușurință necazul, văzându-l; ci, punându-și în Domnul credința, așa trece necazul său.” (Părintele Sofronie)
Monah, pustnic, preot, duhovnic, parinte duhovnicesc, întemeietor de mănăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile parintelui Sofronie au fost nenumărate. (Cornel Vana)

Rugă
Doamne nu-ți întoarce fața
De la cel în nevoire
Care a primit talanții
Dați de Tine prin iubire
și i-a înmulțit ca stele
sus pe cerul necredinței
întorcând prin rugăciune
multe suflete spre Tine
Gabriella Costescu
Secretele sufletului
Să fii bătrân este oare așa de trist ?

Uite că a venitul timpul să delimitez de unde începe bătrânețea, în timp, dincolo de timp oare ce o găsesc , dincolo de spațiu , dincolo de orice rațiune unde fuge înțelepciunea ? Am să știu să o gestionez ?
După o credință doar a mea, timpul stă pe loc, eu mă scurg ca un fluid prin el, ca până la sfârșit să mă topesc în marea Universului.
Old Lady să te număr în ani, sau în riduri, sau poate în numărul copiilor pe care nu i-am avut, poate în bucuriile și necazurile care au trecut prin cămăruțele inimii mele, firește patru la număr, ca la tot omul și pornind de aici am realizat că echilibrul nu este egal, ei și ?!
Chiar dacă necazurile au atârnat mai greu, să cred o clipă că toate acestea m-au dezarmat, nu, sunt o fire prin care a curs sângele unei campioane, iar campionii știu să treacă linia de sosire fie și în genunchi!
Bătrânețea este un privilegiu, am susținut de fiecare dată, nu este puțin lucru tot ce ai acumulat în toți acești ani : adolescentele iubiri, pleoapele tremurânde, fluturii care dădeau să-ți spargă pieptul, primul sărut , băncile școlilor, băncile parcurilor, aula, gaudeamus igitur, apoi m-a bucurat foșnetul ușor și diafan al unei rochii albe din satin, altarul, prima noapte, tremuram ca varga...
După aceea, roata vieții mele s-a tot învârtit, de fiecare dată când încetinea, Dumnezeu parcă îi dădea un imbold să prindă curaj și încet , încet lua viteză, iar la ureche îmi șoptea :"mergi înainte , drumul este lung, străbate-l ,străbate-l!" ...
În toți acești ani, am învățat că viața nu trebuie economisita, dar nici risipită în van, doar trebuie trăită din plin, pentru că oricum moartea este atât de sigură de victoria ei, încât mi-a dat un avans de o viață întreagă, știu, este un joc amăgitor, amândouă știm cine pierde până la urmă. Și totuși este cel mai antrenant joc pe care l-am jucat vreodată, oare la ce nivel am ajuns?
Până acum m-am detașat simțitor pentru că în tot acest timp nu m-am pierdut în văicăreli, lamentări, sau n-am încercat deslușirea unor lucruri care oricum nu-mi vor schimba viața în mod major.
Drumului spre marea Doamnă Bătrânețea i-am așternut cărarea din timp, constituind un depozit pe care l-am alimentat pas cu pas cu toate trăirile mele, cu clipele de fericire, dar și cu toate nimicurile care la urma urmelor înseamnă viața , viața care poate fi o singură liniuță, așa am citit undeva, de mult. Liniuța aceea, știți cea de trăsură , așa învățasem că i se spunea în primii ani de școală, unește anul de naștere al unui om cu cel al decesului. Eu aș completa, cu două paranteze mari, cele mai mari posibile, între acestea două se regăsește viața !
Sunt doar gânduri cu foșnet de mătase pe care le-am sădit noapte de noapte pe unicul meu pat - cerul, care nu mi-a îngrădit niciodată libertatea imaginației, având o singură muză - viața.
Pentru ea am așternut straturi de iubire, am înfipt repejor gândul , de teamă să nu fugă, apoi un rebel și buclucaș nor m-a ajutat, scuturându-și pâlnia ploii, încât până la ziuă prindea rădăcini , iar eu nu făceam altceva decât să culeg buchețelele de gânduri, să le ofer în zori, pline de rouă, cui i-ar fi fost de folos.
Astăzi știu că am reușit să fiu persoana care îmi doream să fiu, știu că tot ce am depus în contul vieții a fost bine investit, profitul a fost pe măsura investiției sufletești , de dobândă încă nu m-am atins, așa că de azi îmi pot permite să spun că Bătrânețea nu este un handicap, dar mâine, mâine ce va fi , este prima oară când îmi pun această întrebare ?!
Va fi un mâine ? Voi mai avea puterea să-l descriu ?
AURA UNGUREANU- BUCURESTI

Dormi, Cetate!
În noapte ,cetatea de piatră-i tăcută,
Doar umbrele zvârlite prin colțuri de zid
De lumina făcliilor pală, trecută,
Străjerii, toropiți de somn, porțile închid.
Pe ulițe, printre case sărăcăcioase,
În tropăit ușor și cu priviri trufașe
Trec oștenii călări, în armuri lucioase,
Fac rondul, pândind încercări vrăjmașe
“Dormiți oameni buni, e liniște și pace ”
Din când în când dau zvon în tăcerea nopții
Lumina lunii, ziduri `nalte să-mbrace
Dormiți oameni buni, dormiți cu toții!
Doarme Vodă, doarme și norodul
Și prințesa doarme în turnu-i înalt
Oftează, doar mârâie-n somn zăvodul,
E liniște-n cetate, în noaptea de cobalt.
Oftează Prințesa, și pieptu-i tresare
Într-un ușor suspin. Poate că vine
Să o privească, sau poate o sărutare
Să o trezească-n pace cu-mbrățișări divine.
Doarme și plugarul,din marginea Cetății
Cu gândul la munca din ziua ce urmează
La trifoiul cosit, ce trebuie a fi dat plății
Și la alte treburi ce in timp durează
În fierăria Cetății,jarul pal straluce
În colțul vetrei,lîngă forja ostenită
Doarme și fierarul,mâna sub cap duce
Aranjându-și cușma,în odihna-i cuvenită
Konstantin Korcinski

Aș vrea să fii cu mine
Privesc asfințitul
prin ochii tăi reci...
Pentru tine,
soarele nu-i decât un astru
prăbușit în negură,
la întâlnirea cu noaptea.
Tu nu ești eu, nu-ți place răsăritul,
nici apusul,
Pășești prin viață cu inima-mpietrită.
Mă doare răceala ta,
mă doare fixismul de a face ceva,
doar pentru că așa trebuie!
Aș vrea să-ți văd zâmbetul frumos,
Nu cel de circumstanță...
Aș vrea o mângâiere
Cu mâna-ți caldă,
să mă-nfioare, să mă doară dac-o pierd.
Dar, chipul tău frumos... e rece.
Zâmbetul, o zugrăveală,
în ochii tăi... nimic.
Încerc s-ajung la tine,
dar mă lovesc de ziduri reci,
nimeni nu-i cu tine, ești singură cu eul tău.
Aș vrea să fii, în fiecare clipă, cu mine,
chiar dacă ne despart
cinci minute de viață.
Oare-i îndeajuns că te iubesc ?
Ar îndepărta dragostea mea
visele reci?
Cad clape de pian, în sunete discordante,
anunțând ziua de mâine,
zi ternă, cenușie,
ca sufletul tău...
Oare te voi întâlni vreodată?
Chiar dacă tu ești lângă mine?
Sau timpul ne va despărți mereu?
Te-am așteptat la-ntretăierea timpului cu viața,
cu răbdare... dar n-ai venit.
Dragostea mea pentru tine
Sfârșește singură
în infinitul părerilor de rău
Konstantin Korcinski

Te iubesc cum nu pot nici să cred
Te iubesc cum nimeni, niciodată, nu te-a iubit
și zâmbetul ți-l trec prin ochii mei,
alerg în lume cu inima ta,
cântând lângă a mea.
Dar nu știu, dacă tu știi
dar nu știu, dacă tu vei iubi,
dar nu știu, dacă te va durea
când inima mea, va tăcea...
Când speranța, dragostea și durerea
vor fi pierdut partida,
Oare te va durea când eu
plecat departe, departe
Nu voi putea da un răspuns
durerii mele ?
Konstantin Korcinski
Durere de dragoste

Mi-ai spus ca vei veni,
să te aștept.
Eu sunt eroul tău, așa ai spus!
Stau pe țărm,
Ochii mei brăzdează zarea...
Mi-e dor de zâmbetul , de pașii tăi
Care au trecut prin viața mea.
Aș vrea s-aduc aproape depărtarea,
Te caut, te chem....
Dar nu-mi răspunzi.
Doamne, cât poate să doară dragostea?
Aș alerga spre tine, dar...
nu știu unde !
Te chem, nu-mi auzi glasul,
Ești prea departe.
Cerul și marea ne despart
ca o singurătate.
Șoptesc numele tău,
Dar gol, ecoul mi-l întoarce...
Am lacrima-mpietrită
pe obraz...
de ce oare te-am iubit
necondiționat?
În sufletul meu sunt stele
Ce cad mereu,
iar bucuria vieții mele
Se stinge undeva în adâncuri...
Aș vrea ca sufletul meu
Să implore măreția Divină,
să mă cheme, să-mi spună că eu,
sunt doar un om, n-am nici o vină!
Greșesc, greșesc și plâng,
încerc să mă ridic spre viață,
Dar nu am putere
și mă prăbușesc
în hău
Konstantin Korcinski

„Bolnavi unanim”, de Adrian Păunescu
„Și ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi cu toții
Deodată?
Și medici, și pacienți,
Și părinți, și copii?
Ce-ar fi, ce-ar fi
Dacă, brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Dacă n-ar avea
Cine pe cine să mai trateze,
Bandaje și paranteze?
Ce-ar fi dacă,
În urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi
Că ne îmbolnăvim
Și n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema?
Ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemată,
Ne-am îmbolnăvi
Cu toții
Deodată?”

Dincolo
Trăiesc cu disperarea că n-am reușit,
Încă, să-mi fac aripile să mă înalțe...
Doamneee, doare, ca o ploaie
Deasă, măruntă, perpetuă și rece
Aș vrea să mă atingă, încă o dată
Îngerul bun, dulce și care mă cumințește,
Ca să pot izbi, ca Senna, zidul
Care dă liniște.
Am fost ,de curând, pe-acolo
Și am fost fericit.


Lecție de dans cu viața
Când nu știi notele.
Nu poți învăța pe alții
Să cânte.
Când nu știi literele
Nu le poți corecta altora
Greșelile de scris.
Când nu știi ce tabletă
să dai suferindului,
Întreabă, nu-l ucide!
Când habar n-ai ce-i iubirea,
Nici n-o să înveți
Vreodată!
Când vânezi bârfe,
Din asta vei trăi
Mereu.
Dumnezeu nu-ți dă
Un infinit de șanse
pentru că nici El
Nu mai are de dat.
C.F.
C.F.
NR.33, februarie 2021
Destine tragice
Lui Caragiale i-au murit patru din cei cinci copii
Chiar dacă n-o spunea George Călinescu în „Istoria literaturii române de le origini și până în prezent”, Ion Luca Caragiale rămâne, indiscutabil, cel mai mare dramaturg român din toate timpurile. Ion Luca Caragiale s-a născut în 1852 la Haimanale, în județul Prahova. El declara că se născuse în noaptea de 29 spre 30 ianuarie, dar în certificatul de naștere descoperit în Arhivele Statului în 1970, apare data de...1 februarie 1852. Glumeț ...din naștere conu´ Iancu.
După ce a pierdut procesul de calomnie pe care i-l intentase lui Constantin Al. Ionescu, zis Caion , pentru acuzația de plagiat a piesei „Năpasta” cu care crease drama țărănească, Caragiale s-a mutat, în 1904, la Berlin. Aici s-a stabilit în cartierul Willmersdorf și și-a înscris copiii la școală. A murit subit, la Berlin, în data de 10 iunie 1912.
Cei cinci copii ai marelui dramaturg
Primul său copil, Mateiu (n.1885),a venit pe lume în urma scurtei relații pe care a avut-o cu o tânără care lucra la fabrica de tutun ”Belvedere”, Maria Constantinescu, și pe care dramaturgul l-a recunoscut imediat. De altfel, Caragiale avea să se ocupe de creșterea și educația acestuia. Mateiu a fost un copil sensibil și foarte inteligent. Știind că e copil din flori, susținea uneori că provine dintr-o familie aristocrată, deși Caragiale nu-i ascunsese adevărul. La un moment dat, sătul de sărăcie, dramaturgul s-a înscris în „Societatea Internațională a chelnerilor” sperând să câștige mai mult de pe urma acestei îndeletniciri. Supărat, Mateiu l-a numit atunci „berarul, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv”.

Caragiale cu Alexandrina si copiii Luca și Ecaterina
„Moralistul” Mateiu Caragiale se va căsători , în 1923, la 38 de ani, cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului G. Sion, care avea...63 de ani, devenind boier și proprietar de moșie, așa cum își dorise. Din păcate, s-a stins în 1935, în urma unui accident vascular.
Bătrânul Ion Luca s-a căsătorit în 1889-anul morții lui Eminescu- cu fiica actorului Gaetano Burelly, Alexandrina, cu care a avut două fiice, Ioana(n.1889) și Agatha(n.1890) care, însă, au murit din cauza tusei și a difteriei, copile fiind. După numai patru ani, pe data de 3 iulie 1893, Caragiale se recăsătorește cu Alexandrina cu care are un băiat, Luca, cunoscut în literatura noastră sub numele de Luchi. El a ajuns un talentat scriitor și traducător, dar a murit pe 7 iunie 1921, la numai 28 de ani, în urma unei pneumonii. Singurul copil al dramaturgului care a trăit până la frumoasa vârstă de 90 de ani, a fost mezina Ecaterina Logadi, apreciată memorialistă, ea notând într-un manuscris amintirile legate de familia și, în special, de tatăl ei. Spre deosebire de Mateiu, Ecaterina a scris elogios la adresa lui Caragiale, chiar dacă a amintit și lucruri mai puțin plăcute din traiul familiei, ca atunci când celebrul dramaturg a fost nevoit să-și vândă volumele din bibliotecă pentru a putea să-și întrețină familia. Redăm un scurt fragment din jurnalul ei: „La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locuințe în nouă ani, ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Când dormeam cu tata singur, când dormeam eu cu mama, când mă culca în sufragerie, în fine, toate combinațiile ce se puțeau face în cele câteva încăperi ale ultimei sale locuințe din Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările și se plictisea repede de același decor. O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine. Am plecat cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară. Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria. Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania”. (FCT)
Lumea scriitorilor
Tulburătoarea poveste de iubire dintre Otilia Cazimir și George Topîrceanu

O mare dragoste i-a legat pe poetul și prozatorul George Topîrceanu și pe poeta Otilia Cazimir, născută Alexandra Gavrilescu.
Între cei doi era o diferență de 8 ani, Topîrceanu fiind cel mai în etate. S-au cunoscut prin reuniunile literare din Iași, dar s-au îndrăgostit unul de celălalt în casa lui Mihail Sadoveanu. Și-au ascuns legătura, întreruptă doar pe perioada în care Topîrceanu a fost prizonier de război în Bulgaria(1916-1918).
Căsătorit în 1912 cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un băiat, Gheorghe, Topîrceanu a divorțat la puțină vreme. Iubirea dintre Topîrceanu și Otilia Cazimir s-a întărit, sub ochii atenți ai familiei lui Sadoveanu. „Ea era o femeie care știa ce vrea, în timp ce Topârceanu era cuminte și supus, părând că se lasă mai degrabă purtat decât să aibă un rol activ în această relație”, spunea, mai târziu, Profira Sadoveanu, una dintre fiicele lui Mihail Sadoveanu..
La câțiva ani după ce se cunoscuseră, Otilia Cazimir și George Topîrceanu, s-au mutat împreună în Iași, într-o casă de-a lui Demostene Botez. Aici, Topârceanu a și murit în 1937, ca urmare a unui cancer hepatic, în vârstă de numai 51 de ani, când cuplul împlinea 25 de ani de iubire.
Iată ce-i scria, la câteva zile de la moartea poetului, sub formă de confesiune, „poeta sufletelor simple” unei bune prietene, prozatoarea Sandra Cotovu: „Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înțelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.(…) Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată. Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață!(…) «N-aș fi vrut să te las așa…» și «Cui te las?», mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?”(FCT)
Amintirile academicianului Theodor Stefanelli
Eminescu în Viena

Clădirea Universitații din Viena, când Eminescu studia acolo
„Eminescu, cât timp a petrecut la Viena, arăta de regulă foarte bine și era pe deplin sănătos. Prin pielița curată a feței sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate când râdea. Și râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă și pe ceilalți din societatea sa, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, de ți se lipea de inimă.
Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puține pretenții ca dânsul. Când avea bani, mânca bine, iar când paralele erau pe sfârșite, se mulțumea cu puțin, fără să putem presupune că cauza acestei frugalități ar fi lipsa de bani.
Cafeaua cu lapte ce o lua dimineața acasă o plătea cu abonament cu 3 florini pe lună, iar mâncarea de amiază și-o asigura numai atunci prin abonament când noi, colegii lui, prinzând de veste că a primit bani de acasă, în sileam la aceasta. În toamna anului 1869 și în decursul anului 1870 lua masa de regulă la restaurantul Moretti din cartierul Landstrasse, unde mâncau cei mai mulți bucovineni.
Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau o halbă de bere, era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre și fuma mult.
Cafeneaua ce o cerceta Eminescu mai ades era cafeneaus Troidl de la Wollzeile (o stradelă cochetă, aflată în apropierea Catedralei Sf. Ștefan, chiar în centrul Vienei). Aici se adunau după-amiază foarte mulți studenți români și discutau, se sfătuiau și-și împărtășeau noutățile din patrie. Aici lua Eminescu după-amiaza cafeaua cu lapte sau o cafea neagră, citea gazetele și asculta cu multă atenție discuțiile tinerilor și știrile din țară. În această cafenea avea Eminescu și un avantaj, pentru că chelnerul Jean îi dădea, până la o sumă oarecare, cafea și chiar tutun pe credit.
Ce-i drept, îi dădeau pe credit și birtașii și chelnerii, dacă era oaspete regulat al birtului, dar, orișicum, aceste griji materiale produceau în Eminescu depresiuni psihice, îl făceau tăcut, indispus și nervos. În astfel de împrejurări dispărea veșnicul său zâmbet de pe buze, iar suferința sa era liniștită, era un fel de resignațiune și melancolie, căreia îi dădea expresie printr-un oftat adânc și printr-o unică vorbă mai grea ce am auzit-o din gura lui, adică: “tu-i neamul nevoii”.
Pe acele vremuri, traiul în Viena nu era scump și Eminescu plătea, cum am spus, pentru cafeaua de dimineață 3 florini, iar locuința îl costea 7-8 florini pe lună (este vorba despre o cameră mare și luminoasă din Dianagasse), pe când mâncarea de amiază în abonament îl costa cel mult 14 florini lunar, fără băutură”.
Veșnica ură împotriva patrioților români
Ioan Slavici, arestat pentru „propagandă antiromânească”

Ioan Slavici, unul dintre clasicii literaturii române, s-a născut la 18 ianuarie 1848, în comuna Șiria, comitatul Arad (localitate ce aparținea, atunci, Ungariei) într-o familie de români săraci. Tatăl său, Savu, era cojocar în sat, iar mama sa ,care provenea dintr-o familie de cărturari, se ocupa de gospodărie. Luptător neînfricat pentru drepturile românilor din Transilvania, Slavici a fost arestat de maghiari. Stabilit în România, Slavici va ajunge din nou în închisoare, dar acum pentru „propagandă antiromânească”..
Închis un an la Vaț
După ce a absolvit cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865), Slavici s-a mutat la Liceul Piarist din Timișoara. Datorită lipsei banilor a renunțat la școală, dar a reușit, totuși, să obțină diploma de bacalaureat la Satu Mare, în anul 1868. S-a înscris, ulterior, la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Budapesta , dar îmbolnăvindu-se a trebuit să abandoneze cursurile. Și-a reluat studiile, un an mai târziu, la Facultatea de Drept din Viena, unde l-a cunoscut pe Eminescu, între ei legându-se, ulterior, o puternică și statornică prietenie.
Îndemnat de Eminescu, Slavici a început să scrie la „Convorbiri literare”, unde a și debutat în martie 1871. Ajuns în România în 1874, s-a stabilit întâi la Iași, apoi s-a mutat la București, unde a lucrat ca profesor și ziarist. A fost și redactor la „Timpul” între 1877 și 1880, lucrând împreună cu Eminescu și Ion Luca Caragiale.
În aprilie 1884, Slavici a înființat la Sibiu, ziarul „Tribuna”, primul cotidian românesc din spațiul transilvan. Tot atunci a fost ales secretar al Partidului Național Român , funcție în care a rămas până în mai 1887. Acuzat de „agitație împotriva statului”, datorită activităților sale pro-românești, a fost condamnat la un an de închisoare pe care l-a executat la Vaț (1888-1889), precum și la numeroase amenzi.
Întors în România, face din nou pușcărie în timpul Primului Război Mondial
În 1892, revenit la București, a primit cetățenia română. În contextul declanșării Primului Război Mondial, Slavici și-a exprimat , din nou, convingerile filohabsburgice, susținând opiniile regelui Carol I, un partizan al alianței cu Puterile Centrale. Slavici și-a susținut părerile în paginile ziarului „Ziua”, jurnal pe care l-a condus mai bine de un an, între 31 iulie 1914 și 15 august 1915
În 1916, în urma declanșării conflictului dintre România și Austro-Ungaria, Slavici a fost ,iarăși , arestat și închis, sub acuzația de propagandă antiromâneasă. El a fost întemnițat la Domnești, lângă Ialomița, dar a fost eliberat după câteva luni , după ce i s-au confiscat câteva manuscrise valoroase.
În timpul în care germanii ocupaseră Capitala, Slavici a scris la „Gazeta Bucureștilor”, publicație cu tentă progermană. După încheierea păcii, în 1919, a fost arestat și condamnat la șapte ani de închisoare. Slavici a fost demn în fața procurorilor care l-au acuzat de trădare și supunere față de germani. „Dacă m-am vândut acum, atunci eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri, pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate să fiu cu toate acestea, om sărac, după ce m-am vândut și azi și ieri și alaltăieri”, s-a apărat Slavici. În ziarul „Universul”, din 14 februarie 1919, apărea o știre privitoare la arestarea și întemnițarea de către Parchetul Curții Marțiale, la Văcărești, a unora dintre colaboratorii „Gazetei Bucureștilor”, acuzați de „atentat la siguranța statului și concurs dat inamicului”. Printre aceștia, și Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Dem. Theodorescu, Leontin Iliescu etc.
Opinia publică a contestat vehement sentința. Campanie de presă care a urmat, precum și presiunea pusă de publicul larg pe autorități, a dus în la eliberarea lor, după mai puțin de un an de detenție. Slavici a fost eliberat din închisoarea de la Văcărești, spre sfârșitul anului.
Ioan Slavici s-a săvârșit din viață pe data de 17 august 1925, la Crucea de Jos, orașul Panciu, județul Vrancea. Potrivit dorinței sale testamentare, a fost înmormântat la schitul Brazi, fiind reînhumat, mai târziu, în cimitirul orașului Panciu.(FCT)
Cânta la Stupca o vioară
Povestea părintelui patriot Iraclie, tatăl lui Ciprian Porumbescu
Pe data de 9 martie 1823 a văzut lumina zilei, la Sucevița, cuprinsă în Ducatul Bucovinei, în familia viitorului vornic Atanasie Golembiowski și a Varvarei , Iraclie Golembiovski, tatăl lui Ciprian Porumbescu. El și-a schimbat numele în Iraclie Porumbescu, în 1881, deși așa își spunea din tinerețe.
Tatăl său l-a dat la învățătură în 1829, la Mănăstirea Sucevița, pentru că,acolo, nu existau școli românești. Băiatul a fost dat în custodia nașului său de botez, egumenul Ghenadie Platenchi care l-a învățat, la Putna, unde ajunseseră, cântarea psaltică. După ce a făcut școala primară la Suceava, Iraclie s-a înscris la Gimnaziul din Lemberg. În perioada în care a studiat la Lemberg, a fost arestat și întemnițat timp de șase săptămâni pentru că locuise la aceeași gazdă cu un revoluționar polonez. Ieșit din temniță a plecat la Cernăuți, unde, studiind la Obergymnasium , l-a avut profesor de limba și literatura română pe cunoscutul Aron Pumnul. Catedra fusese înființată în 20 decembrie 1848, prin rezoluție imperială, Aron Pumnul-fost profesor de filosofie la Blaj-fiind titularizat în 1850, anul nașterii lui...Eminescu. Printre absolvenții acestui Gimnaziu Chezaro-Crăiesc se numără și Eudoxiu baron de Hurmuzaki, căpitanul Bucovinei, dr. Constantin Tomasciuc, rectorul Universității din Cernăuți și mai târziu însuși Mihai Eminescu și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie..

În perioada 1847-1850, Iraclie avea să termine studiile superioare în cadrul Institutului Teologic din Cernăuți, scriind, pe timpul studenției, poezii patriotice, pentru ziarul Zimbrul. Între 1848 și 1850 a fost chiar secretar de redacție la ziarul familiei Hurmuzachi, Bucovina. Atunci s-a întâlnit și cu Vasile Alecsandri care l-a încurajat să adune folclor de prin satele bucovinene: „Scrie, să împărtășești și neamului dumitale și al nostru ceea ce ai și ceea ce știi dumneata. Așa se cade, așa e bine, așa să facem cu toții după puterile noastre. (…) Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, să o scrii; ele sunt ori frânturi din întreguri mai mari, ori conțin în sine un întreg sintetic.”
Iraclie s-a însurat, pe 20 august 1850, cu poloneza Emilia Clodnițchi, cununia având loc la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Volovăț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Iraclie a fost hirotonit preot în satul de huțani Șipotele Sucevei din ocolul Câmpulungului Rusesc, de către episcopul Eugenie Hacman. Aici a slujit în două perioade, 1850-1857 și 1859-1865, istoricul Ion Nistor susținând că a fost trimis acolo drept pedeapsă pentru scrisorile sale în care critica politica antiromânească indusă în bisericile din Bucovina, pe când erau arhipăstorite de episcopul Hacman. Iraclie își amintea în ce condiții precare locuia la Șipote, unde se născuse și Ciprian pe 14 octombrie, 1853, care a dezvoltat ulterior și tuberculoza care l-a ucis: “Locuința mea de atunci, numai așa aș putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru păreți din bârne necioplite și neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastupate decât cu mușchi de pădure, cu un cuptor mare și cu o fereastră în față, cu alta micuță în spre ogradă jos, fără nici o podeală …”
La un moment dat, prin martie 1857, lui Iraclie i s-a impus parohia din satul Boian, cu populație majoritar ucraineană, chipurile pentru a-l salva de la slavizare și catolicizare. Iraclie a reușit, totuși, să-i împace pe oameni și să apere biserica și cimitirul ortodox, pe care doreau să le preia țăranii care trecuseră la greco-catolicism.
Totuși, atitudinea enoriașilor, care refuzau să dea vreun ban pentru preot, precum și atitudinea sfidătoare a episcopului Hacman, l-au împins pe Iraclie să depună plângere la Consistoriul Eparhial pentru a pleca din Boian, ceea ce s-a și întâmplat în luna aprilie 1859.
Iraclie a ajuns la Stupca, un sat deosebit de frumos, unde trăia și o colonie de țigani lăutari, în 1865. În anul foametei, 1866, un țigan bătrân i-a dat în schimbul unei mici sume de bani, o vioară veche și înnegrită. Preotul a dus-o la un vestit lutier din Lemberg, Martin Richter, care, văzând-o, i-a oferit 100 de florini în schimbul ei. Iraclie n-a vrut s-o vândă, iar după ce vioara a fost reparată, pe eticheta din interiorul ei s-a descoperit că fusese făcută în 1626, de lutierul Nicolò Amati.
În 1876 , Emilia a murit, lăsându-l văduv. Preotul a înmormântat-o în curtea bisericii din Stupca. După moartea lui Ciprian, în 1883, Iraclie a fost numit paroh la Biserica din Frătăuții Noi, unde a stat în perioada 1884-1896. Aici a fost și învățător și a organizat o școală pentru meșteșugari care produceau obiecte casnice și împletituri din nuiele, paie sau pănuși, dar și cele necesare pentru apicultori. În 1893 a ajuns exarh patriarhal, iar în 1895, egumen al Mănăstirii Putna.
S-a stins din viață în data de 13 februarie 1896 și a fost înhumat în cimitirul bisericii. În 1971, când comuniștii au inaugurat complexul muzeal de la Stupca, Iraclie a fost adus acolo și reînhumat lângă mormintele Emiliei și a lui Ciprian.(FCT)
Amintiri despre Nichita
Omul care n-avea clanță la ușă
Nichita Stănescu a fost, indiscutabil, în pofida unor jalnici denigratori contemporani, precum ctpopescu, unul dintre marii poeți ai României. Om și poet fabulos, Nichita a trăit intens, dar a plecat prea devreme dintre noi. Poetul care credea că limba română este „dumnezeiesc de frumoasă” s-a stins la doar 50 de ani. Ajunsese să bea chiar și două sticle de vodcă pe zi.
Nichita Stănescu a venit pe lume în 1933 la Ploiești și s-a stins la numai 50 de ani, la București. În ultimii ani ai vieții, a avut-o alături mereu pe Dora, mai tânără cu 23 de ani decât el. Iată ce rememorează Mircia Dumitrescu, profesor universitar la Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”: „De când intrai, te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea așezată pe jos și o masă cu șase scaune bonanza, pe care și alea cred că i le dăduse cineva, și un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai și puteai să știi tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau și generali de Securitate și oameni foarte mari, erau și mediocri mulți care se vânturau pe acolo. Vă dați seama că, dacă era un om care n-avea clanță la ușă… Împingeai ușa și intrai în casă, pur și simplu”.
Se spunea despre el că bea până la două sticle de vodcă pe zi. „Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul“, spunea romancierul Ștefan Agopian, un bun prieten al poetului.
Nichita s-a stins în noaptea de 12 spre 13 decembrie a anului 1983, în etate de 50 de ani, într-un spital din București. Diagnosticul oficial al morții poetului? În certificatul de deces scrie negru pe alb „Stop cardio-respirator”. După autopsie, medicii erau profund uimiți. „S-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Și-l băuse pe tot”, a relatat cunoscutul poet Cezar Ivănescu.
Emoție de toamnă
de Nichita Stănescu
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”

Nichita și Dora
ZOOM – Întâlnirea Cenaclului „Creneluri Sighișorene”
ZIUA CULTURII NAȚIONALE

Dacă suntem sufletul acestui neam, nu puteam trece de această zi aniversară, fără să aducem un omagiu poetului nepereche Mihai Eminescu. În România, de 10 ani se sărbătorește „Ziua Culturii Naționale” în 15 ianuarie, așa că Cenaclul „Creneluri sighișorene” a realizat o întâlnire on-line cu camera zoom, datorită colegului nostru de cenaclu, regizorul Antonio Moldovan, specialist în IT din Sighișoara.
Poetul nepereche Mihai Eminescu, este admirat pentru talentul și măiestria în mânuirea versului, pentru talentul în interpretarea cântecelor populare românești, prin profunzimea gândirii filozofice. L-am reîntâlnit pe Eminescu, la vârsta primelor iubiri, brodând esența unei firi „în lacul lui, cu-albastra-i floare”. Pe băncile școlii l-am studiat și am încercat să-l înțelegem, dar am înțeles doar o fărâmă din opera lui, pentru că era un „poet întreg” al neamului românesc. Moștenirea lăsată urmașilor este o operă fabuloasă, a lăsat o limbă română perfectă, introdusă în universalitate. Găsim mereu în opera lui noi sensuri artistice și filozofice. Nu ne săturăm de Eminescu. Dacă îl căutăm pe pământ, îl vom găsi în codrii deși, în lacuri și izvoare, în cântul păsărilor, dar și al marilor cântăreți, îl vom găsi seara pe deal sau pe aleea plopilor fără soț. Dacă îl căutăm pe cerul înstelat, îl vom vedea în Luceafăr și într-un întreg univers, când pătrundem în istoria zbuciumată a neamului românesc, în lupta continuă, plină de jertfe supreme, pentru refacerea unității într-o singură țară, Dacia (România Mare).
Eminescu a fost un mare vizionar, a trasat cu limpezime neegalată calea de urmat pentru definirea ca țară a națiunii române. Limba și credința au constituit stâlpii fundamentali în supraviețuirea peste veacuri a românilor, care au ajuns în acel magic an 1918, să-și îndeplinescă visul de aur, Marea Unire. Ne-a învățat cât de necesară este cunoașterea istoriei acestui neam, pentru cunoașterea prezentului și încrederea în privirea spre viitor, a avut un mare rol în reformarea învățământului românesc, în secolul al XIX-lea. „Eminescu este chiar în noi”!
Din Chicago – SUA, Ana Munteanu Drăghici și fiica sa Ligia-Ana Grindeanu, ne-au primit în casă prin camera video, cu un decor special, respectiv tricolorul românesc cu fotografia poetului Mihai Eminescu. Ana, care se află la Chicago de un an, a susținut în recitare un colaj de poezii eminesciene, a împărtășit sentimente de dor de țară, dar și bucuria de a avea la Chicago întâlnirile cu Cenaclul „Retro”, unde a promovat revista „Creneluri Sighișorene” și publicațiile cenaclului nostru. Ligia de asemenea a recitat din creațiile personale, s-a bucurat să cunoască noii colegi și a vorbit despre legătura sufletească a creatorilor de frumos, pe care oceanul nu-i desparte, dimpotrivă, face depărtarea mai aproape..
De la București colegii:
-Tina Avramescu – a făcut o prezentare a vieții și operei poetului Mihai Eminescu, cu sensibilitate și emoție, ne-a recitat și îmbrățișat sufletește cu bucurie pentru această întâlnire.
- Maria Petrescu – cu modestie a vorbit despre realizările sale care nu sunt puține, publicații de carte, activități culturale în Ilfov, a făcut referire la activitatea Consiliului Mondial Român pe care îl reprezintă cu onoare, de sprijinul oferit persoanelor cu nevoi speciale, implicarea tuturor membrilor în aceste activități.

În această zi specială, Maria Petrescu a propus ca Asociația Literară „Creneluri Sighișorene” să facă un parteneriat cu Consiliul Mondial Român, parteneriat prin care să construim o bază culturală, să extindem colaborarea și în alte zone. Lucru care s-a și întâmplat.
- Aura Ungureanu – „Cu sufletul facem ce știm” iar ea știe să se bucure de întâlnirea cu noii colegi, dorința de a trece cu toții peste acest „stai acasă”, să ne putem îmbrățișa.
- Carmen Florian – artist plastic, și-a exprimat bucuria că lucrările ei îmbrățișează conținutul revistei „Creneluri Sighișorene” nr. 17, că nu au fost așezate la întâmplare, datorită măiestriei domnului Nicolae Băciuț, care mereu a reușit să simtă unde este locul fiecărei picturi sau text.
- Konstantin Korcinski și-a exprimat cu emoție bucuria primei întâlniri din acest an 2021, chiar și on-line, a vorbit și a recitat din prima sa carte la debut „Când zeii Dorm” – Libris Editorial.
- Olimpia Roman din Germania ne-a apelat într-o pauză de serviciu, fericită că ne poate vedea după un an, și-a exprimat mulțumirea pentru realizarea revistei „Creneluri Sighișorene” nr. 17, ne-a îmbrățișat cu zâmbete și bucurie.
- Viorica Șutu și Elena Cristea de la Târnăveni, au fost bucuroase să ne împărtășească faptul că împreună cu colegii din Cenaclul „Dumitru D. Silitră”, au participat la o depunere de coroane la statuia poetului Mihai Eminescu, din fața primăriei Târnăveni. Au recitat poezii din creațiile eminesciene cât și din creațiile personale.
- Nicoleta Tudor de la Snagov a recitat poeme dedicate lui Mihai Eminescu, ne-a împărtășit bucuria întâlnirii, a vorbit despre cărțile publicate în 2020.
- Viorica Negoiaș de la Cristian-Brașov, și-a exprimat bucuria întâlnirii cu colegi din toată țara și SUA, a vorbit despre apariția cărții sale „Întâlnire cu un Înger” – Povestiri de noapte bună, ed. „Creator” – Brașov și ne-a recitat poeme dedicate marelui Eminescu.
Din burgul sighișorean, Traian Comșa ne-a cântat la chitară pe versurile poetului Mihai Eminescu, iar Raul Gogoașă ne-a salutat cu regret că serviciul îl ține departe de zoom. Salutări în scris ne-au trimis Anda Voican, Erica Bănărescu și Silvana Andrada Tcacenco, care se aflau la servici. Salutări ne-a transmis colegul Nicolae Hofnăr din București – în scris.
Subsemnata care am moderat evenimentul am prezentat revista „Creneluri Sighișorene” pe ale cărei coperți se află picturile artistului plastic Carmen Florian din București, colega noastră, din ianuarie a acestui 2021. Am recitat poeme dedicate poetului, din cartea „Același rai” – ed. Vatra veche.
Desigur că în două ore și jumătate nu ne-am putut împărtăși bucuria, la fel cum am fi făcut-o dacă aveam parte de îmbrățișări, o carte și-un ceai. Mulțumesc tuturor colegilor mei minunați pentru realizările lor, inspirația și dragostea pentru cultură ne motivează să continuăm în orice condiții ceea ce ne-am propus.
GABRIELLA COSTESCU
EMINESCU
De Silvana – Andrada
Cutreierând pădurile și cerul și pământul,
Băiet fiind cu ochii visători priveai,
Auzul alinându-ți-l o pasăre sau vantul,
Purtat de vraja vieții, in vis te cufundai,
Pe deal un bucium săruta amurgul,
Chipul iubitei să rămână-l implorai
Și-odihnă tâmplei tale-ngândurate,
La nașterea izvorului, în codru-adânc găseai,
Plângea un tei deasupra-ți, cu dalbele lui flori
Și luna mângâia un vârf pribeag de brad,
Visai un vis ce se topea în zori,
Odata cu-nvierea a tot ce-ți era drag
Și stele te vegheau din depărtări,
Din frunze dulce codrul murmura,
Un curcubeu se profila pe zări
Și în potirul sufletului, o doină lăcrima,
Cu lacrime de sânge, lacrimi de foc și pară,
Ea zugrăvea istoria zecilor de clipe,
Istoria unui neam și-a dragostei de țară,
Peste care vulturul vremii bătuse din aripe...
Și ne-ai rămas un murmur
Și ne-ai rămas un vis,
Tu veșnic demiurgul
Poporului ucis.
Eminescu
de Viorica Negoiaș
Citindu-l pe Eminescu
am învățat să iubesc,
cu o iubire nepământeană
acolo „sara pe deal
buciumul sună a jale”
şi zânele îți ies în cale!
Acolo unde florile înfloresc
în flori de tei
să iei ce vrei,
de la lacurile liniştite
la fecioare despletite
păsări şi izvoare
inimi simțitoare!
Dacă vrei să ştii
cum arată iubirea
citeşte-l pe Eminescu
şi ai să înveți:
Să te legeni ca codru,
să suspini ca izvoarele,
să dormi ca păsările,
să cobori
oricât ai urcat de sus
pentru iubirea ta
să ai ceva mereu
de spus!
La limita nopții
De Viorica Șutu
Luna populează cu umbre albastre
și stranii pădurea,
iar lacul se leagănă-n valuri.
Sub luntrea ei de lumină
ramuri cu unduiri de felină
o feliază-n solzi către maluri.
Îmi pare că trăiesc un timp măsurat
după bătăile inimii
poate... așa a fost dat
așa a fost să fie
dar ea
infima clipă de a fi
e unica mea bogăție.
Secolul nu are răbdare
nici să asculte și nici să mai spere,
parcă nu-i noapte, nici zi,
sătul de metafizică,
omul mai crede în valori
ce le poate plăti,
hățiș în a cărui logică
nu mă pot regăsi.
Îl văd pe Hamlet cum iarăși întreabă:
„A fi? A nu fi?”
Răspunsul din orbita lui Yorik
nu-l pot desluși.
Imbolduri infantile aleargă la rădăcini
și nu fug de luciditate,
deși calc pe spini,
fug doar de sterile impulsuri, deșarte.
Luna începe să scapete
se face târziu!
Mă apropii de mine, de ce-aș fi vrut să fiu,
poate... în zid propria-mi Ană,
dar umbra mea e iluzorie
e fată morgană.
Tăcerea mă apasă din nou
sub alba-i talpă,
dar nu-mi exclude nimic
din ceea ce simt.
În ea nu e nici o imagine calpă,
spun răspicat ce cred,
fără să doară
iar pacea adâncă încet o măsoară-n
suspinul unui timp
ce nu vrea să moară.
Ninsori de poeme
De Ana Munteanu Drăghici
Din înalturi cade, răscolindu-mi firea,
Steaua cea mai albă luminând iubirea!
Timpul viscolește troieniri de clipe,
Cată stele-n ceruri albastre aripe,
Altele coboară să devină lacrimi
Pe pământul reavăn purtător de patimi.
Numai unu-i fulgul veșnicit de vremi
Care ninge-n suflet când din alb îl chemi...
Ninge-mă iubire, cu gust de Esenin...
Strecurand în suflet ninsori de senin!
Alb mă înfășoară timpul nesfârșit
Dor topind zăpada pe unde-am pășit...
Doar niște zugravi de vise...
Azi, dacă un sculptor ar ciopli în piatră chipul măicuței țară, cu siguranță nu i-ar scăpa nici un rid, lacrimile ei s-ar prelinge pe obraji ca râurile care de mult nu mai curg lin, susurul apei nu mai este cristalin, zglobiu, aduce mai mult a bocet surd, sau poate a doină de jale.
Azi, un pictor ar aduna toate culorile triste, pentru că și culorile au sentimente, ar încerca să mângâie cu pensula conturul țării, ar mai încerca să pună și puțin roz, deși în zadar, culoarea refuză să se amestece cu celelalte, nu este o culoare potrivită adulților, dar ochiul lui de artist simte că în curând mirosul albului, al verdelui proaspăt al pădurilor, al albastrului de Voroneț ca și cerul senin, al galbenului dătător de speranța pâinii calde și la sfârșit , roșu, ca sângele irosit de ceva ani, va reuși, prin talentul său, să dea viață unui tablou în care tihna va răzbate cu putere spre lumină.
Azi, un compozitor i-ar dărui acorduri triste, care să pătrundă în fiecare ungher al inimii, pentru că maica țară are o inimă, care încă bate, deși unii afoni din născare nu se sensibilizează cu ușurință, nici măcar nu aud cât de tare o doare, muzica o invaluie, încercă să supraviețuiască sperând că vraja compozitorului va deveni balsam pentru ea și pentru oamenii care sălășluiesc în inimă ei.
Azi, un poet ... ei, cu el este altceva ! Poetul a fost cel mai drag copil al ei, măicuța țară îl simite cel mai aproape de sufletul ei, nimeni nu a știut mai bine să-i zugrăvească durerea, bucuria, emoția pentru fiecare lucru împlinit, disponibilitatea sufletească de care a dat dovadă de fiecare dată , îngăduința, uneori chiar a închis ochii cu clemență, doar sperând, crezând în vorbe care s-au dovedit promisiuni deșarte, că lucrurile vor porni de la sine pe făgașul normal.
Azi, poetul este trist și-i închină versul într-un pahar plin ochi cu amărăciune, dar maica țară ,cu colțul basmalei îi șterge lacrima și-i spune puiului „ hai să scriem o poezie veselă, plină de speranță, gata, gata, liniștește-te ,acum este rândul meu să te ajut !”
Aura Ungureanu
Un dor ascuns
Mi-e dor de sărutul
furișat tiptil pe gâtul meu
în fuga dimineții,
când urma trupului tău nu dispăruse de lângă mine, încă .
Mi-e dor de hoțul de săruturi
în goana dimineții,
când leneș și lasciv mă prefăceam
că dorm...
sperând că dorul te va-ntoarce-n așternut
făcând din ziuă iarăși noapte.
Aura Ungureanu
Reginele
Am alergat desculță prin roua dimineții,
Regina Nopții tocmai voia să se culce,
c-un gest imperial mi-a întins mâna
spunându-mi: „aleargă către el, așteaptă primul sărut al zilei !"
Parfumul Reginei Nopții înmiresmase zarea,
pași mici dansau prin rouă,
un ritual doar de ei știut,
pe-o muzică divină, nouă.
În fugă m-am împiedicat de Floarea Soarelui,
se oglindea-ntr-un ochi de rouă,
cochet, și-a aranjat pălărioara, strigându-mi peste umăr :
„unde alergi domniță?"
Și tot în fugă i-am răspuns :
„către iubire și destin!"
Aura Ungureanu
Doruri
Mi-e dor de mine, cea de ieri
Mi-e dor de tine, cel de ieri
Mi-e dor de doruri risipite
Mi-e dor de micile ispite
Mi-e dor de nopțile fierbinți
Mi-e dor apoi de dimineți
Mi-e dor de noi la răsărit
Mi-e dor de noi într-un apus vrăjit
Mi-e dor de pajiștea cu flori
Mi-e dor de primii mei fiori
Mi-e dor de ploaie și de nor
Mi-e dor de soare arzător
Mi-e dor de-o poveste
Mi-e dor de ce-a fost și nu mai este.
Aura Ungureanu
S. R.L. – AGENȚIE DE VISE ÎMPLINITE
- Cioc, cioc! Bună ziua, Doamnă! Sper că nu am greşit, pe uşă scrie cu siguranță S.R.L. „Agenţie de vise împlinite”!?
- Bună ziua, intraţi vă rog, se face curent, vântul acesta nu ne slăbeşte de câteva zile, iar soarele arde, pârjoleşte până şi asfaltul, poftiţi, spuneți-mi, vă rog, cu ce vă pot fi de folos?
- Am răsfoit materialele publicitare, cataloagele cu activitatea firmei şi m-am hotărât să mă îndrept spre dumneavoastră ,ca unica speranță de a-mi realiza un vis neîmplinit. Vedeţi Doamnă sunt un om singur, aşa am fost toată viaţa, nu mai sunt tânăr, gata, viaţa aproape a trecut pe lângă mine, nu am ştiut cum să o înhaţ, pierdeam mereu trenul...
- O clipă, vă rog - o cafea, un ceai, sau poate un pahar cu apă?Aşa, poftiţi, continuaţi vă rog, spuneți că eu vă ascult!
- Doamnă, putem încheia un contract, termenii îi stabilim de comun acord, dar vă las dumneavoastră deplina libertate în vederea realizării visului meu, plătesc oricât, aproape cu toată agoniseala dintr-o viaţă, oricum nu prea mai am ce face cu ea, v-am spus sunt singur, doresc să-mi comand o zi de naştere, ştiţi nimeni nu mi-a sărbătorit ziua, am crescut la orfelinat, din acte ştiu că azi este ziua mea, dar nu cred.
- Dacă este ziua dumneavoastră vă urez... La mulţi ani, domnule!...
- Mulţumesc, dacă vă angajaţi în această chestiune vă las doar câteva repere care doresc să apară în contractul nostru, restul las la aprecierea dvs., am văzut, vă ştiţi meseria. Aş vrea să văd, aşa, ca pe o poveste, cum ar fi trebuit să-mi petrec ziua de naştere, în cazul în care nu ezitam să-mi întemeiez o familie, să am un băiat, poate student azi, o soţie nu neapărat frumoasă, dar tandră, sunt din Ploieşti, am dus dorul şi singura dorinţă ar fi ca toată povestea zilei mele de naştere să se petreacă iarna, iubesc zăpada Doamnă, ce ziceţi semnăm contractul?
- Mă provocaţi Domnule, ciudat vis, mă incită, nimeni un mi-a mai comandat aşa ceva, sper să-l împlinesc pentru dumneavoastră, batem palma, sper să fiţi mulţumit de serviciile noastre. Am un termen în contract, 10 zile, de acord, îl voi respecta, purced la treabă, ne vom vedea atunci. Şi încă odată „La mulţi ani!”domnule, indiferent când este ziua Dvs, urările sunt bine venite oricând!
...Şi aştern, aştern, aştern pe hârtie, ca şi zăpada comandată, visul pe care trebuie să-l împlinesc pentru dânsul, şi-apoi era atâta tristeţe în glasul său, n-aş fi putut să-l refuz...
Aşa a început povestea, era într-o zi de 24 februarie!
„Simt patul cald, încerc să deschid ochii, îmi propusesem cu o zi înainte să nu merg la birou, să-mi iau o zi liberă, a fost o săptămână grea, of, şi zăpada asta, o iubesc dar, parcă se întrece pe ea, mai dorm puţin. Adorm la loc, dar mă simt sărutat pe pleoape, pe ochi, nu este iertat nici lobul urechii, este aşa de bine, nu vreau să deschid încă ochii, dar scumpa mea insistă - trezeşte-te, este zece, uite micul dejun
la pat!
Mirosul cafelei învăluie camera, deschid un ochi şi... celălalt pe jumătate, privirea mea se îndreaptă spre tavă: cafea, o cană mare, aşa cum îmi place, chifle cu miros de azimă cu puţin caşcaval ras, un pahar imens cu suc proaspăt şi, pe deasupra, o văzuţă mică cu o floricică şi mai mică, o violetă, o privesc şi întreb:
- Oare ce am făcut să merit toate acestea, scumpa mea?
- Nimic, este doar ziua ta - toate nimicurile la un loc sunt căminul nostru. La mulţi ani, iubire! Surprizele au început, ziua la fel... aşa că am convingerea că voi primi încă o sărutare.
- Iubire sună telefonul, răspunde tu, te rog!
- Alo, salut bătrâne îi zic, în receptor fiul meu strigă „La mulţi ani, tată !.” Îţi doresc să fim împreună mereu, dar să nu te superi ,azi nu pot să vin la voi, stai nu te necăji, tată, poţi să păstrezi un secret?
Este dorinţa mamei, vrea ceva special de ziua ta, şi-apoi am crescut suficient, la mulţi ani tată, ne vedem mâine!
- Salut bătrâne, ai grijă ce faci!
- Cine a fost?
- Băiatul nu vine azi, îi spun, cu un nou regret. O privesc pe furiş, în colţul gurii are un zâmbet aşa, puţin complice şi îngână –„da, da, așa a zis?”
Încerc să cobor din pat, alături halatul pufos, nou, nouţ, ca cel din Coccolino, dar draga mea mă împinge uşor, aşa ca o părere cu degetul şi zice: „Înapoi în pat, întoarce-te pe burtă!” „De ce?” -întreb. Ea îmi răspunde copilăros, ştrengăreşte: „Aşa! Mă gândisem să-ţi dau în dar un voucher la o sală de masaj relaxant, m-am răzgândit, aşa că întoarce-te!” - mi-a zis. M-am executat, mâinile ei alunecau uşor mângâindu-mi spatele, am simţit ulei cu parfum de mosc, mai mirosea a frezie, iar ea nu se oprea, spunându-mi: „Eşti încordat iubire, eşti obosit, munceşti prea mult…” şi simţeam cum corpul meu devine aşa moale pufos ca şi halatul de alături.
Doream acum s-o întorc, s-o mângâi, să-i ating trupul frumos căţărat pe mine, dar brusc îmi zice: „Coboară, gata, ţi-am pregătit baia!” Îmi iau papucii, puţin dezamăgit şi intru în baie. Nu-mi credeam ochilor, în cada pe jumătate aburindă, pluteau petale de flori, am recunoscut şi violeta cea micuţă, apa mirosea a scorţişoară şi cuişoare. Întreb, de data asta în gând, visez, sunt treaz? Halatul aluneca, dau să intru cu un picior în apă, draga mea deschide uşa, o văd goală, cu acelaşi zâmbet complice şi mă întreabă: „Iubire, de când nu am mai făcut baie împreună! Mă alătur? Mă primeşti?” Ce a urmat este lesne de înţeles, toată oboseala trecuse, mă şterg, îmi pun halatul, a fost totul atât de firesc. Caut forma corpului meu, o găsesc şi intru iute în pat, dar scumpa mea apare:
-Jos din pat, suntem pe fugă, avem o zi plină, nu avem timp de pierdut şi am o rugăminte, până ieşi din casă nu ai voie să intri în camera de zi, este tabu!
Sunt puţin contrariat, oare ce-mi pregăteşte? Doar lume nu, să-mi fi invitat prietenii la un restaurant? Nu mi-aş dori... Găsesc hainele pregătite, ţinută sport, măi să fie, mă gândesc, mă îmbrac, apare draga mea, ţinută lejeră, pantofi sport.
- Gata iubire? Coboară tu să încălzeşti maşina, voi veni imediat! Mă execut, aşa sunt eu, dintotdeauna m-a caracterizat cuminţenia. Soţia rămasă singură îşi spune „Am la dispoziţie zece minute, puţin, dar totul este pregătit din timp, repede înlocuiesc
cearceafurile mototolite, deschid pachetul cumpărat ieri, mai admir odată şi aștern un cearceaf din mătase cu un imprimeu ca marea, puţin albastru, puţin verde, aşa cum sunt ochii lui şi o pată de culoare albă, aşa ca spuma mării când se sparge de mal. Presar pe pat petale de trandafiri, încerc să alcătuiesc o inimioară, deschid o sticluţă cu mirodenii aduse din China şi fug, nu are răbdare să aştepte, stai am
uitat de steluţe, le aplic acum”. Urc în mașină, el mă întreabă: „Draga mea, de câteva zile văd jos în hol o cutie, m-am lovit de ea, de ce o ţinem acolo?” Dar ea schimbă vorba, parcă nu aude. Întreb:„Iubito, încotro?”. Îmi răspunde cu acelaşi zâmbet pe care, de când s-a trezit îl afişează: „Oriunde, hai-hui, este ziua ta, ţi-o dăruiesc este 24 februarie, ai împlinit 49 de ani, foloseşte-o la maximum, ea nu se mai întoarce vreodată!”
Pornesc, rulăm încet, oricum este alunecuș, doar este iarnă, noroc că nu este ger, a apărut şi soarele, îmi vin în gând toate lucrurile pentru care nu am avut timp în ultima vreme şi poate niciodată oraşul meu nu-mi oferă prea multe alternative, oare teatrul mai există, după restaurante nu mă omor, ştiu, am găsit! Poposim la
Muzeul Ceasurilor, am mai fost odată, de mult, dar sigur acolo timpul a stat în loc! Îmi amintesc ce mai văzusem, dar azi privesc totul cu alţi ochi, cu altă înţelegere a lucrurilor, esenţa, timpul este aici, îmi place. După ce ne săturăm, mulţumim custodelui, ne alegem altă ţintă, îmi doresc să ajung într-un parc, găsim ce ne-am dorit, alergăm ca nişte copii, ne batem cu zăpadă, alunecăm, ne ridicăm,
iubita mea se îmbujorează, ne dăruim jocului, un copil ne împrumută săniuţa spunând: „Nene, doar o dată!”.Plutesc, plutim, îi mulţumesc în gând soţiei mele pentru alegerea făcută. Se lasă seara, iarna se întunecă devreme, îngheţaţi, încălziţi, nici nu mai ştiu, bag cheia în contact şi pun aceeaşi întrebare:
- Încotro, draga mea?
- Acasă iubire!
Pornesc şi mă tot gândesc, asta să fi fost tot, oricum eu eram mulţumit.
-Iubire, până parchezi tu, eu urc, da, ne vedem sus!?
Intru în casă, cutia din hol dispăruse, iar uşa camerei de zi era larg deschisă şi o aud de undeva:
- Acum poţi să intri!
Nu îndrăznesc imediat, totul era schimbat - mă aştepta un regal, o cină romantică desprinsă parcă dintr-un film. Două sfeşnice argintii aprinse, o faţă de masă imaculată, farfurii albe cu margine argintie, tacâmuri pe care nu le mai văzusem, doar şerveţelele erau atât de roşii şi atât de sofisticat împachetate cu nişte inele cu
pietricele, încât nu-ţi venea să le atingi, pe măsuţa de alături era un bol imens, sigur fusese în cutia din hol, era jumătate cu apă, unde pluteau patruzeci și nouă de lumânărele în formă de crini, aprinse, se întrecuse pe ea, draga mea, eram emoţionat, zăresc un tortuleţ în formă de inimioară, iar nasul deja descoperise plăcinta cu brânză dulce cu multe stafide, aşa cum îmi place mie. Pe masă, tot ce-mi
doream, dar şi un platou cu brânzeturi franţuzeşti fine, boabe de struguri cu grijă alese, nuci caju. În timp ce admiram priveliştea, apare doamna mea, într-o ţinută de seară, era năucitor de frumoasă! Într-o mână avea o sticlă de şampanie. Încerc să citesc...
- Dom Perignon...zice soția.
În alta, avea un platouaş, spunându-mi:
- Serveşte, dragule, sunt preparate afrodisiace! Și iar îşi afişează zâmbetul complice, și atunci am ştiut că seara nu se va termina curând...
Îi trag scaunul, aştept să se aşeze, simt nevoia să-i sărut mâna, o fac, citesc atâta tandreţe în ochii ei! Deschid şampania: bum! La mulţi ani, iubire! Servim din bucatele alese, o vreme tăcem amândoi, doar ne privim, apoi draga mea se ridică, butonează ceva, îmi pune o floare la sacou, ştie că nu-mi place în costum, mă admiră, din cameră mă învăluie vocea lui Dan Bittman... „Să nu-mi iei niciodată
dragostea...” iar vocea ei mă cheamă:
-Dansăm, iubire? Nu am mai făcut-o de mult, te rooog! – se alintă. Mă avânt în mrejele dansului... fiindcă atunci am să... mor, îl aud pe Dan tot mai încet, în timp ce o duc în braţe spre dormitorul nostru. Era cât pe aici să o scap din mâini, parcă o baghetă fermecată schimbase camera, sigur a fost zâna mea bună, am aşezat-o încet, scortişoara îmi stârnea dorinţi, foşnetul mătăsii mă înnebunea, am
dezbrăcat-o încet, ea zice:
- Stinge lumina, iubire, sărută-mă!
Aud aşa ca un suspin, se alintă, se întinde, geme, iar sus pe tavan sclipeau steluţe, într-un târziu am adormit în braţele mele.
O auzeam cum suspină încet în somn, o mai mângâi odată şi mă gândesc că am 49 de ani, frumos, iar fiul nostru- am realizat- este bărbat, avem deja secrete şi ne-a păzit iubirea, a crescut, a înţeles, dar mâine vom fi trei la masă. Pe balansoarul nostru încap trei persoane şi cine ştie când vom fi bunici, vor încăpea mai mulţi. Deşi nu mă aude, îi spun şoptit, îţi mulţumesc scumpa mea, atât îmi doream de ziua mea.
...
Bine aţi venit, Domnule, cele 10 zile au expirat, mi-am respectat contractul, aţi citit, mulţumit? Agenţia de vise v-a îndeplinit visul?
- Da, când mă gândesc cât am pierdut în viaţă, sincer…Doamnă astea toate chiar se puteau întâmpla vreodată şi aievea!?
- Fireşte! Domnule, orice este posibil doar în vise şi în iubire, sincer încă nu aţi pierdut trenul, alergaţi, mai este timp! Viaţa este făcută să o trăieşti în doi, până şi ridurile sunt frumoase trăite în doi.
Aura Ungureanu-București

Cât aș vrea
Cât aș vrea să fiu în drumul tău,
ca să-ți văd ochii plini de lumina
dragostei noastre...
Dar, degeaba... valurile mării
sunt singurele alături de mine
atingându-mi picioarele ca-ntr-un vis.
Unde ești? De ce nu vii aici,
pe malul mării-n asfințit de soare?
Aș vrea să-mi mângâi fruntea,
să-mi spui că mă iubești!
Sunt singur în lumina sângerie
a minunatului asfințit,
pe care nu-l mai putem privi amândoi,
ca pe sărutul soarelui
dat mării...
De ce nu ești aici, cu mine
în veșnicia vechii Elade?
Ce mult te iubesc!
Ce dor mi-e de noi...
Vino să-mpletim vorbele cu murmurul mării,
să te sărut sub razele asfințitului...
Vino din depărtările inimii tale
să mă mai iubești!
Mi-e dor de pașii tăi, de pașii mei,
ce fac cărare pe nisipul umed al mării...
Konstantin Korcinski

Nu-ți voi spune
Nu-ți voi spune
ceea ce vrei să auzi.
Nici cuvinte potrivite
nu-ți vor mângâia urechea!
Simte doar ce-ți spun,
crede doar ce vezi,
dar cântărește faptele...
Cuvântul are limbă de viperă
despicată în două,
plin de veninul verzui
dosit în umbra
gestului tandru.
Konstantin Korcinski

Cercul de foc
Ascuns în timpul nemilos,
Înconjurat de-o mare de lumină,
Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos,
O umbră-n lumea care va să vină.
Jur împrejur, strălucitor
Arde păcatul vieților trecute,
Vreau să vorbesc, însă vorbele dor,
Stau drept în fața țipetelor mute.
Lovește negura cu umbre reci
Vrând să topească marea de lumină,
Mintea mă-ntreabă: „Vrei să treci?”
Sufletu-mi spune: „Taci, suspină.
Ce-i după cerc, nu vrei să-ncerci!”
Vreau să pășesc dincolo de foc...
Mi-e frică! E necunoscutu-n mine
Cercul se strânge, mă ține pe loc.
Vântul suflă, sunt flăcări în jur,
Izvorul e fluviu de viață
Dar tac, m-ascund, așa fac mereu,
Mi-e frică de-ntunericul din față.
Konstantin Korcinski
NR.34, martie 2021
Mare crai
Panait Istrati era să-și piardă iubita nemțoaică din cauza lui...Ionel Brătianu
Panait Istrati, pe numele său din certificatul de naștere Gherasim Istrati, a văzut lumina zilei la Brăila, în anul 1884. A fost fiul nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis. Pe parcursul vieții, Panait Istrati s-a însurat de trei ori și a divorțat de... două , însă a avut sumedenie de iubite.
Arhicunoscut și apreciat pentru scrierile sale, Panait Istrati și-a făcut și-un renume de mare iubăreț. Iată cum era să se despartă, o dată, de una dintre iubitele sale, când România a declarat război aliaților Germaniei, în 1916.

În acel moment, scriitorul era prins într-o relație cu o relație cu o nemțoaică, el fiind scutit de stagiul militar. Într-un articol publicat în România literară din data de 15 iulie 1933, Istrati a povestit episodul: «Am coborât la Lausanne, cu vreo doi poli în buzunar și însoțit de o tovarășă de necazuri, o germană tare vrednică, dar rea foc, care avea poftă de ceartă cam în fiecare seară când ne regăseam după o zi de muncă, nu de altceva, ci numai așa, ca să-mi spună încă o dată că ea a aparține unei nații kolosale, pe când eu sunt ʺneam de țiganiʺ. Ne luasem din dragoste și o duceam bine, când într-o seară, cum mă întorceam de la lucru, voios și cu șocolata obișnuită care-i plăcea așa de mult, o văd că-mi strigă de la fereastra etajului întâi să aștept, să nu urc, iar după o clipă mă pomenesc că-mi aruncă în cap papucii, cămașa de noapte, peria de dinți și Le Siècle de Louis XIV (n.m. – carte publicată de Voltaire în 1751): „Ce-i asta, Frieda”? „Ce să fie? Nația ta spurcată a declarat și ea război patriei mele”! „Ei și ce, eu sunt de vină? Crezi poate că tata e prim-ministru la București”? Ne-am împăcat pe loc, bineînțeles, dar din acea seară de august, multe am îndurat de la Frieda din cauza imprudenței lui Ionel Brătianu».
E drept că în data de 27 august 1916, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar, dar nu...Germaniei! Pe 28 respectiv, 30 august, Germania și Turcia au declarat, la rândul lor, război României.
.
Jurnalista Puia Vasilescu, înfiată
Rebreanu nu și-a recunoscut oficial fiica adoptivă

Liviu Rebrenu cu Fanny și cu Pușa
În cunoscutul său roman „Ion”, una dintre capodoperele literaturii române, Liviu Rebreanu prezintă istoria unui țăran pe nume Ion, care, atunci când are de ales între a avea cât mai mult pământ și femeia iubită, alege pământul.
Cel care a creat personajul Ion, Liviu Rebreanu, a pus, întotdeauna pe locul întâi, iubirea. Așa se face că, iubindu-și mult soția, i-a recunoscut copilul făcut cu un alt bărbat.
Rebreanu a cunoscut-o pe Fanny Rădulescu, la Teatrul Național din Craiova, în anul 1911. S-au căsătorit un an mai târziu. Scriitorul a iubit-o atât de tare, încât i-a recunoscut copilul făcut cu un alt bărbat și care avea trei ani la data când s-au căsătorit(Rebreanu era în vârstă 27 de ani). Romancierul a crescut-o pe Puia ca pe propriul său copil, în ciuda faptului că Fanny, de teamă că un alt eventual copil ar fi căpătat și el afecțiunea și , desigur, și drepturi asupra moștenirii lui Rebreanu, nu și-a mai dorit alți urmași. „Te iubesc pentru că mă iubești: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună și te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu. Corespondența dintre cei doi soți, din timpul căsătoriei, ne arată un Rebreanu romantic...incurabil: „Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aștepți probe niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e iubire. Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambițioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înțelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”.
Totuși, după decesul prozatorului, în 1944, familia lui le-a dat în judecată pe Fanny și pe Puia, deoarece fata nu era adoptată legal, actul de recunoaștere fiind doar un fals.
Fanny avea să se stingă în 1976, la etatea de 88 de ani. Puia a studiat la Paris și a ajuns o cunoscută jurnalistă la Radio România.(FCT)
Cel care a decis eliminarea lui Eminescu
Titu Maiorescu i-a făcut un copil cumnatei sale
Cunoscut academician, avocat, eseist și critic literar, Titu Maiorescu a fost, între 1912 și 1914 și prim ministru al României. Respectabil în ce privește parcursul profesional, criticul a cam sărit calul în căsnicie. Ani de-a rândul, celebrul om de cultură și-a înșelat soția cu sora acesteia, cumnata sa. Mai mult, a avut chiar și un copil cu aceasta din urmă.
Spre vădita nemulțumire a multora dintre membrii Junimii, Maiorescu a permis participarea femeilor la reunirile grupului. Ca un făcut, de la întâlniri nu lipsea niciodată Mite Kremnitz, cumnata sa, relația lor fiind arhicunoscută.
Legătura celor doi începuse încă din anul 1875,când doctorul Wilhelm Kremnitz decisese să se mute, împreună cu soția sa, Mite, în București, pe strada Vestei. Nu după mult timp, Mite a devenit amanta lui Maiorescu, spre necazul soțului și al surorii sale, Clara. „Mite i-a fost stăpâna inimii și a patimilor lui erotice mai bine de un deceniu și ea i-a dăruit și un fiu”, scrie C. Popescu Cadem. Maiorescu era atât de îndrăgostit încât îi plătea Mitei și o rentă lunară. Se crede că primul născut al nemțoaicei, botezat Georg Titus(n.1876), ar fi fost fiul lui Maiorescu.

Se pare că și Eminescu ar fi fost îndrăgostit de Mite, căreia, la solicitarea lui Maiorescu, i-ar fi predat , o perioadă îndelungată, limba română. Poezia „Atât de fragedă” i-ar fi fost dedicată de Luceafăr chiar ei. „Lui Maiorescu nu îi plăcea deloc că-l găsea pe Eminescu la noi… Vorbi cu mine în această privință în mai multe rânduri, începuse să râdă de Eminescu în fața mea și mă întreba dacă nu cumva uitasem să-l fac să simtă distanța socială care ne separa”, scria Mite Kremnitz în memoriile sale. Mai mult chiar, Mite povestește: „Pe când făceam într-o seară lecția pe neașteptate, nu însă dintr-o pasiune de moment, ci pe când eu întoarsă spre el vorbeam cu vioiciune, el mă sărută și eu îl lăsai, fără să mă opun. Altădată, el mă rugase de ceva timp să-i dau voie să mă strângă odată în brațele sale, cedai în sfârșit și el mă cuprinse în brațe, mă ridică de la pământ și mă lăsă jos”.
Titu Maiorescu l-a cunoscut pe Eminescu în cadrul Junimii, asociație culturală înființată la Iași, de către Iacob Negruzzi, în 1863. Maiorescu l-a ajutat mult pe Eminescu în anii care au urmat, dar se pare că tot el a decis eliminarea poetului nepereche în vara lui 1889. Criticul a fost, totodată, motivul pentru care Eminescu și Veronica Micle nu s-au căsătorit niciodată, el fiind cel care i-a spus poetului despre idila dintre ea și Caragiale.(FCT)
O Doamnă a literaturii românești
Hortensia Papadat-Bengescu a îngrijit soldații răniți în Gara Focșani

„Opera mea s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului”.
Fiică a generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe (născută Ștefănescu), nepoată a generalului G. Bengescu-Dabija, junimist, Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut în 8 decembrie 1876.Ea a urmat cursurile pensionului pentru domnișoare „Bolintineanu” din București, între 1887 și 1894
S-a căsătorit, la numai 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat cu care a avut cinci copii, și pe care îl va însoți în diversele sale transferuri prin țară. În timpul petrecut la Focșani, unde soțul ei a fost președintele tribunalului local, Hortensia, soră de caritate fiind la Crucea Roșie, a îngrijit, în Primul Război Mondial ,„trecători din ce în ce mai osteniți, mai zgâriați, mai tăvăliți, până la Hristoșii drumurilor istovitoare, rătăciți din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinație. Mai adesea răniți la mâini de gloanțe și la picioare de calvarul drumului lung“,
Va debuta în literatură destul de târziu, în 1919, la 43 de ani, cu volumul de proză scurtă Ape adânci, salutat cu căldură de Garabet Ibrăileanu și de Tudor Vianu. Tot în acel an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, coordonat de marele critic Eugen Lovinescu. Bucuroasă fiind de acest fapt, ea declara: „Aparțin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici prețul unei ambianțe”. Tot ce va scrie va fi citit, mai întâi, în cadrul cenaclului și, mai apoi, cu puternicul sprijin al lui Lovinescu, va fi și publicat. În 1920 publică prozele Sfinxul și Romanul Adrianei și îi este pusă în scenă piesa Bătrânul.
Trei ani mai târziu devine membră a Societății Autorilor Dramatici Români și, sfătuită de Lovinescu, marșează către o proză „obiectivă”, lucru evident în ciclul familiei Hallipa: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) și Străina (1948, pierdut), o cronică debordantă a societății realizată în stil proustian. „Romanele ciclului Hallipa […], deși scrise la intervale mari de timp și relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună”, spune istoricul literar Nicolae Manolescu.
În 1933, Hortensia Papadat-Bengescu se stabilește în capitală. Trei ani mai târziu primește Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, iar după alți 10 ani, Premiul Național pentru proză. În data de 5 martie 1955, grav bolnavă, chinuită de un reumatism poliarticular care a împiedicat-o să mai scrie, imobilizată la pat de mult timp, Hortensia Papadat-Bengescu s-a stins într-o cameră sărăcăcioasă dintr-un cartier al vechiului București.(FCT)
UN ARTIST COMPLET – VIORICA ȘUTU - Artist plastic, grafician, scriitor

În Ardeal, de la vlădică la opincă, toată lumea o cunoaște pe Viorica Șutu, chiar dacă nu are nici o pagină de socializare. S-a născut în 3 mai 1955, la Târnăveni, unde are și domiciliul, și este absolventă a Institutului „Andrei Șaguna” din Sibiu, secția - desen tehnic. Specializare grafică la Timișoara, specializare decor ceramic la Cluj.
Este membră a Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”, a Cenaclului „Dumitru D. Silitră”, a grupului coral „Ram” din Târnăveni.
Pe lângă faptul că pictează, realizează desen grafic, scrie poezie, cântă, activează ca îndrumător voluntar la una din secțiile de creație ale Fundației „Buckner”, ONG înființat în 1999 la Târnăveni și în tot județul Mureș. Astfel participă la dezvoltarea programelor și serviciilor care răspund nevoilor copiilor, a comunităților aflate în situație de risc, dându-le copiilor prin sprijinul său încredere în propriile forțe.
Zilele acestea am primit de la Viorica Șutu, detalii despre Expoziția de vitrină denumită: „La vremuri noi, obiceiuri noi”.




„În fiecare an organizăm expoziții cu lucrări plastice ale copiilor de la fundația Buckner (cercul Temerarii), cu ocazia zilei de 1 Martie sau de 8 Martie, expoziții unde copiii își așteptau vizitatoarele cu flori și mărțișoare, iar ei erau răsplătiți cu bomboane și prăjituri.
Evenimentul era foarte mult așteptat de micii artiști. Ca să nu-i dezamăgim, în acest an ne-am adaptat condițiilor sociale și am organizat expoziția în holul generos al fabricii de ventilatoare „Ruck” din Târnăveni, unul din sponsorii Fundației Buckner.
Am cusut împreună cu copiii, rochițe pe care le-am etalat într-o mini-paradă a modei. Am făcut probe, am mers ca prințesele, ne-am bucurat împreună de creațiile lor.
Lucrările copiilor au fost foarte apreciate, iar mărțișoarele au constat din… „perle” spuse de copii de-a lungul anilor, pe care le-am expus pe o simeză cu șnur alb și roșu. Am intitulat-o „Mărțișoare vesele”, care și-au atins din plin scopul.
De 8 Martie expoziția a fost mutată în vitrinele Bibliotecii Municipale, unde a putut fi admirată de trecătorii orașului. Expoziția este unul din proiectele sponsorizate de Fundația „Principesa Margareta”, proiect pe care l-am dus la bun sfârșit cu ajutorul voluntarilor susținuți de inimosul director Liviu Turcu”.(Târnăveni, 10 martie, Viorica Şutu)
Implicarea sufletească a Vioricăi Șutu, este impresionantă. Niciodată nu obosește să scrie, să picteze, organizează vernisaje, este corespondent cu reviste literare din țară și Diaspora, dar nu îi este greu să lucreze și în grădina imensă de la Târnăveni, iar pe lângă toate acestea, are grijă de mama foarte în vârstă.
Cărți de poezie publicate la editura „Nico”:
„Cărări de gânduri”
„Țărm anonim”
„Răstimp între lumi”
„Cumpăna din adâncuri”
„Cercuri concentrice”
„Setea albă”, Poeme haiku
Pentru toate acestea Viorica a fost și răsplătită, deoarece a primit o serie de premii:
-2015 - Premiul revistei „Vatra veche” la Festivalul „Credo” de poezie religioasă de la Lăpușna, ediția a XV-a
-2016 – premiu I la Festivalul „Credo” de poezie religioasă de la Lăpușna, ediția a XVI-a
-2016 – premiul Direcției Județene pentru Cultură Mureș, pentru „Cumpăna din adâncuri”
-2017 – premiul Special al juriului la Festivalul „Credo” de poezie religioasă de la Lăpușna, ediția a XVII-a
-2017 – premiul Festivalului de Literatură „Romulus Guga” pentru poezie
-2018 – diploma de Excelență a TVR Roma-Italia, a Festivalului „Credo”
-2019 – diploma Concursului Național „Armonii literare” Tg. Mureș” pentru carte
-2019 – Premiul III LA Concursul Internațional „Vis de toamnă” - București, organizat de Societatea Culturală „Apollon”- România.
2020 – Mențiune la Festivalul Concurs „Grigore Vieru, Sunt iarbă, mai mult nu pot fi”, ed. a IX-a, oferit de Societatea Culturală Apollon, respectiv de domnul Ambasador George Călin.



Ropote
La marginea nopții
ploaia cade peste orașul necunoscut
și în zare e un imperiu de piatră.
Nici câinii nu latră, se aude doar ropotul ploii
și fulgerul ce sfâșie întunericul îmbibat.
Cu pași de hieroglife împietrite,
melancolia trece cu pletele cărunte.
Îmi seamănă?
Mă neagă?
O luciditate amară
îmi leagă și dezleagă întrebările.
Răsfoiesc prin gânduri serile
în care cândva...
ne sorbeam din fântânile nopților
chipurile surâzând,
ca și când, dincolo de apă am fi găsit
negarea timpului
doar dacă...
orele nopților ar fi avut vocația echilibrului.
Nu plâng, chiar dacă-mi vine!
Mă înăbușă doar ropotul ploii
și-n parc
statui crispate de sete,
par liniștea exaltând din ruine.
Din vechiul turn medieval
un clopot bate,
o oră târzie din noapte.
Împart această singurătate
cu măreția ploii
ce se revarsă pe ziduri
val după val.
29 noiembrie 2019
Viorica Șutu mereu a fost o colegă și prietenă bună, înțelegătoare, a susținut mereu tinerele talente și a avut mereu bunele intenții de samaritean. Aprecierile nu sunt gratuite, lucrurile create de mâna ei înfloresc, condeiul e cuprins de febrila muză, penelul de culoare, iar sufletul ei de fiică, mamă și bunică, le întregește pe toate celelalte.
GABRIELLA COSTESCU- jurnalist, membru UZPR
La limita nopții
Luna populează cu umbre albastre
și stranii pădurea,
iar lacul se leagănă-n valuri.
Sub luntrea ei de lumină
ramuri cu unduiri de felină
o feliază-n solzi către maluri.
Îmi pare că trăiesc un timp măsurat
după bătăile inimii
poate...
așa a fost dat
așa a fost să fie
dar ea
infima clipă de a fi
e unica mea bogăție.
Secolul nu are răbdare
nici să asculte și nici să mai spere,
parcă nu-i noapte, nici zi,
sătul de metafizică,
omul mai crede în valori
ce le poate plăti,
hățiș în a cărui logică
nu mă pot regăsi.
Îl văd pe Hamlet cum iarăși întreabă:
„A fi? A nu fi?”
Răspunsul din orbita lui Yorik
nu-l pot desluși.
Imbolduri infantile aleargă la rădăcini
și nu fug de luciditate,
deși calc pe spini,
fug doar de sterile impulsuri, deșarte.
Luna începe să scapete
se face târziu!
Mă apropii de mine, de ce-aș fi vrut să fiu,
poate... în zid propria-mi Ană,
dar umbra mea e iluzorie
e fată morgană.
Tăcerea mă apasă din nou
sub alba-i talpă,
dar nu-mi exclude nimic
din ceea ce simt.
În ea nu e nici o imagine calpă,
spun răspicat ce cred,
fără să doară
iar pacea adâncă încet o măsoară-n
suspinul unui timp
ce nu vrea să moară.
Rouă
Ne-am tăvălit prin roua dimineții
abia zvântați la focul nopții.
Ne-am spus printre suspine
trecutele, dar azi prezentele,
iubiri cerșite mâine,
sleiți de vlaga irosită ...
Aura Ungureanu


Ascultă
Ascultă iubire ...
plouă în șoaptă,
pic cu pic,
se-amestecă cu roua dimineții
parcă dorind să spele
păcatul nopții ce-a trecut.
Aura Ungureanu
Timp călător
Ce dor mi-a fost de tine, azi
Cât ți-am dorit zâmbetu-n priviri,
Visam la mângâierea ochilor tăi calzi
Sărutul, ca roua de pe trandafiri
Chiar dacă timpul, călător a fost,
Și drumul tău, departe de al meu,
În viață toate au, totuși, un rost,
Tu visul aurit, eu zâmbet curcubeu.
Hrănim iubirea cu porțiile mici,
Așa că în vâltoarea timpului,
Noi ardem si suntem complici
Cu valurile-nșelătoare ale nisipului.
Konstantin Korcinski
.


Ikarus
Mi-am făurit aripi din ceară
Pentru a-ncălca a lumii lege,
Să pot zbura spre tine iară,
De ce? Nu vreau și nu pot înțelege...
Mi-am lustruit aripile aseară
Cu dor, sau poate, din infatuare,
Să pot ajunge unde gândul zboară,
Dar...n-am putut și Doamne, cât mă doare...
Am vrut să-mi depășesc condiția,
Să uit ce sunt, ce vreau să fiu,
Mi-am pus în gând...ambiția
Să trec de-o rază, fugărită în pustiu.
Și raza grea, din soare izvorâtă,
Zâmbi dulceag pe-aripile de ceară...
Sunt visul ori iluzia doborâtă,
Sunt rana care nu va înceta să doară.
Konstantin Korcinski
NR.35, aprilie 2021
Ultimul descendent al lui Eminescu
Ion Teodor Eminescu-Iacobescu s-a născut în Portugalia
Marele nostru Poet provenea dintr-o familie cu mulți copii, el fiind al șaptelea dintre cei unsprezece ai lui Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici. Întrebarea vine firesc: cine este ultimul descendent al marelui nostru poet?.
Singurul membru al familiei Eminescu în urma căruia au rămas urmași cu acest nume a fost Matei (n.1856), care a urmat cursurile Politehnicii la Praga, devenind ulterior căpitan în armata română. Matei a trăit până la 73 de ani (d.1929)-cel mai longeviv descendent direct al familiei Eminescu-a fost însurat de trei ori și a avut cinci copii printre care și un băiat, pe Gheorghe Eminescu(1895-1988).Gheorghe a urmat, de asemenea, o carieră militară, luptând la Mărășești în 1917 și ajungând la gradul de locotenent-colonel. El a scris o foarte apreciată monografie a lui Napoleon Bonaparte și a trăit până la 93 de ani, în ciuda celor 7 ani grei de temniță executați la Jilava și la Aiud, ca fost membru al PNȚ. Fiica lui , Yolanda, a fost una dintre primele femei judecător din România, în 1955 obținând și titlul de doctor docent. Roxana, fiica ei și strănepoata lui Matei Eminescu, născută în anul 1947,absolventă a Universității București, a ales în 1981 calea exilului și este, în prezent, unul dintre specialiștii recunoscuți în literatura și civilizația portugheză, stabilindu-se în Franța ( sic!-probabil autoritățile române nu știu asta, deoarece nu i-am auzit pomenit numele, niciodată, în ultimii 20 de ani!!! Dacă nu, care-o fi motivul?!?).
Deci, în 1983 , se naște în Portugalia, Ion-Teodor Eminescu-Iacobescu, licențiat în drept și ulterior în drept editorial și management cultural, stabilit astăzi la Brest, în Franța. Mama lui spune despre el că „de mic copil era foarte mândru de numele lui de familie” și că este un „poet bunicel” de limba franceză. Nepot prin alianță (de la frate) al actriței Aimee Iacobescu, Teodor a confirmat mereu că este mândru de numele său de familie, dar că nu dorește să fie considerat ”un ultim descendent al marelui Eminescu”.(FCT)

A doua soție a lui Mircea Eliade
A cerut să fie așezată lângă soțul ei

Cea de-a doua soție a lui Mircea Eliade, Christinel, s-a stins în data de 9 martie 1998, lângă ea fiind doar ieșeanca Claudia Vechiu, în vârstă de 32 de ani, însoțitoarea ei. Ea ajunsese la Chicago cu doar câteva luni în urmă fiind îndrumată de către un oficiu de forță de muncă spre a avea grijă de vârstnica doamnă Eliade. Iată și cum suna anunțul mortuar: „ Astăzi, la ora 11, cenușa lui Christinel Eliade, depusă într-o urnă, va fi îngropată lângă mormântul soțului. După funeralii, la Clubul Universității din Chicago va avea loc o recepție, organizată în memoria acesteia, la care vor participa mulți din cei care s-au aflat, de-a lungul timpului in anturajul familiei Eliade”. Fosta contabilă Claudia Vechiu relata: „Doamna Christinel și-a dorit și era aproape sigură că va muri pe 9 martie, ziua de naștere a soțului ei. Ea și-a dorit să fie incinerată și să aibă o înmormântare simplă ca a lui Mircea Eliade. De altfel, doamna a murit ușor, dacă se poate spune așa”.
Istoricul religiilor a cunoscut-o pe Christinel Cottescu, căreia prietenii îi spuneau Georgette, la Paris, în 1945, când se afla într-o vizită la prieteni. Cei doi s-au căsătorit, fiind cununați de Emil Cioran, și în ciuda faptului că familia ei locuia în capitala Franței, Christinel l-a urmat pe Eliade în America la începutul anilor 50.
Iată ce povestește și Cătălin Vechiu, soțul Claudiei: „Soția mea a fost angajată în noiembrie 1997, în calitate de companie permanentă a bătrânei Georgette Christinel Eliade. Din noiembrie și până zilele trecute, Claudia i-a administrat tratamentul, i-a pus perfuzii, a ținut legătura cu medicul de familie și a răspuns la telefon. Pe scurt, făcea de toate pentru ca doamna Georgette să nu ducă lipsă de nimic”. Cătălin a povestit apoi și împrejurările în care Claudia a ajuns să aibă grijă de Christinel Eliade: „Cu doi ani în urmă, sora soției mele a obținut una din cele cinci vize pe țară acordate de Loteria Vizelor pentru Statele Unite. A plecat acolo să muncească, iar după ce Claudia a rămas șomeră, sora ei i-a făcut chemare în America. Ajunsă la Chicago, ea a dat mai multe interviuri pentru găsirea unui loc de munca. Întrucât știa franceza și engleza și pentru că era și româncă, ea a fost selectata de doamna Claire Lacoque, care se preocupa de găsirea unei îngrijitoare pentru doamna Eliade".
Remarcabile sunt și amintirile lui Stelian Predoiu despre a doua doamnă Eliade: «Christinel Eliade era opusa soțului dânsei, era felul de femeie foarte distinsă și foarte frumoasă, cu trăsături remarcabile, avea ochi albaștri, fuma mult, era foarte autoritara, era foarte … Era foarte dură, întotdeauna se punea pe post de șefă în casa aceea, deși a greșit de foarte multe ori, însă, mă rog, era șeful casei, ne trata de altfel pe toți, dar nu m-a tratat pe mine si pe nimeni altcineva mai diferit decât pe soțul ei, autoritară, timbrul vocii de comandă, pe toți ne punea la punct, pe toți ne trimitea cu gunoiul …Nu ținea cont de funcții și vă rog să mă credeți, în casa aceea veneau oameni de foarte mari funcții și titluri. Cu cât știa că titlul este mai mare cu atâta îi umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte tăioase: “te rog să-mi iei punga de gunoi să mi-o duci jos, te rog să-mi aduci un pachet cu țigări, te rog să…”, însă în felul ei a avut mulți admiratori și foarte multă lume nu scotea un cuvânt în fața doamnei. Eu consider că toata această atitudine a pornit de la faptul că soțul dânsei era un om foarte moale și cu o personalitate foarte blândă și toți ar fi luat avantaj asupra lui … La un moment dat fuma poate cele mai tari țigarete pe care le știm. Fuma Caporal, țigări extrem de tari, pentru soldații francezi. Ea le fuma cu o mare ușurință, de și doctorul ii spunea adeseori: “Christinel, lasă-te de fumat că ai sa mori!”. La care ea avea răspunsul preferat: “Doctore, dacă mă las de fumat, am sa mor si nu invers!”».(FCT)
„Craii” lui Mateiu Caragiale
Destinul tragic al lui Pantazi Ghica
Se cunoaște că Pantazi, unul dintre cei trei crai ai lui Mateiu Caragiale, a fost o fire boemă și un nefericit în dragoste care, în cele din urmă, și-a pus capăt zilelor. Pantazi Ghica, scriitor și critic literar, cunoscut și sub pseudonimele de Ghaki, G. Pantazi sau Tapazin, a văzut lumina zilei în data de 15 martie 1831. Frate mai mic al lui Ion Ghika, acesta a început să studieze la Paris, dar nu și-a terminat studiile. Împreună cu fratele său s-a implicat puternic în Revoluția de la 1848, fiind, la un moment dat, chiar secretarul cu propaganda în județele Prahova și Buzău, al lui Bălcescu. După înăbușirea Revoluției a fost exilat, dar s-a întors în țară câțiva ani mai târziu, devenind, în 1866, prefect liberal.
Odată, pe când era prefect al județului Buzău ,a trebuit să pregătească o vânătoare pentru Carol I, și ca să fie sigur că lucrurile vor merge bine, a adus un urs...dresat. Carol s-a enervat și l-a dat afară pe Pantazi.

Pantazi l-a întruchipat perfect pe craiul nefericit și ghinionist în dragoste. Un fapt , petrecut pe când era copil, i-a prevestit neîmplinirile, așa cum spune și personajul lui Mateiu Caragiale: „Punând mama odată să-mi ghicească, norocul îmi date că de toate fericirile am să am în viață parte, numai de dragoste nu!”. A cunoscut nefericirea încă de tânăr, când s-a îndrăgostit de o tânără poloneză, pe nume Wanda, fapt care i-a schimbat și destinul. Pantazi, care o credea inocentă și nefericită dorea să se însoare cu ea :„ Ceea ce a făcut ca tainicul meu simțământ de iubire să se închege a fost numai mila. Când am auzit-o pe Wanda mărturisindu-mi plângând traiul ei cel chinuit de vitregia nevestei de-a doua a tatălui său, un polonez bețiv, se înțelege, care o ducea de azi pe mâine cârpind haine și curățând pete și am aflat că umblase să o vândă cum făcuse și cu o soră a ei mai mare, pentru ca s-o scap, m-am hotărât să trec peste prejudecăți și s-o ridic până la mine”, spune Pantazi. Chiar înainte de nuntă, Pantazi a primit dovada că-l înșela cu un zugrav...S-a sinucis, înghițind un pumn de pastile, la vârsta de 51 de ani.(FCT)
Autori îndrăgiți pe când eram copii
Elena Farago, alt nume pe nedrept uitat
Una dintre cele mai îndrăgite scriitoare de către copii, rămâne Elena Farago, autoare a unor poezii minunate, precum „Cățelușul șchiop” ,„Motanul pedepsit” sau, mai ales, „Gândăcelul”: „De ce m-ai prins în pumnul tău /Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare/ De ce mă strângi așa de rău?”.
Elena Farago s-a născut la Bârlad în data de 29 martie 1878, în familia lui Francisc și a Anastasiei Paximade. A fost nevoită să abandoneze școala, după ce terminase două clase primare, în urma decesului neașteptat al mamei sale. Rămasă și fără tată, în 1895, s-a văzut nevoită să se mute la București, în casa unui frate mai mare. În capitală îl va cunoaște pe Nicolae Iorga, a cărei confidentă a și fost și care o va încuraja să scoată primul său volum de poezii, Versuri, în 1906. Pentru a putea să trăiască s-a angajat, ca guvernantă, în casa lui I. L. Caragiale, unde îl va cunoaște și pe viitorul ei soț, Francisc Farago. Debutează în 1898 cu un reportaj semnat Fatma, iar în 1902 publică în România muncitoare, prima poezie.

Evenimentele sângeroase din 1907 o prind la Craiova, unde a și fost arestată datorită afinităților ei cu mișcarea țărănească, fiind , cu greu, eliberată, în urma intervenției lui Iorga.
În 1908 primește premiul „Adamachi” al Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră și Traduceri libere. Cinci ani mai târziu, în 1913, o va naște pe Cocuța, singura ei fiică.
După ce este numită, în 1922, director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman”-va funcționa pe acest post vreme de 30 de ani- fondează, tot la Craiova, revista literară Năzuința la care vor colabora, printre alții, Ion Barbu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu și Perpessicius. În 1946 a înființat și revista pentru copii și tineret Revista copiilor.
Se stinge din viață, după o lungă suferință, în 1954, la 76 de ani, la Craiova.(FCT).
GALERIA BĂTRÂNELOR DOAMNE


Cetatea Sighișoara, invadată de lumina blândă a zilei de duminică, 11 aprilie 2021. Cetățenii orașului și turiștii au avut parte de un eveniment de mare clasă. Tabără Internațională de Pictură, „Reflexii ale monumentelor de patrimoniu în arta plastică contemporană”.
De câțiva ani „Perla Transilvaniei” găzduiește taberele de pictură naționale și internaționale. De data aceasta, expoziția a fost „altfel”, lucrările fiind expuse la „Galeria Bătrânelor Doamne”, care, de curând a fost restaurată, repusă în circuitul istoric.
Întâmpinarea la intrarea în Cetate, a fost făcută cu strigare și bătăi de tobă, de Toboșarul Cetății, Dorin Stanciu și contele austriac Zoltán Lőrinczi. Costumația impresionantă a celor doi cavaleri, uimește și încântă deopotrivă sufletele turiștilor și localnicilor. De-a lungul galeriei au fost expuse tablourile, am putut observa urcând spre cetate, culorile calde, pastelate, luminoase: griuri colorate, ocru, portocaliu, albastru, îmbiate cu lumina caldă a primăverii ajunsă târziu dar bine primită de toți.
Moderatorul evenimentului, doamna Maria Carmen Ștefănescu, secretar general A.L.I.A.Z.A.R. (Asociația Localităților și Zonelor Istorice și de Artă din România), a făcut deschiderea cu mari emoții:
„În cadrul taberei internaționale de pictură sunt prezenți la Sighișoara membrii ai Uniunii Artiștilor Plastici din România: Vali Irina Ciobanu, Inga Edu, Maria Jarda, Marinela Măntescu, Vitalie Butescu, Klara Pădurean, Mihai Marin Cârstea, Mircea Corcodel, Ciprian Istrate, Laurențiu Midvichi, Constantin Tanislav și Ammar Al Nahhas artist plastic din Siria, care a primit recent cetățenia română, iar Sighișoara este reprezentată în cadrul taberei de către artiștii sighișoreni Rareș Kerekeș și Dorin Stanciu. Pictura care este una dintre cele mai vechi expresii artistice umane, a reunit în această tabără creatorii cu penelul, care vă oferă prilejul de a vizualiza ceea ce au creat în această tabără la Sighișoara, care a început în 5 aprilie și se va finaliza în data de 14 aprilie.”
L-a invitat apoi pe viceprimarul Sighișoarei, domnul Bogdan Burghelea, care vădit emoționat a felicitat toți participanții, a mulțumit pentru colaborarea artiștilor, care prin creațiile lor au dat o notă de faimă orașului, au readus o bucurie în culoare localnicilor și turiștilor.
Domnul Nicoale Băciuț - Director al Direcției Pentru Cultură, invitat special la eveniment, a ținut un discurs cu referire la implicarea artiștilor plastici în realizarea lucrărilor în cadrul acestei tabere de pictură, apoi a susținut un recital de poezie, care a oprit turiștii pe loc, poezii potrivite evenimentului. Totuși a făcut remarca: „Sunt surprins totuși că lucrările sunt așezate la picioarele noastre, când noi ar trebui să stăm la picioarele artei, dar dacă nu s-a găsit o altă formă a expunerii lucrărilor, este acceptabilă și aceasta”.
Fiecare artist a făcut referire la momentul creațiilor personale. Rareș Kerekes a spus mereu că pentru el pictura este un portativ cromatic în care „modelez lumina și umbra, forma și culoarea, o exteriorizare a personalității mele, făcând natura să-mi zâmbească”. Nu s-a dezis nici de această dată, a expus lucrări noi și s-a bucurat că fiecare artist și-a prezentat deosebitele lucrări realizate în frumoasa noastră cetate.
De întâlnirea la acest eveniment s-a bucurat și Piroska Hanea venită din Germania: „Întâlnire cu oameni dragi la aceast eveniment dorit și așteptat de mulți, mă bucură, vom împărtăși momente deosebite acum și după vernisaj, ne-au înmugurit sufletele odată cu primăvara, la acest eveniment deosebit plin de culoare. Ma bucur că am ajuns acasă și am putut participa și eu la eveniment alături de acești minunați colegi care îmi sunt foarte dragi.
Doamna Giulia Marin care a venit de la București pentru acest eveniment, a declarat: „Sunt super încântată. Ce-ar fi viața noastră fără voi artiștii? Voi ne dați puterea de a merge mai departe, oameni minunați. Am venit de la București însoțită, cum face românul și nu vine cu mâna goală la un evenimnet cultural, l-am adus și pe Pietro Nannuzzi, un italian mare iubitor de România și de cultură”.
„Așa-i stă bine Sighișoarei în ambientul artistic al timpurilor”, a scris Ana Munteanu Drăghici care se află încă în America, la Chicago, dar de acolo, urmărește pulsul cultural al orașului și transmite toate îmbrățișările și felicitările pentru realizări artiștilo plastici.
Ca de fiecare dată, amfitrion şi organizator este domnul Ioan Lazăr, om de afaceri şi promotor al artei şi culturii, cel care a făcut posibile mai multe festivaluri emblematice ale Sighişoarei şi, în ultimii ani s-a implicat în găzduire artiștilor la Hotel „Sighișoara”. Implicați în organizare, au fost și Direcția Județeană pentru Cultură Mureș, Primăria Municipiului Sighișoara, Clubul „Lions”, RadioSon Sighișoara.
Felicitări tuturor celor implicaţi în acest proiect, felicitări tuturor creatorilor din penel, pentru picătura de viață într-o zi însorită, râvnită de mult, care au adus un respiro în cetate și au însuflețit culorile pe pânză.
GABRIELLA COSTESCU






SIGHIȘOARA
(Gabriella Costescu)
Când cobori dispre cetate, ornicul din vechiul turn
Bate fiecare oră mișcând timpul taciturn.
Se aud bătăi de tobă, cântă menestreli voioși
Despre vechile iatace, despre domnitori serioși.
Cronicarii au numit-o în vechime „Castrum Sex”
Din istorii se mai știe că a fost călcată des.
Geologii au numit-o sacră „Perlă Transilvană”
Iar poeții scris-au ode... „Ah, frumoasă Sighișoară!”
Printre patru bastioane năvălit-au și tătarii
Turnuri, paișpeˊ-n apărare, alungat-au toți tâlharii!
Spre-a urca pe tronul țării, Vlad Dracul sau Sigismund
Au trecut Târnava-Mare printre vaduri, peste prund.
A trecut pe-aicea vajnic Țepeș Vlad domnul cel drept
Și Mihai al nost´ Viteazul ce-a unit inimi în piept!
Frământata mea cetate n-a ținut pe ceru-i nori,
Are piatra peste piatră cu legende drept comori.
Dinspre zarea-ndepărtată de vezi mândra Sighișoară,
De citești ceaslovul țării cu-amănunt, nu într-o doară,
Vei afla că tâmpla-i albă peste șapte sute ani
A păstrat vechile case și aleea cu castani.
Se-aud roțile de care urcând grele prin cetate
Ducând donițe cu lapte și pitele frământate.
Dava mea cu piatră roasă, sacră e, ca un altar
De veniți la Sighișoara, plecați încărcați cu har.
ACASĂ
(Gabriella Costescu)
Acel „acasă” îmi întoarce paşii
Spre dava mea,
Învălită cu haina secolelor
Vis divinitoriu.
Îmi şterg picioarele
De colbul drumului,
Pe muşchiul înverzit al pomilor;
Să pot călca piatra cetăţii.
Scrâşnetul ce creşte în lanţul porţii
Îmi adună lacrima, amintindu-mi
De cei dragi.
Aud gâfâind boii uncheşului
Ce împărţea lapte cu doniţa
Din carul greu,
Cu roţi mari ca pita de casă,
Pe care mama o frângea la masă.
Se aude o tobă.
Aleargă domniţe cu rochii lungi, colorate.
Menestreli cu bărbi pădurelnice,
Vântul trece prin pelerina vreunui Vodă,
Trecând ca năluca.
Cineva flutură steagul dacilor.
Dansează focul
În mâinile cavalerilor cu platoşă.
Stau desculţă şi plâng...
Perle de Sighişoară.
Omul lui Dumnezeu
Părintele Dragoș Frîncu :„ Dumnezeu mi-a arătat un loc unde pot cânta întotdeauna, pentru toată viața, pe un portativ al limbii psaltice”

Este greu să îmi amintesc anul în care Dumnezeu a vrut să îl cunosc pe Părintele Dragoș Frîncu de la Biserica Hramurile " Adormirea Maicii Domnului" și "Sântul Teodosie cel Mare" din București, șoseaua Berceni nr.12, sectorul 4, biserică situată în incinta Spitalului de boli cronice, Sf. Luca, de altfel un cămin pentru bătrâni. Sunt ani buni, dar îmi amintesc exact ziua când ne-a contactat pentru ajutorare într-o campanie umanitară, un băiețel care avea urgent nevoie de proteze la ambele piciorușe. De atunci drumurile noastre s-au intersectat, firește, pentru fel de fel de cazuri, venind în întâmpinarea oamenilor în nevoi, dar, mai ales, pentru ajutor susținut copiilor.
Personal, de-a lungul anilor, am activat în diverse asociații cu caracter umanitar, nonprofit, alături de colegi cu suflet mare, iar în prezent sunt membru în Consiliul Mondial Român - București Ilfov, în calitate de director de comunicare, sub atenta coordonare a directorului executiv CMR, Maria Petrescu.
Părintele Dragoș Frîncu mi-a fost duhovnic sfătuitor, prieten, ca de altfel și multora dintre colege mele, în toți acești ani.
În numele acestor sentimente pe care le nutresc față de Părintele Dragoș mi-am propus , în calitate de membru al CMR, membru în Societatea Culturală APOLLON, membru al colegiului de redacție al revistei CRENELURI SIGHIȘORENE, membru al Ligii Scriitorilor, să îl fac cunoscut mai bine pe acest slujitor al lui Dumnezeu.
- Părinte Dragoș Frîncu, pentru cititori, vă rog să ne spuneți cum v-ați ales această profesie?
- Vocația, cred că te naști cu ea, dar trebuie să recunosc că am trăit foarte multe momente alături de bunica mea, care mi-a dat acest impuls. Am crescut lângă ea, ea m-a format ca om, pot spune în cea mai mare parte ,o ardeleancă foarte credincioasă, practicantă din punct de vedere al bisericii. Știam și eram la curent cu ceea ce se întâmpla în ce privește rânduiala bisericească, datinile, tradițiile locului de unde dânsa a venit, asta însemnând Alba Iulia, Aiud. Un alt momentul important din viața mea l-a reprezentat și perioada stagiului militar. Am făcut armata la Timișoara, în 1989, în timpului revoluției, eram acolo și asta spune ceva. Priveam cerul, era atât de multă lumină, am avut atunci o revelație, cea unui nou început, așa simțeam în suflet. Eram niște tineri de 18, 19, 20 de ani, așa cum vă spuneam, ne-am ridicat ochii spre înaltul cerului și căutăm, fiecare dintre noi, soldați fiind, să mulțumim lui Dumnezeu , simțeam că El însuși ne deschidea porțile spre libertate, spre altă viață, alte idealuri și împliniri. Știm foarte bine ce a însemnat comunismul. Munceai cu teamă, cu frică, cu gura închisă, cu lacătul la gură, iar granițele spre cunoașterea și deschiderea către lume, erau noțiuni abstracte. Am să revin la întrebarea dumneavoastră legată de vocație și trebuie să vă mărturisesc că mi-a plăcut să cânt, iubesc muzica, am făcut Școala populară de artă, am cântat la pian cu Profesorul Vlad Opran. În timpul facultății am făcut parte dintr-un cvartet, pe care l-am și condus. Nu puține au fost serbările în deschiderea evenimentelor artistice, culturale, pe care le organizam pe vremea aceea. Creșteam, mă maturizam, deja mi se creiona viața, și am realizat că muzica este punctul meu forte, dar era și o altă muzică interioară pe care, probabil ,Creatorul mi-o dirija cu o baghetă fermecată. Dumnezeu mi-a arătat un loc unde pot cânta întotdeauna, pentru toată viața, pe un portativ, al limbii psaltice.
- Părinte Dragoș, la ce biserică slujiți?
-Încă din anul 1996, luna septembrie, slujesc la Spitalul de boli cronice și geriatrie "Sfântul Luca". Am fost îndrumat și binecuvântat de către Înaltpresfințitul Teodosie al Tomisului, atunci Teodosie Snagoveanul. Este un spital în care eu slujesc pentru bolnavii de cancer și pentru bolnavii asistați social din centrul de bătrâni de aici. În 1997 cu ajutorul mamei mele și cu eforturi proprii ,dar nu o spunem spre laudă, am reușit să construim bisericuța din lemn unde ne-am întâlnit și unde ne vom întâlni în continuare. Biserica poartă „Hramul Adormirea Maicii Domnului", ca semn de recunoștință pentru Maica Sfântă și am adăugat și „Hramul Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare " începător de obște, ca un semn de recunoștință pentru Înaltpresfințitul, atunci Teodosie Snagoveanul.
- Părinte, vă rog să ne destăinuiți dacă ați fost influențat în alegerea misiunii preoțești, încă din copilărie, de către părinți, dascăli, sau a fost o trăire interioară care v-a călăuzit pașii?
- Doamna Aura, cum vă spuneam, bunica mea Eleonora, este cea care m-a călăuzit, mi-a format caracterul și firea, deslușindu-mi ce înseamnă trăirea spirituală. Apoi momentul de la Timișoara din 16, 17, 18 decembrie 1989 , când am încercat să găsesc o metodă de a mulțumi lui Dumnezeu, și azi știu că a fost cea mai potrivită alegere. A urmat facultatea, profesorul Părinte Teodosie, ulterior episcopul Teodosie, azi Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului m-a îndrumat să vin și să candidez la acest post pentru a sluji în mijlocul bolnavilor de cancer, la spitalul „Sf. Luca" din București.
- Care este gradul dumneavoastră bisericesc, Părinte, dacă îmi este permisă întrebarea ?
- Vreau să vă amintesc că în armata română am fost degradat de la gradul de sergent la cel de caporal, dar nu din cauza unor încălcări ale legilor, sau ale statului ,sau ale armatei române , dimpotrivă , s-a renunțat la gradul de sergent după ce am terminat armata și am devenit caporal în rezervă. Dar dacă vă referiți la biserică, gradele aparțin călugărilor, nu preoților de mir, așa cum sunt eu, dar ca și distincție am acest rang , un grad de economstavrofor pentru activitatea de 25 de ani în spitalul "Sfântul Luca" dar și pentru că sunt ctitorul bisericii.
- Dacă astăzi un tânăr ar vrea să devină preot, ce sfat i-ați da?
- Da, aș îndruma mereu un tânăr să urmeze cursurile de teologie, cursurile de muzică, de specialitate, dar aș adăuga un lucru pe care eu mi l-am dorit , însă nu am stat mai mult să mă gândesc la problema respectivă și să realizez acest lucru. Este vorba de Facultatea de Medicină, dacă cineva ar putea să le facă pe amândouă sunt convins că ar fi un om desăvârșit, atât din punct de vedere spiritual cât și trupesc. Am ținut mult să fac medicina ,îmi pare rău, dar vremurile de atunci m-au împins mai mult spre apostolat, pentru că era nevoie să ridic biserica. Probleme erau destul de mari, pentru că trebuia să alerg de colo colo, iar timpul meu s-a epuizat mai mult în această direcție. Dar dacă aș îndruma pe cineva, bineînțeles că l-aș îndruma atât spre Facultatea de Teologie cât și spre Facultatea de Medicină, sau, cel puțin, de asistenți medicali ,deoarece acolo ar avea posibilitatea să realizeze și vindecarea trupească și cea sufletească a omului.
- Părinte Dragoș Frîncu, îmi cunoașteți bine franchețea, așa că am să vă pun o întrebare delicată. Se vehiculează de ani și ani, că preoții dețin averi colosale, imobile sau mobile. V-aș întreba, cât adevăr și câte vorbe fără acoperire există aici?
- Doamna Aura, vă asigur nu este o întrebare delicată. Delicată , poate pentru cei care își ascund averile și pentru cei care se simt, să zic așa, întotdeauna bănuiți de ceva. Pot spune tuturor că m-am născut într-o familie destul de înstărită. Bunicul meu a fost chiabur, am reușit să luăm niște păduri înapoi, ulterior am reușit să ne luăm și terenul din București, asta după 25 de ani de judecată cu statul român, teren pe care statul român, în 1988, nu l-a despăgubit, despăgubeau numai clădirea. Eu am fost martor, aveam 17 ani când m-am întors de la liceu și am rămas cu o imagine tristă, văzând cum la casa în care eu locuiam și în care crescusem, construită de bunicii mei, niște muncitori smulgeau tabla, smulgeau acoperișul și dărâmau hornurile sobelor. A fost o imagine pe care nu am s-o uit ușor ,eram un tânăr adolescent căruia un regim îi spulbera visele. Acest teren pe care era construită casa am reușit să-l recâștigăm în instanță, mai târziu. M-am născut într-o familie, cum spun, destul de înstărită, cu o bază materială, apoi mama și-a dezvoltat o activitate din care a câștigat niște bani și împreună am știut ce să facem cu ei, ridicând această biserică și toate cele necesare. Eu sunt întotdeauna de principiu că nu trebuie să condamnăm bogăția și mi-aș dori numai oameni bogați ,iar acolo unde vedem sărăcie, în acele situații ar trebui să ne punem și întrebarea de ce acești oameni sunt în aceste situații? In toată perioada mea de preoție am văzut multe, multe cazuri și adevărul este undeva, nedorind să supăr pe nimeni ,sunt oameni care îți lasă impresia că sunt săraci și când colo este altceva. Vreau să vă spun că bogăția nu este un păcat, precum nici sărăcia nu este o virtute. Sărăcia de bunăvoie este o virtute, există călugări care au renunțat la averile lor, avem atâtea și atâtea dovezi în viețile sfinților părinți, avem știință că aceștia s-au lepădat de cele lumești, chiar dacă s-au născut în familii înstărite, au mers în pustie și au devenit sfinți. Ei au vrut să se lepede de tot ce este lumesc, dar s-au îmbogățit în cele spirituale pentru că așa au considerat, așa cum sunt și oameni bogați care s-au mântuit. Avem și în viețile sfinților, părinți bogați. Revenind la persoana mea, din punct de vedere material, îmi mai desfășor activitatea și în alt domeniu, domeniu liberal privat, după mintea și priceperea mea, de care nu îmi este rușine și nu mă voi lepăda niciodată.
- Părinte Dragoș, aveți copii ?
- Da, am un băiat pe care l-am înfiat în 1992 ,avea 2 anișori, sunt mândru de el, am învățat multe de la viață crescând acest copil pe care îl cheamă Rudolf Alexandru , fiul meu ! Pot să afirm că am și alți copii pe care i-am botezat și pe care îi consider tot un fel de copii ai mei , țin legătura cu ei și în orice moment din zi și noapte le sunt alături, încercând să-i ajut cu ce pot.
- Vin către dumneavoastră, Părinte, cu o nouă întrebare. Știu că vă ocupați de suflet, sunt convinsă că întâlniți zilnic oameni cu probleme grave, oameni care în disperarea lor își pun speranța doar în Dumnezeu și implicit în dumneavoastră, în calitate de preot. Cum reușiți să-i alinați pe toți, ce vorbe magice le spuneți? Dar mai ales ,la sfârșitul unei zile, sunt curioasă cât de încărcat emoțional plecați, fie de necaz, fie de bucurie? Cum reușiți?
- Pe mine nu mă încarcă negativ și nu mă ostenește o discuție cu un bolnav care este pe patul de moarte, cu niciun bolnav care are păcate sufletești, îmi place foarte mult ceea ce fac. Sincer, doamna Aura, nu știu să rostesc cuvinte magice, decât cele din sfinții Părinți din cărțile de rugăciuni, însă inspirația, mă bazez pe ea , este inspirația Duhului Sfânt, nimic altceva, pe lucrarea Duhului Sfânt ! Cu această inspirație de la divinitate ,care niciodată nu m-a trădat, am reușit să rezolv și să alin atâtea și atâtea probleme. Niciodată nu aș vrea să devin magic. Vreau ca cel care vine și are încredere în mine, în sfaturile mele , să fie convins că sunt sfaturi pe care le primește de la Dumnezeu, de la experiența celor dinaintea mea, pe care eu le-am preluat și le transmit mai departe, le îmbogățesc cum pot prin trăirea mea personală. Știm că azi mulți tineri sunt învățați și ducându-mă cu gândul la ce am făcut eu la vârsta lor sau sunt pus în fața unor probleme pe care ei le trăiesc, atunci dau aceste sfaturi din punctul meu de vedere ,pentru că am trăit așa ceva. Așa cum un bătrân, un bunic ,poate să dea niște sfaturi care sunt , vă asigur, cele mai bune sfaturi , cu mult mai sănătoase decât ale unui psiholog, sau ale altor inițiați în astfel de discipline, în filozofii religioase. Bunicul este cel mai sigur când îți dă acel sfat pentru rezolvarea problemei care arată calea sau poteca, scurtătura scurtăturii.
- Părinte Dragoș, am lăsat la sfârșit o ultimă întrebare, ce ne-a sudat prietenia, mai exact acțiunile care au avut caracter umanitar, de binefacere, în care v-ați implicat uneori singur. Ori de câte ori am venit la domnia voastră, la intrare sunt veșnic produse alimentare, de tot felul, de la ulei, zahar, detergenți, chimicale, saci cu îmbrăcăminte, jucării, până la dulciuri și de fiecare dată am exclamat : "omul sfințește locul !" Mai știu despre dumneavoastră că sunteți un intelectual avid de literatură și poezie, că sprijiniți cultura atât de vitregită de ani buni, că sunteți un patriot și, la o adică, un justițiar înnăscut! Nu odată la activitățile noastre culturale, la diversele lansări de carte sau concerte simfonice ne-ați fost alături, sprijinindu-ne și găzduindu-ne în biserica dumneavoastră, căreia eu îi spun colț de rai! M-ați face fericită Părinte Dragoș, dacă v-ați mai aminti câteva dintre actele în care v-ați implicat împreună cu noi, concerte live în biserică ,cu acei Ursuleți , Ștefan Aprodu, Crăciun sau ziua femeii în incinta Spitalului Sf. Luca, dar, mai ales, recentul eveniment alături de Excelența sa domnul Ambasador al Culturii Convenția ONU Geneva ,George Calin . Cum ați perceput, ca om de cultură, acel moment? Vă rugăm !
-Referitor la problema aceasta cu actele de caritate, nu îmi place să fac referire, deși ar trebui să lucrez puțin aici, eu prin aceste promovări ale acțiunilor noastre, am ținut neapărat să angajez și alți participanți, dar nu spre lauda mea, ci pentru a-i convinge să ni se alăture în astfel de acțiuni. Da, iubesc poezia, îmi plac concertele ,de altfel nu odată v-am însoțit. Aștept cu nerăbdare noi ocazii de a participa, desigur, când ele vor fi permise și oferite publicului spre desfătare. Cât despre patriotism, sincer, răspund oricând chemării patriei și sunt mândru că acest spirit al meu nu a dispărut. Am avut comandanți de unitate ,de trupă, am avut ce sa învăț de la ei. Am făcut armata la Timișoara , în 1989, și cum spuneam ,spiritul acesta s-a dezvoltat mai mult. Cunoașterea din punct de vedere istoric a anumitor personalități, valori, ca Mihai Eminescu, Iuliu Maniu, Zelea Codreanu, apoi din istoria contemporană, sfinții închisorilor, așa cum îmi place mie să spun, Mircea Vulcănescu , Valeriu Gafencu ,Radu Gyr, marele poet Radu Gyr, m-au făcut să-mi dezvolt un cult pentru personalități, unele dintre acestea chiar întemnițate de către comuniști. Un exemplu viu pentru mine a fost unchiul meu, arestat în 1959, un tânăr pe atunci, condamnat doar pentru că a îndrăznit să-și exprime părerea despre societatea de atunci, eliberat abia în 1964, iată de ce pot afirma că studiind am cunoscut foarte multe despre aceste personalități. Doamna Aura, cum pot uita abnegația dumneavoastră și desigur, a asociațiilor sau consiliilor în care activați alături de Doamna Maria Petrescu, împreună cu multe alte doamne cu suflet mare? Ștefan Aprodu și Ursuleții lui, azi tineri olimpici ai Colegiului de Arte Dinu Lipatti, Moș Nicolae, Moș Crăciun pentru toți, 1 Martie, daruri peste daruri, din suflet, pentru ALTE suflete greu încercate! Ultima acțiune pe care Societatea Culturală APOLLON a organizat-o împreună cu CMR, mi-a umplut inima de frumos, nu îmi imaginăm că ați venit să mă rugați să slujesc o pomenire pentru niște personalități culturale care au trecut în veșnicie, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și Nicolae Dabija, lucrare făptuită după toata rânduiala bisericească. Așa am avut prilejul să-l cunoscut pe Excelența sa domnul Ambasador al Culturii Convenția ONU Geneva, George Călin, inițiatorul festivalurilor și al Lecțiilor de poezie, o întâlnire memorabilă. Oricând puteți trece pragul bisericii mele, veți fi primiți în slavă, Doamne ajută, amin!
- Sărut mâna, Părinte Dragoș Frîncu !
Aura Ungureanu (strict autentic)
Vis în verde crud
Interviu cu primăvara
Ieri, în jurul prânzului, am ieșit în trombă din casă hotărâtă, mai mult ca niciodată ,să dau față în față cu Primăvara, și profitând de poziția pe care o am, să-i solicit, scurt și la obiect, un interviu ! Zis și făcut. Dar, deși nu o dată munca în teren mi-a pus piedici, eram sigură că după cum strălucește soarele, cum voi părăsi locuința, la primul colț de stradă am s-o și întâlnesc. Încerc să mă orientez rapid, și cum eram în apropierea Stadionului „Arena”, îmi zic că sigur trebuie să fie pe aici, pe undeva. Dar...pustiu, urmele iernii pe care acum trei luni o adoram, încă persistă. Numai alei neîngrijite și doi oameni care încercau, alene, cu o grebluță, să adune resturi menajere.

M-am aplecat, zărisem un firicel de iarbă , ca o părere , i-am lăsat loc liber să poată crește, și ușor ghemuită, l-am întrebat în șoaptă :„Nu știi unde este Primăvara ?". Sfios, prea sfios, se alintă :„Nu știu, sunt mult prea mic, mai întreabă! ". Sufletul îmi înmugurise, firicelul de iarbă era ca un copilaș, l-aș fi strâns la piept, dar era atât de firav! Am continuat să merg , privind în stânga , în dreapta, urmărind atentă orice schimbare a copacilor, poate zăresc un mugur, poate chiar un lăstar.
Alergătura n-a fost în zadar, de unde nu credeam , am văzut chiar sub geamul unui apartament de la parter, o grămăjoara de ghiocei, Doamne, eram pe aproape, înseamnă! Printre ei un toporaș. De teamă să nu-i strivesc nu m-am apropiat prea mult și am șoptit doar cât să mă audă: „Hei, voi știți unde este Primăvara?". Mi-au răspuns în cor :„ În parc !". Le-am mulțumit , parcul cel mai apropiat era cel din cartierul meu, deja animația lui mă făcea să cred că am găsit ce căutăm .
Soarele strălucea , hohote de râs se auzeau de pe peste tot, copii, leagăne , trotinete, biciclete, skateboard-uri, role, mămici, bunicuțe, bone, mi-am zis, gata am găsit-o ! Primăvara ședea pe bancă , pe marginea lacului, lângă copacul meu, pe care de fiecare dată îl îmbrățișez și-i șoptesc încet la ureche : „Ajută-mă, vreau să fiu puternică ca tine !". Cu emoție în glas, cer permisiunea să mă așez lângă Primăvară. Îmi face favoarea, scot jenată reportofonul ,doar doream să fac un interviu cu cea mai mare vedetă dintre cele patru anotimpuri! Am apăsat play și acordurile strânse în sufletul lui Vivaldi au impresionat-o, erau prieteni vechi, doar pentru ea compusese „Primăvara!"
Ascultă , ascult și eu, era atâta voioșie în ea , prezența ei parcă îmi dădea aripi, nu îndrăzneam s-o tulbur, apoi când nu mai știam cum să procedez, mi-a spus :„ Mai pune încă odată , nu înregistra nimic, doar ascultă... Am venit pentru voi de fiecare dată ! Am să mai întârzii un pic, doar câteva zile, nu vă speriați!" Apoi, cu aerul unei mari vedete, îmi destăinuie secretul: „Draga mea, încă nu sunt gata, moda s-a schimbat! Maeștrii culorilor întotdeauna îmi dau de furcă , și apoi trebuie pălării , poșete , accesorii, sunt o doamnă cochetă ca și voi, vă rog, răbdare doar câteva zile !"
Am plecat fericită și cu asigurarea verbală a Primăverii că peste câteva zile va fi strălucitoare , că în fiecare clipă toate nuanțele de verde se vor transforma în pietre prețioase, și-atunci, fără să mă mai roage, am mai dat odată play, mulțumindu-i în gând și ei și lui Vivaldi - prietenul ei.
Aura Ungureanu
Iubirea mea târzie
Ia-mă în brațele tale, iubite
e-o noapte cu stele căzute în păr
tu-mi mângâi sânii, încet
primesc atingerea sfios
feciorelnic aproape, melodios.
Fior și șoaptă
îmi gâdilă auzul și rozul urechii
lavanda și mătasea
se-ncolăcesc ca iedera pe trupul meu
sărutul, ah... doar el desface vraja.
Fii darnic în săruturi, iubirea mea târzie
alintă-mă, alintă-mă iubire...
e dansul nopții noastre
ca-ntr-un balans nebun ne avântăm,
ultimul blues, ultima zvâcnire...
Și iarăși îmi picuri vrajă în adâncuri
acum eu sunt iedera ce se-ncolăcește
pe un copac bătrân, dar încă viguros
alintă-mă, alintă-mă iubire
curând se ivesc zorii
iubirea mea târzie ...
Aura Ungureanu

Magnolia din parc
Am trecut prin parcul nostru,
al tinereții noastre.
Și am privit magnolia,
a mea ș-a ta.
Te-am văzut acolo, cu ochi râzători,
Luând crenguța înflorită,lipind-o de fața ta
Un tablou al frumuseții,
al promisiunilor nerostite.
Te-am privit cu ochii minții,
Sufletul a tresărit
Am întins mâna, să-ți simt inima
Am închis ochii, așteptându-ți sărutul
Buzele tale, pe buzele mele,palma ta pe palma mea
Mâna mea, strângându-te la pieptul meu...
Privirea mea, odihnindu-se în ochii tăi,
Sufletul găsindu-și odihna
în cupa florii de magnolie...
Cât dor poate duce omul...
Konstantin Korcinski


Cât de mult te-am iubit
Cât de mult te-am căutat,
Privirea mea, inima mea,
Unde ai fost?
De ce urma ta s-a pierdut în praful trecutului?
De ce ai ales depărtările
Și drumul stelelor trecatoare?
Îmi este greu,
Aș vrea să mor în cârciuma întunecată
Cu lăutarul lângă mine.
Adu-mi ospătare vinul
Rece din butoiul îngropat,
Adu-mi carafa cu vinul roșu
Ca sângele dragostei pierdute...
Iar tu, lăutare,rupe struna viorii
Să plângă lângă mine arcușul ,să caute
Durerea în strunele tale,
Să geamă, să strige
durerea din inima mea.
Uită-mă Doamne și lasă-mă
Să mă sting ca jarul în neagra cenușă,
Acoperit de-a timpului uitare.
Konstantin Korcinski
NR.36, mai 2021
Eliade, magicul
O viață sub semnul simbolismului mistic
Există, se pare, destule lucruri în existența lui Eliade, ieșite la iveală după anii ´90, mai deloc cunoscute admiratorilor marelui istoric al religiilor. De pildă, deși născut în 13 martie 1907-de fapt 28 februarie conform calendarului gregorian aflat în vigoare atunci- Eliade a fost înregistrat de părinții săi pe data de 9 martie, ziua mucenicilor martiri, viața celebrului istoric a debutat sub semnul unui simbolism mistic, care avea să-l urmărească toată viața. Personalitate proteică și complexă, Eliade a publicat peste 80 de volume, dar merită amintită și sumedenia de proiecte pe care și-a propus să le ducă la îndeplinire, dar, din rațiuni obiective, n-a mai reușit. Înjurat de unii, admirat de cei mai mulți, Mircea Eliade rămâne reperul esențial al culturii românești a secolului trecut. Cel puțin în domeniul istoriei religiilor, studiile sale sunt nelipsite din bibliografiile recomandate în acest amplu cadru.

Am ales să prezentăm aici niște informații mai puțin cunoscute , cu tentă de „curiozități”, mai mult sau mai puțin definitorii pentru Eliade, dar care, cu siguranță, v-ar putea ridica unele semne de întrebare:
-În clasa a VII-a a început să redacteze Memoriile unui soldat de plumb, volum în care voia să refacă întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul volumului i-au fost date lui Radu Capriel, în 1928.
-Tânăr fiind, ajunsese să doarmă numai 4 ore pe noapte (leșinând într-o zi, a fost obligat să oprească experimentele de acest fel), în scopul de a-și forța organismul să se supună ambițiilor lui intelectuale.
-Student fiind, scria marilor personalități ale lumii (cu precădere celor din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care apoi le dona bibliotecii facultății.
-A fost fascinat mereu de enciclopedism: Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Iorga au fost, indiscutabil, modelele lui.
-Celebrul istoric al religiilor și-a scris toate operele în limba română, inclusiv pe parcursul îndelungatei lui șederi în străinătate. Probabil, un elogiu adus limbii române și țării pe care a iubit-o atât de mult.
-A fost însurat de două ori, prima oară cu Nina Mareș, care a murit în urma unui cancer pe când el era reprezentantul României în Legația de la Lisabona, și a doua oară cu Christinel Cotescu pe care o cunoscuse la Paris.
-De două ori și-a pierdut biblioteca, o dată când s-a mutat în Anglia, și a doua oară la Chicago, ca urmare a unui incendiu.
-Nu se știe nimic despre o bună perioadă a călătoriei sale în India, dar se consideră că și-a petrecut-o lângă călugării din Himalaya, învățând tehnicile șamanice.
- Apela uneori la „substanțe ajutătoare” , de exemplu Pervitin, pentru a-și mări capacitatea de concentrare.
-A fost bun prieten cu Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia.
-A fost prototipul personajului Radu Grielescu din romanul Ravelstein al lui Saul Bellow, pe care îl cunoscuse îndeaproape.
-Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este o adaptare după nuvela Tinerețe fără tinerețe, inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte;
-Eliade a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre), pe lângă nuvele și romane.
-A fost cumnat cu Ionel Perlea, cunoscutul și apreciatul dirijor și compozitor român, acesta fiind căsătorit cu Lisette Cotescu, sora soției sale, Christinel.
-Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
-În ultimii ani ai vieții a suferit de artrită, ceea ce l-a împiedicat să scrie și să lucreze în ritmul în lui obișnuit (grafomania era una dintre trăsăturile lui definitorii);
-A încetat din viață, în 1986, într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind și ținând în mână cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
-A dorit să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
-Nu s-a știut niciodată numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.
Am încercat să vă apropiem mai tare de personalitatea unuia dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori români moderni, om până la urmă, deși, trebuie să recunoaștem, merită mult mai mult!(FCT)
Povești cu scriitori români
Cum l-a cunoscut Blaga pe Crainic

NICHIFOR CRAINIC ȘI LUCIAN BLAGA
În articolul „Începuturile și cadrul unei prietenii”, apărut în publicația „Gândirea” din luna aprilie a anului 1940, care-l aniversa pe Nichifor Crainic la împlinirea vârstei de 50 de ani, Lucian Blaga istorisea cum a ajuns prima oară la București, la scurtă vreme după ce-i apăruseră primele „volumașe”, „Poemele luminii” și „Pietre pentru templul meu”, și cum l-a cunoscut pe Nichifor Crainic.
După ce s-a instalat la fratele său, dincolo de Spitalul Filantropiei, a decis să iasă să vadă Bucureștiul, deoarece se simțea „un om fără capitală”. Ajuns la Academia Română, pe Calea Victoriei, a intrat să ceară adresa lui Vlahuță despre care știa că e grav bolnav. Urcând la etaj, unde Ion Bianu replica discursului de recepție ținut de Ovid Densușianu, și-a auzit rostit...numele. Impresionat, Blaga a ieșit imediat și s-a dus pe strada Visarion să-l vadă pe Alexandru Vlahuță. Acesta, deși grav bolnav ,a acceptat să-l primească. După un timp, autorul volumului „România pitorească” l-a chestionat: „Ai citit foiletonul lui Nichifor Crainic din Dacia despre cărțile dumitale?”. Apoi l-a întrebat dacă îl cunoaște pe acesta: „Stă în aceeași casă – îl cunoști?”. „Nu-l cunosc dar îl voi căuta” „Atunci știi ce, vin-o mâine la dejun, va fi și Crainic aici și doctorul Voiculescu”. Și astfel, în ziua următoare, Blaga l-a întâlnit prima oară pe Nichifor Crainic.
„De atunci datează prietenia, care avea să devină cea mai rodnică prietenie a vieții mele, o prietenie care a înflorit necurmat, o prietenie care n-a cunoscut decât ascensiuni și care a fost fecundă, chiar și atunci când isca deosebiri de vederi în materie literară și filosofică. La acel dejun mă simțeam cu prea luare aminte examinat din partea tinerilor invitați, și prea stingherit decât să fi putut sta de vorbă cu Nichifor Crainic. Cred că Nichifor înțelegea situația căci mă privea de parcă mi-ar fi spus: Lasă că scăpăm noi de aici...Ne-am întâlnit adesea pe urmă în cele câteva săptămâni cât am stat la București. El venea parcă întotdeauna din șesurile sale natale și îmi făcea impresia unui mare greier de câmp. Todeauna acest greier aducea soarele cu el și azvârlindu-l în tăcerile mele îmi sfărma pânza unei ușoare melancolii. Nu arareori făcea haz de unele particularități ale limbii mele ardelenești. Ne-am destăinuit degrabă. Eram fără îndoială firi în multe privințe complementare. Eu insuportabil de mut, el de o exuberanță copleșitoare. El cu o seamă de ani mai în vârstă, dar cu ani decisivi”, povestea, mai târziu, Lucian Blaga. (FCT)
Dumnezeu compensează nefericirea cu geniul
Destinul tragic al marelui scriitor Camil Petrescu

Camil Petrescu împreună cu familia
Poate cel mai complet scriitor român, Camil Petrescu, n-a avut o copilărie tocmai fericită. El nu l-a cunoscut nici pe tatăl său, fost comandant cu grad de general al unei Divizii din Oltenia, nici pe mama sa, Ana Cheler, care a murit puțin înainte ca genialul scriitor să împlinească trei ani.
Luat, inițial, în grijă de un unchi prin alianță, copilul a sfârșit prin a fi crescut de fosta sa doică, o rudă a subcomisarului de poliție Tudor Popescu, în mahalaua Moșilor. A făcut școala primară în Gura Oborului Vechi(1905) și apoi a continuat studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la „Liceul „Gheorghe Lazăr”, devenind, datorită rezultatelor bune la învățătură, bursier intern. În 1913 se înscrie la cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea din București.
Pleacă pe front în 1916 și este rănit. Ajunge din nou în prima linie, după o perioadă petrecută în spitalul militar, dar este luat prizonier. Mai mult, în urma unui bombardament , își va pierde și auzul la o ureche, lucru care îl va face să sufere toată viața. Se întoarce la București în 1918, după ce este eliberat din lagăr.
În 1914, a debutat în revista „Facla”, cu articolul ”Femeile și fetele de azi”, sub pseudonimul „Raul D”, iar în 1923, are loc debutul editorial cu volumul „Versuri. Idee. Ciclul morții”.
În 1927, pe când se afla la ștrand cu Mihail Sebastian, Camil o cunoaște pe Cella Serghi. După ce intră la Facultatea de drept, aceasta se căsătorește cu un inginer. Întorsătură a sorții, după numai un an, Cella îl reîntâlnește pe Camil la ștrandul Lido și de îndrăgostește nebunește de el. Doar că scriitorul nu-i va împărtăși niciodată sentimentele și se va căsători destul de târziu, în 1947, când împlinise 53 de ani, cu actrița Eugenia Mladin cu aproape treizeci de ani mai tânără decât dânsul. Cuplul va avea doi băieți, Camil Aurelian, născut în 1947(d.27.11.2017) care se va căsători cu Roxana, nepoata lui Emil Gîrleanu, și Octavian, născut în 1950, acum profesor universitar la Chicago. Iată scrisorica pe care Ghighi (Eugenia) i-a trimis-o lui Camil la nașterea lui Octavian:
„Camil scump,
Mai avem un băiețel. Tare aș vrea să te văd, dar nu e voie. Adu-mi geamantanul cu tot ce e în el, câteva bucățele de zahăr, și biscuiți, și ceai rusesc. Puțin lapte.
Te iubesc, Camil, și să te ție Dumnezeu sănătos să ai grijă de băieții tăi. Știi că a fost de două ori mai greu decât Puștiu? Nu știu de ce.
Azi mâncați mămăliguță cu unt și cu brânză și cu ochiuri. Puștiu la fel, și să nu-i dați ou.
Te aștept la ora 2 tot aici, căci abia atunci mă mută la rezervă.
Te iubesc mult ca niciodată,
a ta Ghighi.”
În 1939 a fost numit directorul Teatrului Național din București, unde a rezistat doar 10 luni, iar în 1947 a fost ales membru al Academiei Române. A adorat șahul și matematica și a fost pasionat de fotbal.
Cuplul a divorțat în 1953, dar soții au continuat să trăiască sub același acoperiș până la moartea prozatorului, pe 14 mai 1957,survenită în urma celui de-al doilea infarct suferit.
La începutul anilor ´70, cei doi fii ai lui Camil Petrescu au emigrat, împreună cu mama lor, în Statele Unite ale Americii.(FCT)
Membră a masoneriei feminine și adeptă a teosofiei
Scriitoarea Bucura Dumbravă a iubit mult România
Fiică a lui Július Bernhard Szekulis şi a Louisei ,Františky Jozefíny Szekuliszovej a venit pe lume în 28 decembrie 1868, la Bratislava. Când avea cinci ani, familia ei s-a stabilit în România și fetița a primit numele Ștefania (Fanny) Seculici fiind înscrisă, mai întâi, la o școală din Sinaia, și apoi la una din capitală.


Aflată într-o vacanță la Sinaia, fetița de 14 ani i-a recitat câteva poezii, creații proprii, în limba germană, reginei Elisabeta , care drept urmare a încurajat-o și a sprijinit-o din punct de vedere material. Fanny a studiat, mai apoi, limba română la un pension german din București.
Încurajată de regină, fata a devenit interesată de frumusețile României, de literatura și de folclorul autohton. A înființat, în 1905, societatea „Chindia”, care voia să cultive gustul pentru dansurile naționale și portul popular românesc.
Din ce în ce mai atrasă de țara ei de adopție, Fanny a început să scrie romane istorice sub pseudonimul Bucura Dumbravă, și chiar a început o trilogie intitulată „Spărgătorul de valuri”. Două dintre romane , redactate în limba germană, „Der Haiduck”, despre haiducul Iancu Jianu, tradusă în limba română de Teodor Nica și „Der Pandur”, o carte despre Tudor Vladimirescu, tradusă de Elisa Brătianu, cu un cuvânt introductiv de Carmen Sylva, au apărut în același an. Cea de-a treia parte a trilogiei, „Sarea Norodului”, care evoca figura lui Gheorghe Lazăr, s-a pierdut.
Impresionată de frumusețea munților noștri, Bucura făcea, în fiecare primăvară, drumeții lungi în Bucegi, Retezat sau Parâng, însoțită de prietenii ei. Mai mult, în 1921, a înființat împreună cu scriitorul Emanoil Bucuța și cu geograful Mihai Haret, „Hanul Drumeților”, o asociație care susținea turismul și care a efectuat reparații la poteca din Valea Jepilor, a ridicat „Hanul Peștera” și a ajutat la construirea actualei „Cabane Omu”. Asociația de Turism avea peste patru mii de membri care marcau traseele și desenau hărți topografice utilizabile.
Bucura Dumbravă a reușit niște performanțe remarcabile și în alpinism. Astfel, în 1923, a urcat pe vârful Matterhorn din Elveția, iar doi ani mai târziu a escaladat unul din ghețarii din Mont Blanc. În România, a stabilit un record regional pentru alpinismul feminin, atingând Vârful Omu. În 1920, aflată sub influența călătoriilor prin munții României a scris primul volum în limba română, intitulat „Cartea munților”, oferind sfaturi celor interesați în drumeții montane.
În data de 1 martie 1922, alături de Claudia Millian-Minulescu, soția lui Ion Minulescu, de actrița Agepsina Macri-Eftimiu, soția scriitorului Victor Eftimiu, Zoe C. Pallade și Smaranda Maltopol, soția colonelului Mihail Maltopol, Bucura Dumbravă a devenit membră a Marii Loje de Adopțiune Steaua Orientului.
Spre sfârșitul vieții, Bucura Dumbravă s-a preocupat de studiul teosofiei, înființând în anul 1925 prima lojă teosofică din România, „Frăția”, care funcționa în locuința ei de pe Calea Dorobanți și pe care a condus-o până la trecerea ei în cealaltă lume. Ea a ținut și sesiuni spiritiste la Sala Blank Marmorosch, la care erau prezenți, de obicei, Mateiu Caragiale și profesoara feministă Eugenia de Reuss Ianculescu.
A participat la mai multe congrese teozofice, dintre care două în India. După ce l-a cunoscut pe celebrul predicator spiritual Jiddu Krishnamurti, care era considerat Mesia, s-a îmbolnăvit de malarie. A decedat în ianuarie 1926, într-un spital din Port Said, Egipt, și, înainte de a muri, le-a spus îngrijitoarelor ei că numai vederea munților ei dragi din România ar mai putea să o însănătoșească. A fost incinerată, iar cenușa ei a fost adusă în țară într-o urnă egipteană.
Un an mai târziu a apărut, la București, lucrarea ei postumă “Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori”.(FCT)
O mare poetă contemporană, Lucia Olaru Nenati
Avem onoarea de a găzdui, în acest număr, câteva versuri ale-spunem noi și nu numai noi-celei mai mari poete a României contemporane!
LUCIA OLARU NENATI – SCURT C.V.
Născută în Rădăuți – Bucovina, România, este licențiată a Facultății de Filologie a Universității “Al. I. Cuza” din Iași și doctor în științe umaniste (filologie) a aceleiași universități, absolventă a unui stagiu de specializare postuniversitară la Universitatea din Chico, California, S.U.A. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societății Scriitorilor Bucovineni, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a Ordinului Ziariștilor ș.a. În palmaresul său profesional se înscriu funcțiile de: muzeograf unic dar, ca atare, și cercetător și coordonator, la Muzeul “Mihai Eminescu” de la Ipotești-Botoșani, (prin repartiție guvernamentală), perioadă în care a inițiat și realizat restructurarea casei memoriale și configurarea viitoare a așezământului muzeal eminescian; secretar literar și director al Teatrului de păpuși “Vasilache” Botoșani, iar ulterior director al Teatrului dramatic “Mihai Eminescu” din Botoșani în perioada maximei autofinanțări dar și a unor performanțe deosebite; jurnalist și apoi director al societății editoare a cotidianului Gazeta de Botoșani, profesor la Colegiul Universitar de Institutori, Botoșani, al Universității “Al. I. Cuza” din Iași.

Între anii 1975 și 2021 a publicat 35 de apariții editoriale de: poezie, proză, eseu, eminescologie, literatură pentru copii, cercetare, istorie literară, traduceri, precum și albume muzicale. În afară de volumele personale, este prezentă în circa 50 de antologii, culegeri și volume colective din țară și străinătate. A publicat mii de articole, texte literare, cronici, studii, interviuri, reportaje, note etc., în presă, în numeroase publicații pe suport de hârtie sau on-line din țară și din străinătate. Despre opera și activitatea sa au apărut peste 160 de referințe în zeci de publicații (pe hârtie sau on-line) și în peste 40 de cărți, dicționare și volume de critică ș.a., semnate de numeroși critici și exegeți, dar și de poeți, prozatori, eseiști, hermeneuți ș.a.
Lucia Olaru Nenati a desfășurat în paralel o constantă activitate culturală, susținând numeroase studii și comunicări științifice, prelegeri academice, expuneri, conferințe (cu precădere despre Eminescu!), recitaluri literare și muzicale, prezentări de carte, spectacole culturale, în țară și în străinătate, în Europa si peste ocean. Pentru activitatea sa literară, culturală și de reprezentare a valorilor românești a fost distinsă cu peste 60 de premii, distincții, ordine, medalii, diplome de onoare si de excelență etc., la concursuri naționale literare, la saloane de carte și alte manifestări, în țară și străinătate, printre care: BREVETUL și MEDALIA COMEMORATIVĂ „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” prin DECRET PREZIDENŢIAL al președintelui țării „pentru contribuția deosebită la promovarea operei eminesciene”, în anul 2000, Diploma de Onoare „pentru contribuția sa la promovarea culturii române în străinătate” și calitatea de membru de onoare a Federației Asociațiilor Române din Canada (FAR) precum și Medalia de aur „Crenguța de tei - Eminescu - Copou”, Montréal, Canada, 2004, Diploma de Excelență pentru „contribuția la fondarea așezământului muzeal ”Mihai Eminescu” din Ipotești și pentru propagarea spiritului eminescian în lume”, Asociația română pentru patrimoniu, București, 2005, Diploma de Excelență a Consulatului General al României din Cernăuți „pentru merite deosebite în promovarea limbii, culturii și spiritualității românești” Cernăuți, 15 ianuarie 2005, Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași, pentru volumul Arcade septentrionale, Editura Academiei Române 2008, Premiul pentru traducere din limba franceză în limba română și Diploma de excelență pentru revelarea primei exegeze bacoviene, pentru cartea Existența poetică a lui Bacovia de Svetlana Paleologu Matta, la Festivalul Toamna Bacoviană, Bacău, 2012, și PREMIUL pentru TRADUCERE acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni pe anul 2012 Suceava, DIPLOMA de CETĂŢEAN de ONOARE al localității Dumbrăveni, jud. Suceava, iunie 2013, BREVETUL și MEDALIA “Mihai Eminescu”, prin DECRET PREZIDENŢIAL al Președintelui Republicii Moldova „în semn de înaltă apreciere a operei eminesciene și pentru contribuția la dezvoltarea relațiilor interculturale”, Chișinău, septembrie 2013, Diploma și Trofeul GALA 10 PENTRU BOTOŞANI „pentru iubirea de Eminescu, pentru poezie și talent, pentru o viață închinată frumosului” acordată de cotidianul Monitorul de Botoșani, iunie 2015, Premiul National „Eminescu Ziaristul” acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, DIPLOMA de CETĂŢEAN de ONOARE al municipiului BOTOŞANI, 24 aprilie 2014 și al localității culturale VORONA ș.a.
Mai multe informații pe site-ul : www.luciaolarunenati.ro
Lasă-mi această hartă
Drumurile tale pe nisip îmi urcă
Ascunse răni de suflet, violete
Astup ferești și uși ca o nălucă
Doar să-ți închid desenul pe perete
Și-n chihlimbar de aer tulburat.
Lasă-mi acest aer amintire!
Ca să-l respir când îmi va fi mai greu
Și întregindu-mă din el
Să devin “eu”!
Drumurile noastre,
Lungi râuri solare,
Noaptea se-apropie tainic
Și-mi cresc din spinare
Aripi de fluturi imenși, vaporoși,
Nutrind superbă rentă viageră
Din duminici când eram frumoși...
Drumurile tale și-ale mele
Trahei și căi lactee crescând din trupul meu
Lungi prelungiri de suflet înspre țară...
Lasă-mi această hartă, amintire,
Căci știu că pleci
Din nerăbdarea drumului de tine
Să-mi lași această hartă
Pentru apă
Deși nu cred vreo graniță s-o-ncapă.
Lucia Olaru Nenati
Grâul a crescut înalt
Grâul a crescut înalt
Între unul și cellalt
Iarba a crescut subțire
În cămașa ta de mire
Apele au încăput
Între vârstele de lună
Care-n deget ne-au stătut...
Ziuă albă, ziuă bună,
Printre pâini și zbor cu miere
Sorbeam roua împreună
Nu știam că e părere...
Iarba a crescut subțire
În cămașa ta de mire
Seara a-ncăput frumoasă
În marama-mi de mireasă.
Lucia Olaru Nenati
Drumul meu rămâne punte
Visele cu zarul sorții
Au din viață jumătate
Greul meu din zarea nopții
Mă trădează înspre ziuă
Țărmul zilei viu și limped
Se topește-n fum de mare
Eu lumina și eu teama
Eu speranța și uitarea,
Mă împarte-n două vâsla
Care-s eu și umbra care-i?
Drumul meu spre țărm - balanță –
Să cuprindă – uscat și apă
Să mă-ngrop deopotrivă
În țărână și-n puhoi.
Cum nu vrea să mă încapă
Nici uscat nici somnul-mare,
Drumul meu rămâne punte
Între ziuă și visare.
Lucia Olaru Nenati
Referințe critice
„Pe lângă învăluitoarea muzică a poemelor atât de armonioase, pe fondul discordant al liricii moderne, găsesc că farmecul poeziei dvs. derivă din sentimentul sau din conștiința sacralității limbajului poetic. Cuvintele se adună într-o ceremonie a comunicării și fiecare poem devine astfel o celebrare a frumuseții – o frumusețe a tăcerii, a dorului, a nedefinitului, a melancoliei, a toamnei ca stare de spirit. Pe de altă parte, realul se topește în visare și mi s-a părut în acest sens că volumul are o coerență de viziune și mesaj deosebită. Dacă la început poemele vorbesc despre nostalgia după frumos, figurând ipostaze onirice, în final poetul însuși devine o imagine de vis privind de departe realul din care s-a desprins. In același timp cititorul e chemat să participe la crearea unei atmosfere rarefiate, transparente, unde înțelesurile luminează și izbăvesc cotidianul. Ca cititoare, eu nu pot decât să vă mulțumesc pentru ceea ce ați scris și să vă urez din toată inima pe mai departe putere și har.”
Monica Pillat Săulescu
SERBARE CÂMPENEASCĂ
Prima zi
Academia Internațională de Literatură și Artă, Societatea Culturală Apollon-România şi Consiliul Mondial Român, a invitat membrii parteneri, respectiv Asociația Literară „Creneluri Sighișorene” sâmbătă, 8 mai 2021, la o nouă LECŢIE DE POEZIE în tinda Bisericii cu Hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Teodosie cel Mare” din București. Evenimentul se înscrie în cadrul Festivalului Internaţional de muzică creştină şi poezie „Flori pe cununa de spini”, ediţia a XV -a, Sfintele Paşti - 2021.
Moderatorul evenimentului, Excelența Sa scriitorul George Călin – Ambasador Cultural prin Convenția de la Geneva, a urat bun venit tuturor invitaților, a prezentat programul în detaliu
Programul a început cu lansare de carte „Cuvinte scrise pe cer”, autor Tina Avramescu, Editura Ro.cart, Bucureşti, 2021. Prezentarea cărții a fost făcută de Excelența Sa scriitorul George Călin care a realizat prefața cărții și de Gabriella Costescu – lector.
Tina Avramescu a dedicat acest volum de poezie la debut, copiilor săi Cristian, Florian, Lucian-Gabriel, Andreea, cât și lui Vasile, omul special care îi este alături.
„Lirica poetei a dobândit un timbru autentic, un sunet propriu, inconfundabil constant.., într-un ritm al fluxului interior, dovedind o prudenţă permanentă faţă de mode şi un respect faţă de cuvântul scris. Estetica poeziei sale aparţine canonului modernist, înregistrând un permanent efort de înnoire. Preumblarea sa prin spaţiu şi timp este în căutarea sensului filozofic al vieţi ca simbol al evadării din timpul profan prin poezie. Poemele sale sunt o reușită artistică.., un joc seducător cu materiile literaturii, înălţând sufletul pe traiectoriile universului.., ale neantului ce ne trimite, fără ca noi să putem percepe, Sclipiri de cristal de la palida Lună...” – (George Călin)


Culori
(de Tina Avramescu)
Primăvara este anotimpul ninsorilor,
Ce ne îmbracă în frumusețea omătului de flori albe.
Ning triluri vesele de zburătoare
Care fac să renască dorurile...
Primăvara este anotimpul culorilor
Al verdelui ce izbucnește în mii de tonuri crude,
Al azurului – cupolă infinită de topaz
Și al câmpului auriu mirosind a pâine.
Primăvara este anotimpul trăirilor,
Al zâmbetelor descătușate,
Al visărilor reinventate
Și al chemărilor care pornesc
Printre flori, peste câmpuri,
Prin cupola de topaz
Zburând odată cu păsările albe
Spre tine...

Cuvinte scrise pe cer
(de Tina Avramescu)
Vreau un umăr pe care să plâng
Durerea mea și-a păsărilor
Ce zboară peste toamne purtând
Declinul culorilor și amurgul visărilor
Aș vrea să mă opresc în brațele timpului
Din goana nebună printre nori cenușii,
Să ignor o clipă glasul destinului,
Așteptând printre doruri și toamne, să vii
Îmi doresc un cer pe care să scriu
Cu slove muiate în pulberi de stele,
Cuvinte demult rătăcite-n pustiu
Și-apoi regăsite-n visările mele
Să scriu despre tine, să scriu despre dor,
Cu lacrima-mi rouă închisă sub pleoape,
Apoi să-ți trimit pe-un zefir călător
Slova scrisă pe cer, să-ți fie aproape.
.
Cuvântul care este Adevărul, cerul care suportă scrierea poetică a Tinei Avramescu, sunt toate trăirile ei sincere, puterea cu care prin credință izbutit în viață să iubească, să parcurgă drumul destinat ei, drum care nu a fost prea ușor, dar care a dus-o acolo unde a meritat, acolo unde iubirea și înțelegerea au așteptat-o cu brațele deschise.
Programul a continuat cu recital de muzică și poezie. Invitat special interpreta de muzică populară, profesor Ofelia Florica Haranguş împreună cu grupul folcloric coordonat de Domnia Sa. Copii între vârstele 7-14 ani, îmbrăcați în costume populare românești, au interpretat cântece din diferite zone folclorice. Toți elevii interpreți au primit Diplomă de Excelență „Damaschin Episcopul” (secțiunea muzică) oferită de Societatea Culturală „Apollon” și un pachet cu cărți. A fost invitat apoi preotul Dragoș Frîncu, cel care a făcut posibilă această întâlnire în tinda bisericii, dumnealui a urat copiilor succes și i-a felicitat pentru realizări, cât și pe doamna profesor-coordonator Ofelia Florica Hărănguș, care, vădit emoționată, a mărturisit că a meritat să-și piardă vocea la repetițiile cu elevii, dar este fericită, mulțumită, împlinită că a realizat ceea ce și-a propus.
Cu această ocazie, în semn de apreciere, domnul George Călin a oferit din partea Academiei Internaționale de Literatură și Artă, două diplome MERITUL ACADEMIC, scriitoarei Gabriella Costescu și interpretei Ofelia Florica Hărănguș, în semn de înaltă apreciere pentru activitatea culturală din anul 2020.
Doamnei Aura Ungureanu i-au fost înmânate două diplome „Nichita Stănescu - 2021” pentru violoniștii Sofia Smărăndescu șiȘtefan Aprodu, elevi ai Colegiului Național de Artă „Dinu Lipatti” din București, pentru păstrarea și promovarea valorilor culturale românești, la Festivalul Internațional de poezie „Zilele Nichita Stănescu” ediția a XV-a 15 martie-15 aprilie 2021. Felicitări pentru realizări.
Maria Petrescu a prezentat cartea trilingvă „Străina” ed. Astralis, care are pe copertă, o lucrare a doamnei Carmen Florian – artist plastic. În incinta bisericii „Sf. Luca” cu Hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Teodosie cel Mare”, se află expoziția de pictură în scop caritabil, a artistei Carmen Florian, pe perioadă nedeterminată.
Excelența Sa domnul George Călin a adresat câteva cuvinte în memoria scriitorului Nicolae Dabija, (prea curând plecat dintre noi la cele veșnice), apoi, l-a invitat pe domnul col. (r) Gheorghe Matei - criptolog, care utilizează ca tehnică de criptare „săritura calului”, să prezinte lucrarea realizată de dumnealui, din creațiile scriitorului Nicolae Dabija.
Serbarea câmpenească a luat final cu un recital al solistului de romanțe Vasile Topârceanu, deținătorul trofeului „Crizantema de Aur”.
Au fost prezenți toți membrii Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”, bucureșteni: Tina Avramescu, Nicoleta Tudor, Maria Petrescu, Aura Ungureanu, Carmen Florian, Konstantin Korcinski, subsemnata. Printre invitați au mai fost Viorica Călin, Ancuța Elena Călin, Marius Andrei, Doina Bonescu, Giulia Vasilescu, Manuela Andreea, Maria Niculescu, Marilena Ban, Adrian Bulgaru, Carmen Carmen, Ștefan Doroftei, Liliana BC, Doina Ghițescu, Geo Călugăru, poeți care au recitat din creațiile personale.
Bucuria vine din lucruri mărunte, valorile autentice le promovăm păstrăm în suflet. Această lecție de poezie, a fost așa cum a afirmat domnul George Călin, una de națiune, tricolor, românism, cultură, tradiție, spiritualitate, prietenie, muzică, poezie, proză.
GABRIELLA COSTESCU
DUBLĂ OCAZIE DE BUCURIE
A doua zi
Cenaclul Fractali a avut pe data de 9 mai o dublă ocazie de bucurie: lansarea deosebitei cărți „Cuvinte scrise pe cer” de Tina Avramescu – editura Ro.cart, precum și o întâlnire distinsă cu membrii și oaspeții neprețuiți.
Așa cum elocvent creionează Excelența Sa, Dl. Ambasador cultural și scriitor George Calin în prefața cărții, „Cuvinte scrise pe cer” este o operă de „preumblare, un joc seducător pentru noi, călătorii rătăciți prin lume și vers”. Astfel, „Creatorul de frumos prin cuvânt”, Tina Avramescu, se întreabă care este menirea omului, pentru a răspunde: „Iubirea s-o strângem în mii de crâmpeie / Să umplem bagajul de vise pierdut.”
Căutând esența și drama profundă în poezia scriitoarei, dl. George Calin, alături de jumătatea domniei sale, distinsa sa soție, dna Viorica Călin, ne-au onorat prin prezența elegantă și de mare finețe.
Gabriella Costescu a moderat cu măiestrie lansarea de carte, prezentând și proiectele pregătite de Asociația Literară „Creneluri Sighișorene”, iar cunoscuta actriță Doina Ghițescu a dat voce metaforelor din carte, cu stilul inconfundabil.
Dl. Ion Buciuman, un excelent observator al artei scrisului și nu numai, a stilizat apoi cu meșteșug subtilele lucrături în vers croșetate de autoare în filele cărții, iar Irina Bergmann a decojit cuvântul scris pentru a descoperi valențele creștine și spiritualitatea adâncă a operei literare. În continuarea întâlnirii, scriitorii membri dar și oaspeții de seamă au recitat din creațiile proprii, pe tematica jertfei Mântuitorului, sau au adresat câte un discurs de prietenie și voie bună, astfel:
Poeme: Medeea Rosca, Tatiana Vațe, Cornel Mafteiu, Ioana Bucă, Lucia Bădiţă, Ion Buciuman, Gabriella Costescu, George Călin, Konstantin Korcinski, Nicolae Hofnăr.
Doina Postolachi - meditații prezentate de tatăl acesteia, distinsul colonel inginer Ion Postolachi,
Delia Staniloiu- poem și discurs al prieteniei
Diana Constantin (astronom la Institutul Astronomic al Academiei Române )- discurs despre poezia științei.
Doina Ghițescu - recitare poem de Iulia Hașdeu
Irina Bergmann - discurs despre Înviere în poezia clasică românească.
Ultimul poem și cuvânt de încheiere a fost din partea autoarei celebrate, d-na. Tina Avramescu după care a urmat sesiunea de autografe.
Ne-au mai onorat cu prezența și le mulțumim și Mihaelei Dumitru (scriitoare), Giuliei Vasilescu, lui Carmen Davidescu și Mariei Constantin, precum și tuturor celorlalți oaspeți de seamă. Vă mulțumim din suflet!
IRINA BERGMANN
LECŢIA DE POEZIE devine un „maraton poetic”, manifestându-se zilnic. Ieri, duminică, 9 mai 2021, ora 12.oo câţiva membrii „Apollon” împreună cu Asociaţia Literară „Creneluri Sighişorene” au fost prezenţi la Şedinţa de lucru a Cenaclului literar „Fractali” din Bucureşti. În program: LANSARE DE CARTE – „Cuvinte scrise pe cer”, autor Tina Avramescu, volum editat de Societatea Culturală Apollon-România prin Editura Ro.cart, Bucureşti, 2021. La eveniment am întâlnit oameni de cultură remarcabili: Ion Buciuman, Delia Stăniloiu, Cornel Mafteiu, Ion Postolachi, Lucia Bădiță-Secoșanu etc. Mulţumim pentru invitaţie scriitoarei Gabriella Costescu şi traducătoarei Irina Marinescu Bergmann. Vom reveni, cu drag, la acest cenaclu literar unde poezia este la ea acasă.
George Călin – Ambasador Cultural prin Convenția ONU de la Geneva


LECŢIA CULORILOR
A treia zi
Artistul plastic Carmen Florian, membră a Societăţii Culturale Apollon-România, Consiliul Mondial Român, Academia Internaţională de Literatură şi Artă, Asociaţia Literară „Creneluri Sighişorene” şi a altor asociaţii culturale. 10 mai 2021, ora 18.oo am fost prezenţi la vernisajul Expoziţiei personale „Spectacolul culorilor - Carmen Florian” care a avut loc la Primăria Sectorului 2, Bucureşti, sub coordonarea Centrului Cultural UNESCO „Mihai Eminescu”.
Flori, prieteni, culoare, lumină, încep sa cred iar în povești. Familia și prietenii, au fost alături de artistă, colegii din Societatea Culturală Apollon, CMR, Asociația Literară ,, Creneluri Sighișorene”. Sala s-a umplut de murmure de admirație, culorile au inundat cu lumina curcubeică fețele admiratorilor. Zâmbete și cântec, buchete de flori prinse în bucurii.
Carmen Florian: „Cu emoția și fericirea în suflet, vă destăinui cu modestie”ca am primit în dar un Vernisaj. Un vernisaj spectacol – Un vernisaj spectaculos - oferit de prietenii mei care s-a transformat într-un spectacol artistic colorat cu muzică, poezie, teatru și bună dispoziție. Vernisajul Expoziției mele de pictură intitulată sugestiv „Spectacolul Culorilor”.
Mulțumesc Actriței Doina Ghitescu pentru moderarea Vernisajului spectacol,
Excelenței Sale George Calin Ambasador Cultural Convenția ONU - Geneva,
Pictorului Vergil Cojocaru Cover-membru UNPR și UZPR,
Maria Petrescu - poet, scriitor, profesor, sociolog și director executiv CMR,
Doina Bârcă – Scriitor,
Gabriella Costescu - președinte a Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”
Mihaela Cucorada - poet Iași.
Multumesc cu prețuire artiștilor Camelia Florescu - interpret, poet și redactor, Bela Andrași -compozitor, chitarist și solist, Evenimente MC Niculae Luminița - interpret și Sergiu Cioiu - actor, interpret și compozitor.
Multumesc pentru ținuta mea @Casa de creație Marian Staiculescu și Lucian Dumitru,
Multumesc HairStylist Nica Stan, mulțumesc foto-video Mihai Niculescu.
Mulțumesc partenerilor media: Consiliul Mondial Român, Societatea Culturală „Apollon” România, Academia, Internațională de Literatură și Artă, Postului de Radio - Radio Prodiaspora, Asociației și revistei „Creneluri Sighișorene”, Revista Independența prin Cultură, Revista Universul Culturii, Revista Cervantes, Editura Ro.cart, Editura Izvorul Culturii.
Carmen Florian nu a pregetat să mulțumească tuturor cu recunoștință și prețuire, Centrului cultural UNESCO „Mihai Eminescu” pentru organizare și suport logistic.
A intrat să salute bucuria și Ammar Alnahhas – artist plastic, pot face același lucru și prietenii care vpr să se bucure de lucrărole artistei Carmen Florian. Expoziția va rămâne pe simeze până în data de 28 mai 2021. Felicitări.
GABRIELLA COSTESCU



Proză scurtă

Fetița și pisica
Fetița ținea în brațe o pisicuță tărcată, mai mult neagră decât albă și cu boticul roz, limbuța sa atârna ușor și, din când în când, sugea în somn. Stăteau pe bancă, fetița și bunica sa. Doamna în vârstă croșeta niște ciorăpei din ață, lucru anevoios și migălos, ținând seama de faptul că degetele sale mânuiau 5 andrele minuscule, semn că toată cazna sa urma să împodobească piciorușele fetiței de alături. Fetița își alinta minunea din brațele sale cum simțea ea mai bine, mângâindu-i blănița care sincer, arata ca vai de ea, ca a oricărei pisicuțe de pripas. Eu le admiram în tăcere.
Din când în când bunica o ruga, fără prea multă convingere însă, să dea jos pisicuța fiindcă ar putea avea microbi și cine știe, fetița s-ar pute îmbolnăvi. Se vedea de la o poștă că fetița nu va abandona pisicuța care își făcea liniștită somnicul.
Deodată, se auzi, puțin trist, glasul fetiței:„- Bunică, spui că sunt sufletul tău, că pentru mine ești în stare de orice, așa zici mereu, și-mi prinzi obrăjorii, și-apoi începi să mă săruți că nici nu știu unde mai găsești loc pe fețișoara mea , eu stau cuminte și le primesc, hai Buni te rooooog... te rog prinde tu un șoricel pentru pisicuța mea”!
Mi-am încrucișat privirea cu cea a bunicii, am pufnit în râs amândouă ,în timp ce bunica își oblojea degetul rănit de una dintre andrele, surprinsă fiind de rugămintea fetiței, apoi a șușotit: „auzi... să prind un șoricel, of Doamne, draga de ea!"
Stătusem un pic pe bancă să îmi beau cafeaua aceea de 2 lei, dar m-am ridicat, luându-mi avânt spre casă și dorindu-i-chicotind ca să nu mă observe-bunicii, vânătoare ușoară, privind cu coada ochiului spre unghiile ei. N-avea nici o șansă, categoric, poate doar dacă fetița m-ar fi rugat pe mine...Eheee, altfel ar fi stat situația!
Aura Ungureanu-28 aprilie 2021, București
Rugă către Dumnezeu

Doamne,
dă-mi înțelepciune
dacă mi-ai dat privilegiul bătrâneții,
mi-ai lăsat aripile tinereții,
iar eu am învățat să zbo,.
zborul meu la început a fost lin,
pluteam prin văzduh odată cu fluturii,
dacă oboseam, ei mă susțineau blând,
mă așezau jos pe pământ.
Doamne,
ai fost lângă mine mereu
în clipe de mare bucurie,
când Tu, Doamne, îmi răvășeai sentimentele
sau când zbuciumul devenea lacrimă.
Doamne,
Tu îmi uscai lacrima
înflorindu-mi iar obrajii ofiliți,
îmi dădeai curaj să merg mai departe,
netezindu-mi potecile.
Doamne,
cărările vieții mele mereu au fost la răscruce,
fără Tine, sigur pierdeam drumul!
ai fost busola sufletului meu,
îți mulțumesc din zori și până-noapte.
Doamne,
m-ai învățat să mă rog
copil fiind, trei degețele adunate în mănunchi spre rugă :
"Tatăl nostru care ești în ceruri,
sfințească-se numele Tău...”
Doamne,
când foamea îmi sfârteca ființa
Tu mi-ai întins pâinea cea de toate zilele,
săturându-mi trupul,
iar izvoare cristaline în ulcioare fermecate,
îmi astâmpărau setea.
Doamne,
când am greșit, că nu e om să nu fi greșit,
m-ai iertat și m-ai învățat ca la rându-mi să iert,
am încercat să nu cad în ispită
și să mă feresc de cel rău.
Doamne,
a Ta este împărăția și puterea și mărirea,
știu că atunci când mă vei chema în ceruri
îmi vei face semn,
iar eu am să fiu pregătită la judecata de apoi
și rogu-Te, iartă păcatele unei muritoare care a trecut prin viață, poate, fără rost !
Doamne,
dă-mi puterea să iubesc până în ultima clipă a vieții mele,
acum și pururea și vecii vecilor
Amin!
Aura Floriș
Dulci amintiri
Pun capul în curbura cotului drept
Și gândurile-mi zboară spre timpuri trecute
Amintiri, dulci amintiri,
Am ochii în lacrimi,
Doamne, cât aș vrea
Să fii iarăși lângă mine,
Să nu te mai caut printre cioburi de vreme,
N-ai mai pleca, te-aș ține strâns lipită
De sufletul meu!
Dar timpul, grăbit ca un mare atlet,
Are regula lui de aur,
Curge spre nesfârșire...
Oare chiar nu poate fi oprit ?
Konstantin Korcinski


Visul de-a fi
Aleargă cu credința că vei reuși
Să atingi iubirea și visul de-a fi!
Dacă vrei să crezi, poți merge mai departe,
Nu privi-ndărăt, urmele-s însângerate...
Încearcă să vezi dincolo de nori,
Știi că dacă vrei, poți chiar să și zbori!
Aleargă, aleargă și zâmbește
Iubește viața, și ea te iubește!
Konstantin Korcinski
NR.37, iunie 2021
Cercetătorii nu-i dau de capăt
Misterioasa iubire a lui Fernando Pessoa
În ultimul an al vieții sale, Fernando Pessoa a scris o serie de poezii dedicate unei femei misterioase care i-a furat inima. Vom știi vreodată cine a fost ea?
Fernando Pessoa a cunoscut-o pe Ofélia Queiroz, în ianuarie 1920, într-una dintre casele editoriale cu care obișnuia să colaboreze. El avea 32 de ani, ea doar 19 ani. Întâia scrisoare pe care i-a scris-o, în data de 1 martie a acelui an, ne-a relevat o „curte simplă, într-o oarecare măsură egală cu a tuturor celorlalți”, pe care marele poet i-a făcut-o și care a durat până sfârșitul anului 1920. Publicate prima oară în 1978, într-un singur volum, scrisorile au surprins „mai presus de toate dezvăluind un Fernando Pessoa îndrăgostit ca un adolescent”, cum scria António Quadros. Misivele păreau atât de „naive”-cum ar trebui, de altfel, să fie toate scrisorile de dragoste - încât l-au făcut pe Carlos Queiroz, nepotul Oféliei să se întrebe: „Cum a fost posibil ca unul dintre cei mai mari poeți ai omenirii și, în același timp, cel mai intelectual poet portughez (și, aici, cuvântul „portughez” are o importanță deosebită) să-și elibereze inima, care aparținea literaturii, într-o asemenea măsură?! ”.
Prima fază a iubirii dintre Pessoa și Ofélia s-a sfârșit în noiembrie 1920, datorită faptului că poetului îi repugna ideea integrării în familia iubitei. Ofélia a mărturisit, mai târziu, că în cele opt luni cât a durat iubirea lor, poetul n-a fost niciodată la ea acasă. Conform celor spuse și de José Gil, dragostea dintre Pessoa și Ofélia ne-a arătat incapacitatea poetului de a o iubi pe tânără așa cum și-ar fi dorit ea și de a accepta, implicit, masca unui bărbat comun, căsătorit și cu impozitele la zi. «Acceptarea acestei măști l-ar fi forțat pe Pessoa - în opinia lui Eduardo Lourenço - să ucidă „monstrul sublim al imaginației noastre pe care noi îl numim Literatură ”».
Nouă ani mai târziu, la începutul lui septembrie 1929, întâlnirile au reînceput, după ce Carlos Queiroz a luat acasă un portret al lui Pessoa în timp ce acesta bea un păhărel la Abel Pereira da Fonseca. Oféliei i s-a părut amuzant și, după un timp, Pessoa i-a trimis o copie semnată și însoțită de o expresie care a devenit ulterior celebră: „Fernando Pessoa in flagrante‘ delitro ’”. Această a doua fază a durat aproximativ alte patru luni, scrisorile încetând în data de 11 ianuarie 1930. Astfel s-a încheiat povestea de dragoste dintre Fernando Pessoa și Ofélia Queiroz, care, pentru că alte aventuri amoroase ale poetului nu sunt cunoscute, este considerată ca fiind singura din viața poetului. Mai mult, în 1978, David Mourão-Ferreira, unul dintre responsabilii pentru prima ediție a scrisorilor de dragoste ale poetului, a declarat categoric că în viața lui Pessoa n-a mai existat niciun alt „episod sentimental”. Dar chiar așa să fi fost?
Fernando Pessoa a fost mereu un om rezervat. În ciuda dimensiunilor operei sale, literatura sa este mai cunoscută decât viața sa. Acest lucru a dat naștere speculațiilor, unele dintre ele de-a dreptul neîntemeiate. Un exemplu în acest sens îl constituie un grup de poezii care se referă la o femeie „blondă” și „căsătorită” și care i-a determinat pe unii cercetători să încerce să descopere identitatea acestei femei pe care Pessoa ar fi iubit-o. Unul dintre cei care au căutat dovezi a fost poetul și eseistul spaniol Ángel Crespo, ale cărui introspecții, însă, n-au dus nicăieri. Unul dintre zvonurile lansate de spaniol, potrivit căruia Pessoa s-ar fi îndrăgostit de Fernanda de Castro, soția lui António Ferro, a fost negat chiar de ea însăși. În memoriile ei, Fernanda a considerat zvonul „absurd” și l-a descris pe poet ca „tăcut, absorbit de sine, fiind de o timiditate care chiar ne-a deranjat”. Totuși, potrivit Manuelei Nogueira, nepoata lui Fernando Pessoa, unchiul ei a simțit întotdeauna „o mare admirație” pentru Fernanda de Castro...
În cartea „Fernando Pessoa”, José Paulo Cavalcanti a relatat că unul dintre nepoții lui Fernando Pessoa i-ar fi spus că unchiul său ar fi avut o „relație misterioasă” cu o englezoaică pe nume Madge. „După cum se pare, ar fi existat o anumită simpatie reciprocă”, a recunoscut João Maria Nogueira în fața biografului brazilian. „Femeie foarte inteligentă, se spune că în ultimul război mondial a lucrat la decriptarea mesajelor nemților, era și foarte cultă, dar avea un temperament ciudat. Poate de asta i-a stârnit interesul unchiului meu, Fernando ”.
S-ar putea ca, având-o în minte pe Madge, Fernando Pessoa să fi scris, pe 22 noiembrie 1935, poezia „Soarele strălucește fericit”. Textul în limba engleză, deși nu e inedit ,a fost publicat pentru prima oară de Ángel Crespo, în 1989, și ulterior inclus în ediția de poezie engleză editată de Assírio & Alvim în 2000, dar și în ediția din 2016 a aceluiași editor, organizată de Richard Zenith. Versurile, așa cum a explicat investigatorul, se adresează „unei iubite absente, aflată departe, după care inima poetului tânjește”. „Circumstanța adăugării unor teme similare, poate de o „sinceritate ”variabilă, scrisă în același an, întărește tonul realist al acestei poezii”, concluzionează cercetătorul.
Poezia „The happy sun is shinning” coincide cu sosirea ultimei scrisori de la Madge, datată 14 noiembrie, ziua alegerilor parlamentare în Anglia, zi la care se referă englezoaica în scrisoare. Presupunând că Madge a trimis scrisoarea în ziua în care a scris-o, ea ar fi putut ajunge în Portugalia pe 20 sau pe 21 noiembrie. Fernando Pessoa a fost internat pe 26 noiembrie, la Spitalul S. Luís dos Franceses, și a murit câteva zile mai târziu, pe 30 noiembrie 1935. Cercetătorul José Barreto a specificat că „Pessoa și-a datat întotdeauna poeziile . A scris zeci de mii de poezii și 99% sunt datate. Deseori, celelalte texte în proză nu sunt datate, dar poezia este întotdeauna datată. Aceasta este datată pe 22 noiembrie, cu o săptămână înainte de a muri și nu se cunoaște nicio poezie-opera poetică a fost studiată cu mare atenție de mulți istorici literari- datată cu o dată ulterioară ”. Asta înseamnă că „Soarele strălucește fericit” este, „foarte probabil, ultima poezie pe care Pessoa a scris-o în orice limbă. Nu mai există niciuna datată ulterior”. (FCT)
„Soarele strălucește fericit
Câmpiile sunt verzi și bucuroase
Doar inima mea tânjește săraca
După ceva care este departe.
Te aștept cu nerăbdare,
Aștept cu nerăbdare sărutul tău
Nu contează dacă ești fidelă
Cuiva.
Ceea ce contează ești doar tu. ”

Recenzii
„Ridicat de la pământ” de Jose Saramago

Povestea latifundiului este scrisă cu sudoare și sânge de „oamenii săraci”, dar este necunoscută și lipsită de importanță în ochii celor care scriu istoria oficială.
Tocmai despre acești oameni vorbește José Saramago în romanul Levantado do Chão, scris în Portugalia, în 1980 (scriitorul avea atunci 58 de ani) și publicat în Brazilia în ´82, ´96 și ´2013. Publicarea acestei cărți l-a ridicat, în cele din urmă, pe autor, care scria încă din adolescență, pe o poziție proeminentă în literatura portugheză.
Romanul redă saga familiei Mau-Tempo (care este literar legată de Buendía, Trueba, Campolargo și Vacariano), care a început când Sara da Conceição s-a căsătorit cu Domingos și i-a dat naștere lui João Mau-Tempo, a cărui viață o vom urmări până în ultima zi a existenței lui.
Vorbim despre 70 de ani de istorie, de la căderea monarhiei și instaurarea Republicii până la primele ocupări ale proprietăților rurale din Alentejo, după Revoluția Garoafelor. Cu toate acestea, nu schimbarea de nume și steaguri ale regimului în vigoare în Portugalia contează pentru narator. Nu-i necesar să cunoaștem măcar o literă din istoria portugheză pentru a înțelege cum funcționează această mașină care macină...oameni numită latifundiu: „Asta-i
treaba cu pământul ăsta. Lambert Horques i-a spus regelui: „Ai grijă de el și populează-l, veghează asupra intereselor mele fără să uiți de ale tale, asta te sfătuiesc pentru confortul meu și, dacă faci asta cum trebuie mereu, vom trăi cu toții în pace”.
La cuvântul regelui,sau, mă rog, al autorității statului, adăugați confortul Sfintei Mame Biserică, care înalță virtuțile sufletelor suferinde și închide ochii la nevoile trupurilor celor care sunt flămânzi și bolnavi datorită muncii fără odihnă. Dacă, cumva, teologia eșuează, se va trece la impunerea ordinii și la tirania fricii, responsabilitățile „nobile” ale gărzii și ale poliției naționale, brațul armat și ucigaș al statului, peste tot și oricând.
Decenii de-a rândul, familia Mau-Tempo și întregul proletariat rural din sudul țării au trăit muncind din greu pentru latifundiu. Cum conștiința politică se naște din epuizarea fizică și morală- atunci când primul lucrător, după o călătorie de cincisprezece ore sau mai mult, cu hrană cu care abia poate supraviețui, cu o casă care nu-i altceva decât o adunătură de lemne sau cărămizi, cu copii care trebuie să lucreze imediat ce pot merge pe propriile picioare- întrebarea e dacă, la urma urmei, această viață merită trăită.
Împotriva obrăzniciei unei astfel de întrebări, statul se și grăbește să dea un răspuns: în timpul regimului fascist al lui Salazar, orice cuvânt împotriva latifundiarului și a dreptului sacru de proprietate este reprimat cu violență, închisoare, tortură. João Mau-Tempo este arestat și torturat de Poliția Internațională și Apărarea de Stat (PIDE), aceleași care, în 1945, l-au arestat, torturat și ucis pe Germano Vidigal, membru al Partidului Comunist Portughez. Utilizarea brutală a violenței este atât de plastic redată de Saramago, încât face din Levantado do Chão o carte care stârnește o durere necunoscută în corp, un disconfort intens în conștiință și o neliniște fără leac în suflet.
Urmărind viața lui João Mau-Tempo, naratorul reconstituie durerea, foamea, frigul și frica acelei părți a poporului portughez care este lăsată în voia sorții și capacitatea ei de a rezista pentru a-și încropi o viață mai bună. João trece de la copilul care abia putea ține sapa, la un adult și un tată de familie. Pentru răspândirea ideilor socialiste în satul său, Alentejo, este arestat, interogat și torturat de PIDE luni de zile, până când, într-o zi, este eliberat, dar cu ușurarea că nu a deconspirat pe nimeni în timpul interogatoriilor.
Gracinda Mau-Tempo, fiica lui, se căsătorește cu Manuel Espada, de asemenea muncitor și activist, și o naște pe Maria Adelaide. Vremurile în care trebuia să se supună se cam terminaseră...
În alegoria saramaguiană, când sângele nefericitului Mau-Tempo se amestecă cu cel al emblematicului Espada, prin simpla naștere a Mariei Adelaide, cea cu ochi albaștri precum cei ai bunicului ei João, o voce nouă, persistentă și puternică, se face auzită în latifundiu.
Această voce cere ca ziua de lucru pe teren să fie de „doar” opt ore și să nu mai dureze de la răsăritul până la apusul soarelui. Această voce cere ca plata pe zi de muncă să fie mai mult decât suficientă pentru a nu se muri de foame. Această voce plânge și moartea lui José Adelino dos Santos, asasinat într-o piață publică de Garda Națională a Republicii (GNR) în 1958. Doar că urechile latifundiarului nu...aud.
Proprietarii de terenuri împiedică proletariatul să lucreze, lăsând grâul să putrezească pe câmpuri. Regimul aflat în convulsii - care pierde teritoriu în regiunile Indiei și Chinei și pierde vieți în războiul colonial din Africa- își încordează, cu disperare, mușchii. Doar că este putred, iar la 25 aprilie 1974 vine Revoluția și, odată cu ea, sfârșitul fricii de represiunile poliției.
Saramago privește însă lucrurile cu luciditate, nu vede Revoluția ca pe o zi magică care a pus capăt oricărei opresiuni. Proprietarii latifundiilor sunt aceiași, au pierdut doar aripa armată a puterii publice, dar pot angaja, în continuare, în privat... pentru supraveghetori nu este niciodată lipsă de muncă în ținuturile iberice. De asemenea, tehnicile de intimidare nu se schimbă, grâul putrezește iarăși fără a putea fi recoltat, iar stăpânii, intenționat, nu angajează pe nimeni, astfel încât „acești oameni” să-și învețe lecția.
Și mai apoi, undeva pe un latifundiu, istoria va aminti pe care, muncitorii au ocupat un teren.
Nu, revoluția lui Saramago nu pornește dintr-o cazarmă, ci de la țară, din mijlocul unui popor care a simțit frigul și durerea și foamea, și care într-o zi a spus că e suficient! Fără teamă de poliție, muncitorii din mediul rural ocupă latifundia din sudul țării și pun bazele primelor cooperative agricole de producție.
Romanul se termină cu bucuria oamenilor care au ocupat latifundiul în care Mau-Tempo a lucrat o viață întreagă. João moare însă înainte de a vedea „această zi înălțătoare și importantă”, dar Saramago îl portretizează acolo, prezent în duh, subliniind că morții vor vedea realizarea utopiilor lor.
Cu Levantado do Chão s-a născut „stilul saramaguian”, inspirat din narațiunea orală imemorială alcătuită din gesturi, cuvinte și pauze, unele mai lungi, altele mai scurte. Saramago păstrează doar punctuația pauzelor, punctele sau virgulele și orice altceva se explică doar prin cuvinte și numai prin ele. Pentru a lectura Saramago trebuie să vă imaginați o voce care spune o poveste și să auziți acea voce deghizându-se de fiecare dată când un personaj vorbește, așa cum procedează bunicii atunci când spun povești copiilor.
Lecturarea acestui roman ne ajută să înțelegem mentalitatea care stă în spatele latifundiilor, anterior invenției Braziliei, ( până mai ieri, un latifundiu colosal de peste mări a Portugaliei) și este important să înțelegem că povestea latifundiului nu se sfârșește aici!
Latifundiul nu este doar o proprietate rurală mare, productivă sau nu, aparținând unei singure familii, latifundiul este un sistem care macină oamenii pentru a genera bogăție pentru cei care nu lucrează pământul. Latifundiul este responsabil pentru faptul că Alentejo este una dintre cele mai sărace regiuni din Europa, este cel ce a motivat sclavia îngrozitoare a africanilor și uciderea popoarelor indigene din America, este cel ce sărăcește și otrăvește pământul, concentrând bogăția, reproducând inegalitățile și nedreptățile istorice, distrugând copilării și scurtând vieți.
Câtă vreme se resimt efectele exploatării prin latifundii, această moștenire colonială, apărarea reformei agrare nu poate fi considerată anacronică sau idee comunistă. Este nevoie de un nou sistem productiv, deoarece acesta va promova un nou mod de a percepe valoarea terenului și a bogăției pe care aceasta o poate genera.
Levantado do Chão se încheie într-un moment în care utopia dreptului de a deține pământ, ziua de muncă normală și un salariu decent par să fi devenit realitate. Cu toate acestea, reforma agrară nu pare să se fi concretizat într-un mod durabil, iar aderarea Portugaliei la politica agricolă comună a Uniunii Europene a anulat, practic, efectele luptelor locale din trecut.
Totuși, povestea cărării bătătorite de oamenii care au visat și au luptat pentru un viitor mai bun și mai drept rămâne vie și îi inspiră pe cei care vor să le calce pe urme.
Fiecare dintre realizările noastre este, de asemenea, realizarea celor care au luptat înaintea noastră și nu au trăit să vadă ziua în care utopia a devenit realitate. Nici noi nu vom trăi pentru a vedea toate realizările generațiilor viitoare. Dar asta nu ne oprește să-i ridicăm de jos, astăzi, pe cei căzuți.(FCT)
Îndrăgostit de o actriță câștigătoare de Oscar
Ionel Teodoreanu a pierdut pariul cu ...iubirea
Crai de...modă veche, bărbat frumos și șarmant, celebrul nostru scriitor, autor, printre altele, al cunoscutei trilogii „La Medeleni”, Ionel Teodoreanu n-a reușit s-o cucerească niciodată pe actrița de origine română, Nadia Gray.
Scriitorul, născut la Iași în 1897, a rămas în istoria literaturii române prin volume precum „Lorelei”, „Ulița copilăriei” sau „În casa bunicilor”, dar și-a câștigat existența ca avocat. A fost căsătorit cu Maria Ștefana Lupașcu, cunoscută în lumea literelor ca Ștefana Velisar. Cuplul a avut doi băieți, pe Ștefan și pe Osvald Teodoreanu.

Bărbat bine și...melancolic, prozatorul a făcut numeroase victime în rândurile reprezentantelor sexului frumos. Totuși, s-a întâmplat ca un exemplar reușit, de care se îndrăgostise până peste cap, să-i reziste, neîmpărtășindu-i sentimentele. Iată ce dezvăluie scriitorul Vlaicu Bârna, prieten al celebrului „cuceritor”: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseții feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut liniște și somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor și a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri și buchete de flori au rămas fără efect și total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor și prietenelor, fără cea mai mica jenă". Tot Vlaicu Bârna a elucidat, la un moment dat, misterul: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soție a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrată, și grațiile ei au strălucit și după plecarea din țară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereușită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în fața paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, și la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă".
Actrița care l-a năucit pe bietul prozator era Nadia Kujnir-Herescu, de origine evreiască, născută în 1923 în capitală, dintr-un tată rus și o mamă basarabeancă. După o primă căsnicie eșuată cu N.Goldenberg, un bogat om de afaceri din Chișinău, ea s-a măritat cu prințul Constantin („Bâzu") Cantacuzino, fost pilot de vânătoare, cu care a și fugit din România la sfârșitul anilor '40,refugiindu-se împreună la Paris și ulterior în Spania.
La Paris Nadia tânăra a debutat în film, la începutul lui 1949, în pelicula franco-austriacă „L'Inconnu d'un soir". Va avea multe roluri, de mai mică sau mai mare importanță (Night Without Stars -1951, Wife for a Night-1952, Puccini-1953, Crossed Swords -1954) jucând alături de nume celebre precum Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica sau Errol Flynn. Cel mai cunoscut rol al său a fost în „La dolce vita" (1960), în regia lui Fellini, în care a jucat alături de Anita Eckberg și Anouk Aimee, film care a obținut Palme d'Or la Cannes și Oscarul pentru cele mai bune costume.
Nadia Gray se va stabili în SUA, în anii 60, după decesul soțului ei. Ea s-a recăsătorit cu avocatul newyorkez Herbert Silverman, renunțând, în 1976, la cariera cinematografică în favoarea celei de cântăreață în cabaret. S-a stins din viață pe 13 iunie 1994, la vârsta de 70 de ani, în locuința sa din Manhattan, în urma unui atac de cord.(FCT)
Poetul din Lancrăm apreciat în lumea latină
Lucian Blaga tradus în portugheză de poetul brazilian Caetano Waldrigues Galindo

BLAGA, Lucian „A grande travessia”, seleção, tradução e introdução de Caetano Waldrigues Galindo, Brasília, DF: Editora Universidade de Brasília, 2005. 112 p. (Poetas do Mundo) ISBN 85-230-0907-8 Ex. bibl. Antonio Miranda.
Volumul poate fi achiziționat și pe internet din Magazinul Virtual al UnB: https://loja.editora.unb.br/

Către cititori
Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
și așteptați să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre ori și ce poți să vorbești cît vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plîngă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.
(1924)
Aos leitores
Aqui é minha casa. Ali ficam o sol e o jardim com colmeias.
Vocês vêm pela trilha, olham da porta por entre as grades
e esperam que eu fale. ...Por onde começar?
Creiam em mim, creiam em mim,
sobre seja o que for pode-se falar quanto se queira:
sobre o destino e sobre a serpente do bem,
sobre ao arcanjos que lavram com o arado
ao jardins do homem,
sobre o céu para onde crescemos,
sobre o ódio e a queda, tristezas e crucifixões
e acima de tudo sobre a grande travessia.
Mas as palavras são as lágrimas de quem teria desejado
tanto chorar e não pôde.
São tão amargas as palavras todas,
por isso... deixem-me
passar mudo por entre vocês,
sair à rua de olhos fechados.
(1924)
Melancolie
Un vînt răzleț își șterge lacrimile reci
pe geamuri. Plouă.
Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată
durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Și altoită pe ființa mea imensa lume
cu toamna și cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munți trec nori cu ugerele pline.
Și plouă.
(1919)
Melancolia
Um vento só seca suas lágrimas frias
nas janelas. Chove.
Tristezas vagas me assolam, porém toda
a dor,
que sinto, não sinto, em mim,
no coração,
no peito,
mas sim nas gotas de chuva que escorrem.
E enxertado com minha vida o mundo imenso
com seu outono e sua noite
dói em mim como uma chaga.
Para os montes passam nuvens com úberes cheios.
E chove.
(1919)
Lumina de ieri
Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cît de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată!
Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, țîșnitoare, aprinse
fîntîni - azi cu ape legate și-nvinse.
Caut, nu știu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
(1933)
A luz de ontem
Procuro, não sei o que procuro. Procuro
um céu passado, a véspera extinta. Meu rosto
vai tão baixo, que antes nos céu ia posto!
Procuro, não sei o que procuro. Procuro
auroras idas, que jorravam, inflamadas
fontes — hoje com águas presas derrotadas.
Procuro, não sei o que procuro. Procuro
a grande hora que em mim restou sem figura
como em um cântaro morto um fim de abertura.
Procuro, não sei o que procuro. Sob estrelas de ontem,
sob as que passaram, procuro
a luz apagada que ainda enalteço.
(1933)
.
O mare poetă contemporană, Lucia Olaru Nenati
Avem onoarea de a găzdui și în acest număr, câteva poezii ale-spunem noi și nu numai noi-celei mai mari poete a României contemporane!
LUCIA OLARU NENATI – SCURT C.V.

Născută în Rădăuți – Bucovina, România, este licențiată a Facultății de Filologie a Universității “Al. I. Cuza” din Iași și doctor în științe umaniste (filologie) a aceleiași universități, absolventă a unui stagiu de specializare postuniversitară la Universitatea din Chico, California, S.U.A. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societății Scriitorilor Bucovineni, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a Ordinului Ziariștilor ș.a. În palmaresul său profesional se înscriu funcțiile de: muzeograf unic dar, ca atare, și cercetător și coordonator, la Muzeul “Mihai Eminescu” de la Ipotești-Botoșani, (prin repartiție guvernamentală), perioadă în care a inițiat și realizat restructurarea casei memoriale și configurarea viitoare a așezământului muzeal eminescian; secretar literar și director al Teatrului de păpuși “Vasilache” Botoșani, iar ulterior director al Teatrului dramatic “Mihai Eminescu” din Botoșani în perioada maximei autofinanțări dar și a unor performanțe deosebite; jurnalist și apoi director al societății editoare a cotidianului Gazeta de Botoșani, profesor la Colegiul Universitar de Institutori, Botoșani, al Universității “Al. I. Cuza” din Iași.
Între anii 1975 și 2021 a publicat 35 de apariții editoriale de: poezie, proză, eseu, eminescologie, literatură pentru copii, cercetare, istorie literară, traduceri, precum și albume muzicale. În afară de volumele personale, este prezentă în circa 50 de antologii, culegeri și volume colective din țară și străinătate. A publicat mii de articole, texte literare, cronici, studii, interviuri, reportaje, note etc., în presă, în numeroase publicații pe suport de hârtie sau on-line din țară și din străinătate. Despre opera și activitatea sa au apărut peste 160 de referințe în zeci de publicații (pe hârtie sau on-line) și în peste 40 de cărți, dicționare și volume de critică ș.a., semnate de numeroși critici și exegeți, dar și de poeți, prozatori, eseiști, hermeneuți ș.a.
Lucia Olaru Nenati a desfășurat în paralel o constantă activitate culturală, susținând numeroase studii și comunicări științifice, prelegeri academice, expuneri, conferințe (cu precădere despre Eminescu!), recitaluri literare și muzicale, prezentări de carte, spectacole culturale, în țară și în străinătate, în Europa si peste ocean. Pentru activitatea sa literară, culturală și de reprezentare a valorilor românești a fost distinsă cu peste 60 de premii, distincții, ordine, medalii, diplome de onoare si de excelență etc., la concursuri naționale literare, la saloane de carte și alte manifestări, în țară și străinătate, printre care: BREVETUL și MEDALIA COMEMORATIVĂ „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” prin DECRET PREZIDENŢIAL al președintelui țării „pentru contribuția deosebită la promovarea operei eminesciene”, în anul 2000, Diploma de Onoare „pentru contribuția sa la promovarea culturii române în străinătate” și calitatea de membru de onoare a Federației Asociațiilor Române din Canada (FAR) precum și Medalia de aur „Crenguța de tei - Eminescu - Copou”, Montréal, Canada, 2004, Diploma de Excelență pentru „contribuția la fondarea așezământului muzeal ”Mihai Eminescu” din Ipotești și pentru propagarea spiritului eminescian în lume”, Asociația română pentru patrimoniu, București, 2005, Diploma de Excelență a Consulatului General al României din Cernăuți „pentru merite deosebite în promovarea limbii, culturii și spiritualității românești” Cernăuți, 15 ianuarie 2005, Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași, pentru volumul Arcade septentrionale, Editura Academiei Române 2008, Premiul pentru traducere din limba franceză în limba română și Diploma de excelență pentru revelarea primei exegeze bacoviene, pentru cartea Existența poetică a lui Bacovia de Svetlana Paleologu Matta, la Festivalul Toamna Bacoviană, Bacău, 2012, și PREMIUL pentru TRADUCERE acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni pe anul 2012 Suceava, DIPLOMA de CETĂŢEAN de ONOARE al localității Dumbrăveni, jud. Suceava, iunie 2013, BREVETUL și MEDALIA “Mihai Eminescu”, prin DECRET PREZIDENŢIAL al Președintelui Republicii Moldova „în semn de înaltă apreciere a operei eminesciene și pentru contribuția la dezvoltarea relațiilor interculturale”, Chișinău, septembrie 2013, Diploma și Trofeul GALA 10 PENTRU BOTOŞANI „pentru iubirea de Eminescu, pentru poezie și talent, pentru o viață închinată frumosului” acordată de cotidianul Monitorul de Botoșani, iunie 2015, Premiul National „Eminescu Ziaristul” acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, DIPLOMA de CETĂŢEAN de ONOARE al municipiului BOTOŞANI, 24 aprilie 2014 și al localității culturale VORONA ș.a.
Mai multe informații pe site-ul : www.luciaolarunenati.ro
Ipotești
Printre ani ca printre sălcii
Vântu-n orele poveștii
Suflă-n codrul neschimbat
Plânge după cel plecat:
Unde ești, unde te-ai dus,
Ce năprasnic te-a răpus ?
Parcă numai ieri erai
De mă leagăn mă-ntrebai
Și te-ai dus cu florile
Și privighetorile
Florile tot înfloresc
Paserele tot doinesc
Vânturi mi te pomenesc
Frunzele mi te-ntregesc
Așa tânăr cum erai
Plete negre cum purtai
Peste numele-ți de crai.
Apele te susură
Florile te murmură
Și mereu te-or murmura
Cum mereu or învia
Ele doar se fac că pier
Sub al iernii giuvaier
Și învie-ntru prier
Iarăși murmurându-te
Ape colindându-te
Vântul pomenindu-te
Codrul legănându-te...
Cârduri de miresme-Păsări
Și deodată, - n ceasul tainei,
Când se-ntoarce-n noapte ziua,
Au venit la mine teii
-Cârduri de miresme-păsă ...
Și-am știut atunci că duhul
Frunzelor mă însoțește
Și-mi îmbracă neprihana
C-o verzuie-aureolă
Neștiută nici de sfinți
Și-am putut s-aud ca-n visuri
Corul maiestos de arbori
Pe-atâtea voci cântând
Pre câți ani își inelară
Somnurile în tulpini
Ideal ar fi
Ideal ar fi
Ca tot ce atingem
Cu sufletul vorbelor
Să se facă poem;
Ca din smalțul tuturor lucrurilor
Să se deseneze scheletul de lumină
Din care au fost mai întâi întrupate;
Ideal ar fi
Să nu se uite nimic
Să se rostuie tot ce se petrece
Într-un fagure savant
Unde viul din lucruri să-și afle loc
Fiecare după ighemoniconul său;
Ideal ar fi
Ca toate cele frumos trăite
Să se întoarcă într-o ființă de muzică,
O dumnezeiță a sunetelor
Mai pură ca un ideal.
„Lucia Olaru Nenati este o autoare completă: și lirică și cogitativă și documentată istoric. A întreprins o operă de una singură ca nimeni până la ea, operă care presupune întâi de toate dăruire, perseverență, inițiere, cercetare documentară de primă mărime. (…) Nu natura în sine, nu pastelul captivează, ci esențele; parfumul vegetal transcende în fabulos; spațialitate amplă și intimism se întretaie în toate felurile. Nu trimiterile de aspect reflexiv..., ci pensulația dezinvoltă în tonuri de „aur și purpură” conferă substanță evocărilor în direct. Bucovina din inimă planează plurivoc, emoțional supratemporal, în orizont sacralizat. La Ipotești, persistă duhul unui Eminescu diafan, licăritor, motiv de litanie și magie; discurs orchestrat eminescian. În totul poeta și eseista se potențează reciproc. Personalitatea Luciei Olaru Nenati respiră o luminoasă legătură de profunzime cu climatul în care s-a ivit pe lume autorul Luceafărului.”
Academician Constantin Ciopraga
MARIN TEGLAȘ
Pasiunea pentru fotografie


S-a născut la 1 februarie 1970, în localitatea Satu Nou, județul Mureș. După ce a lucrat în mai multe locuri, a fost plecat în Anglia 2015-2019. Dorul de casă și de plaiurile natale, nu l-au putut ține departe multă vreme, așa că a revenit și face ceea ce șo-a dorit cel mai mult: fotografie. Actualmente este angajat al Primăriei Sânpetru de Câmpie.
Pasionat de fotografie, Marin Teglaș participă la toate evenimentele culturale, Zilele Orașului Sărmașu, Școala din Cămărașu, invitat mereu de Bibliotecara Dinuca Burian, care se ocupă cu râvnă și bucurie la Sărmașu, de tradiție, cultură, obiceiuri. Acolo l-am întâlnit și eu pe fotograful profesionist, autodidact, Marin Teglaș, iar prin parteneriatul între Asociația Literară „Creneluri Sighișorene” cu Biblioteca Orășenească „Liviu Rusu” din Sărmașu, am reușit să aflu mai multe despre implicarea lui la evenimentele culturale din zona de pe Câmpie. A colaborat cu fotografie la monografiile satului Sânpaul, Dâncu, Ceaba, Silivașu de Câmpie, Sânpetru de Câmpie, Dâmbu. A prelucrat fotografie veche, retușată, a participat la Simpozion Izvorul Mureșului, a realizat videoclipuri, evenimente, șezători, festivități de absolvire, cununii și cumetrii.
Trebuie să fii prieten cu camera de luat vederi, să ai format ochiul pentru a surprinde în imagini lumina și culoare, să redai fotografia așa cum simți că o trăiești, așa cum vrei să-ți iasă.
Marin Teglaș, atunci când „îl cheamă pasiunea”, nu ține cont de ora din zi sau noapte, urcă dealurile din Satu Nou și satele învecinate, să surprindă lumina dimineții, când roua e căzută în iarbă, iar cosașii se trezesc până-n ziuă și vin pe câmp la cosit. Te miri unde se cațără, să surprindă apusul soarelui care învăluie în lumini și umbre satele, câmpurile de grâu, lanurile de floarea soarelui, surprinde barza în cuib cum își hrănește puii și aproape poți auzi prin fotografie, cântecul privighetorilor în rămurișul crângului.
„Cel mai frumos cadou pe care îl poţi face cuiva este TIMPUL TĂU, pentru că dăruieşti o bucată din viaţa ta pe care nu o vei mai lua niciodată înapoi! Am surprins momente din primăvară, la Dâmbu. Indiferent unde trăim, „casa părintească” rămâne leagănul în care ne aşternem locul de veci, de aceea îmi place să surprind locurile sacre și așezările de pe dealuri.” (declară Marin Teglaș).
O dedicație tuturor femeilor împreună cu buchete de flori, din partea lui Marin Teglaș: „Pentru că sunteţi cele care înseninează zilele bărbaţilor, deşi ei se plâng. Pentru că sunteţi cele care suflaţi dragoste peste orice faceţi voi şi familia voastră. Pentru că sunteţi cele care numai când priviţi către copiii voştri, daţi lumii mai multă frumuseţe. Pentru că sunteţi cele care găsesc în fiecare zi timp pentru orice problemă şi orice nevoie a celor dragi. Pentru că, deşi vă mai plângeţi câteodată, o luaţi de la capăt în fiecare zi, mai puternice şi mai hotărâte. Pentru că sufletul vostru ştie ce e iubirea, cum se dăruieşte şi cum se primeşte ea… Și pentru tot ceea ce reprezentaţi… pentru voi timpul se opreşte puţin în loc la fiecare început de Primăvară, să vă aducă un omagiu! La mulţi ani de 8 Martie, din Satu Nou.”
Satu Nou este o localitate care odinioară făcea parte din satul Dâmbu, azi în comuna Sânpetru de Câmpie, jud. Mureş. Ieşit aşadar dintr-o veche localitate din Câmpia Transilvaniei, care este satul Dâmbu, noul sat apărut pe harta recentă a Podişului Transilvaniei, îşi are istoria împletită cu aceea a comunei de odinioară – Dâmbu. Desigur că în vatra actualului Satu Nou vor fi fost sate de locuit încă din vechime, însă această mică aşezare a avut statut de cătun şi nu de comună, cu administraţie rurală proprie, cum avea satul Dâmbu, în care avea în Evul Mediu cnezi şi juzi ai comunei, deci conducere administrativă proprie, care depindea direct de comitatul Cluj. Referindu-ne la apartenenţa administrativă a satului Dâmbu, deci implicit şi a cătunului de odinioară Satu Nou (denumirea de Satu Nou e relativ recentă, acestui loc îi zicea tot Dâmbu, până pe la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial), trebuie să menţionăm că această localitate din mijlocul Câmpiei Transilvaniei, a aparţinut, încă de la prima atestare documentară, din 1329 până la Revoluţia de la 1848-1849, de comitatul Cojocna, zis mai târziu şi comitatul Cluj, apoi a aparţinut de districtul militar Reteag, apoi de circumscripţia Cluj, şi din 1867 până la 1950 a aparţinut de jud. Cluj, Dâmbu fiind cu statut de comună.
Satu Nou se învecinează la est cu cătunul Techeniş al satului Sângeorgiu de Câmpie, la nord-nord-est cu Silivaşu de Câmpie, la sud-est cu Sângeorgiu de Câmpie, la sud cu Dâmbu, la sud-vest cu Fundătura, cătun al satului Dâmbu, la vest şi nord-vest cu Sărmăşel Gară. Pe vremuri, nu aşa îndepărtate, în Satu Nou exista o renumită echipă de dansuri populare, care a participat la numeroase concursuri pe plan regional şi naţional, câştigând mai multe premii, datorită măiestriei artistice şi talentului dansatorilor: Grigore Teglaş, Suciachi Francisc, Petru Năoian, Gavril Suciachi, Ioan Muntean, Gheorghe Purcar, Achim Sărmăşan, Petru Suciachi, Măricica Năoian, Măricica Suciachi, Tiuca Oroian, Lenuţa Sărmăşan, Anişca Tac, Fironica Şugar, Maria Oroian, Fironica Suciachi, şi alte câteva perechi din Dâmbu, şi au apărut deseori în presă şi la televiziune, şi probabil se păstrează în arhiva televiziunilor momentele artistice de atunci.
Fotografia făcută cu dragoste pasională, îl poziționează pe Marin Teglaș printre profesioniști. Ne este nevoie decât de talent, iar dacă acesta este nativ și nu dobândit, și mai bine.
„Ce loc dezolant ar fi lumea fără nici o floare! Ar fi ca o fată fără surâs, ca o petrecere fără un bun venit. Nu sunt, oare, florile stelele pamântului, iar stelele, florile cerului.” (A.J. Balfour)
Mulțumesc fotografului Marin Teglaș în numele Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”, pentru că ori de câte ori am avut nevoie de fotografie pentru inserarea în revistă, a făcut-o cu mare plăcere. Sunt sigură de colaborare în continuare. Felicitări fotografului Marin.
Gabriella Costescu – Jurnalist
Membru UZPR filiala Mureș-Harghita


Mărgele
Îmi număr lacrimile,
mărgele cristaline...
o vreme rămân așa, rotunde,
nu-și schimbă forma
își schimba doar culoarea
din cristalin, se tulbură
se-nvolburează,
se luptă să nu cadă
își ia culoarea ochilor,
apoi pe-a mării,
reflectată-n albastrul cerului,
încerc să nu clipesc,
o singură zbatere din gene
ar da drumul altei lacrimi
și-atunci obrazul tern
ar aduna tristețea și durerea
într-un șuvoi de lacrimi,
un gând îmi spune
"las-o să cadă"
iți ușurează starea
trăiești, atât contează
învață să zâmbești,
apoi
și lacrimă și zâmbet
sunt ale tale, le-ai mai trăit mereu.
AURA UNGUREANU 28 oct 2020 București
Simțuri
Ce zgomotul infernal se aude-n lume
se bate fier pe fier se pare,
sunt spadasinii damblagii
și pătimași și cârtitori
iar eu simt gustul sterpezit de mere
putrede, cândva coapte
miroase a fașă îmbibată-n sânge
timpanul îmi sfârtecă auzul
îmi macină tăcerile încet
simțul tactil se pierde, fără urmă
globul ocular devine "pată oarbă "
și bâjbâi, mă poticnesc și cad
piciorul pe marginea prăpastiei alunecă
și Hăul, Hăul înghite tot....
Aura Ungureanu

INTERVIU CU UN REPORTER INCHIPUIT
R. – Cine sunteți ?
A. – Un zar, aruncat la voia întâmplării .
R. – Credeți în destin ?
A. - Da, el ține în căușul palmelor zarurile, când se plictisește, suflă în ele și le aruncă la întâmplare ! Așa și cu mine, unul s-a rostogolit și iată-mă !
R. - Ce prețuiți ?
A. – Clipa, dacă aș putea să-i păstreze nemurirea …
R. – Ce-ați face cu ea ?
A. – Ce fac cu fiecare clipă ! O trăiesc cu intensitate, o primesc și o dăruiesc ,dar nu în egală măsură.
Știți, nu prea mă pricep să primesc, indiferent ce, mă simt stânjenită, însă dăruiesc oamenilor din tot sufletul emoții, trăiri, gânduri , vorbe bune, dar mai presus de toate le dăruiesc zâmbete, ei se bucură, se pare că le inseninez ziua.
Clipa este ca o zbatere din pleoape și gata, fuge ca și gândul !
R. - Gândul? Cum se naște gândul ?
A. – Gândul, am mai scris despre lucrul acesta ! Ei …, gândurile au fosnet de mătase, pe ele le-am sădit noapte de noapte pe unicul meu pat - cerul, care nu mi-a îngrădit niciodată libertatea imaginației mele, având o singură muză - viața, pentru ea am așternut straturi de iubire, am înfipt repejor gândul, de teama să nu fugă, apoi un rebel și buclucaș nor m-a ajutat, scuturându-și pâlnia ploii, ele până la ziuă prindeau rădăcini, iar eu nu făceam altceva decât să culeg buchețelele de gânduri, să le ofer în zori, pline de rouă cui i-ar fi de folos.
R. – Vă temeți de moarte ?
A. – Nu, pentru că am fost spectator de nenumărate ori, nu mă mai tem, viața și moartea sunt două jocuri aproape năstrușnice, moartea este destul de parșivă , fie vorba între noi și viața este, chiar dacă se vrea ea abilă, și chiar dacă moartea îți dă un avans considerabil, eu știu cine pierde până la urmă, nu știu la ce nivel am ajuns, nici nu-mi bat capul, are ea grijă moartea să mă anunțe !
R.- Iubirea ce rol a avut în viața Dvs. ?
A. – De ce îmi puneți întrebarea la trecut ?
Asta îmi amintește, trist de o istorie . O domnișoară, ceva timp în urmă, la întrebările mele, poate insistente despre nivelul său slab de pregatire, m-a apostrofat: „ la urma urmelor ce vă mai doriți Dvs doamnă acum de la viață ? „ Am închis ușor ochii, fără prea mult exercitiu de imaginație m-am văzut într-un supermarket, eram eu, o conservă, m-am apropiat , am citit „ femeie, termen de valabilitate expirat !”
Acum o să vă răspund Dvs. ! Încă nu !
Iubirea a fost și este totul în viață, fără ea nu aș putea supraviețui, viața este născută din iubire, viața este născută dintr-o floare, este plină de candoare! La această materie am fost premiantă, am iubit și am fost iubită !
Iubirea..., dupa mulți ani închinați acestui sentiment ar fi inutil sa-i caut eu o definiție anume și nici altcineva nu va putea, prin simplul fapt că iubirea nu se încadrează unui tipar, jocul nu are nici o regulă și poate chiar acesta este secretul.
Iubirea poate și-ar dori să aibă vârsta, dar nu are, iubirea nu știe să urască, nu poate, iubirea nu este un lucru, este un sentiment, iar sentimentele sunt însuflețite , este suma tuturor trăirilor care mișcă cel mai ascuns ungher al sufletului fiecaruia dintre noi, este o veșnică lupta între agonie și extaz , apare fără să vrei, dar dacă nu ai știut cum să o apuci, o pierzi pentru toata viața !
Mai trist pentru cel care moare fără să trăiască acest sentiment, bine, rău, la urma urmelor viața este făcută să fie trăită în doi, ști nu poți să mănânci miere în fiecare zi, dar nici nu renunța la primul eșec, crede-mă ! Toleranța este cel mai solid liant în iubire.
R.- Ce vă displace ?
A. – Nesinceritatea, voiam să spun minciuna, dar azi pare un cuvânt comun.
R. – În ce ați investit ?
A. – Material , în nimic important, în schimb am investit în prietenie, un cuvânt cu răsunet în suflet, îl prețuiesc poate mai mult decât toate cuvintele din dicționar, îl respect și aproape de fiecare dată am primit căldura lui, sigur, au fost și excepții, le-am iertat de mult, dar m-au făcut mai atentă , mai ales în noua viață virtuală pe care de bună voie aproape toți am accesat-o poate ca o completare a realului , fără să conștientizăm urmările acelui clik.
În virtual literele se aleargă prin aer ca fulgii de zăpadă, se hârjonesc o vreme, apoi se aseaza ușor în cuvinte care ne leagă, ele se cern printr-o sită nevăzută, se alege bobul de neghină și rămân oamenii oameni.
La început a fost o joacă, după aceea virtualul a devenit curiozitate, îmi puneam întrebarea – ce-mi ofera, uneori îmi răspundeam – o supapă, un refugiu de tot și toate, mai târziu am cunoscut , (iată niciodată nu am știut cum este corect în virtual să spui – „am cunoscut, am văzut, am vorbit”, cred ca nici una, dar se acceptă) oameni deosebiți, minți strălucite, talente reale, care în timp au sudat cuvantul prietenie.
R. – Sunteti perfecționistă ?
A. – Nu, nici vorbă, dar sunt metodică ,nu pot lăsa lucrurile la voia întâmplării niciodată, știți , dacă sunt nevoită să-mi fac bagajele iute, o pot face. Însă perfecțiunea este, după mine, cel mai groaznic lucru care mi s-ar întâmpla !
R. – Wow, cum așa ?!
A. – Simplu - dacă ating perfecțiunea ar însemna că mi s-a închis orice orizont, ar însemna ca nuanțele de albstru ale cerului să rămână la una singură, ca razele soarelui să mă încălzească la fel în fiecare clipă, ca licărul stelelor să aibă aceeași intensitate, ca fiecare val înspumat mi-ar atinge trupul fără să mă mai înfior. Mai grav ar fi cu fluturii, le-aș mai simți în fiecare primăvară zbaterea?
Trăiesc pentru frumos, emoții și culoare !
R. – Frumos... Ce doriți să lăsați ...
A. – Sincer ? Un nume pe o carte ....
.... Și cartea s-a născut...
Aura Ungureanu
Poezii de Viorica Negoiaș
Calea dreaptă
Ți-aduci aminte mărul, în palma mea?
Ce misiune grea
Privirea în jos
Către un vis, frumos.
Mi l-ai purtat în spate
Să văd că se poate
Cu semne de la Dumnezeu
Am înțeles şi eu.
Că fără rugăciune
Orice ne-am spune
Calea nu e dreaptă
Iar Dumnezeu, aşteaptă.
Amin
Credința m-a adus unde sunt
Pământul mi-e sfânt
Locul unde m-am născut
Cu tot, ce am făcut.
Astăzi, mulțumesc
Tot ce trăiesc
Dat de la Dumnezeu
Amin, mereu.

Când îngerii coboară
Trasă de mânecă, până a fi dezbrăcată
Încurcată,
M-am ridicat
Haine pe mine,am luat.
Cuvinte pe mine cu, carul
Mi-am înghițit amarul
Am plecat, cu ce mi- ai dat
Te-am ascultat.
Am ajuns la pragul stelelor
Nuielelor
De Sfinți
M-au asteptat, cuminți.
M-au atins , de la înălțimea lor
Ca ajutor
În prag de seară
Când îngerii, coboară!
Firimituri
Am adunat
Din ce mi-ai dat
Firimituri de la o masă
De pe o față, frumoasă.
Am mâncat
M-am săturat
Cât o pasăre să zboare
Catre soare.
Mereu vin la masa ta
Mă vei binecuvânta
Cu mult sau puțin
Eu tot am să vin.
Lui să mă închin
Ziua când Dumnezeu a spus , ajunge
Nu mai plânge !
Ziua când mi-a pus oglinda,în față
Şi m-am văzut frumoasă,
Ziua aceea, un înger s-a coborât în oglindă
Aripile să-şi le întindă
Aripile, nu i-au încăput
Şi l-am văzut.
In toată splendoarea
Am cunoscut culoarea
Cerului senin
Aveam de acuma, lui să mă închin.
Rubine
Am aruncat cu pietre în infinit
Ce mi-a venit?
Poate doar o părere
Vroiam să fac, avere.
Am aruncat cu vorbe
S-au întors , proverbe
Din care am învățat
De ce cu pietre, am aruncat.
Fiecare piatră a durut
N-au vrut
Să fie aruncate în mine,
Decât , dacă -ar fi fost ,rubine.
Vis de dragoste
Aş vrea s-aud un cântec de la tine
Care să tulbure şi spicele de grâu,
Curat şi limpede ca un izvor de viață,
Ca tinerețea-n valuri pe pietrele de râu.
O simfonie-naltă cu acorduri vaste,
Pornind de la idile şi terminând în vers,
Memorii rătăcite în minunate valsuri,
Să mă oprească mâine din al zilei mers.
Un flaut să mă urce pe sunete de zare,
Culori să mă pătrundă până-n fa diez,
Pianul să şoptească solfegii neștiute
Legate într-un cântec la care eu visez.
I.R.
Etern de iubire
Mi-e sete de-un minut etern cu tine,
Atât de sete, ìncât aş implora
Și Cerul şi ceasloavele prea sfinte
Să mă coboare-o clipă în preajma ta.
Mi-e sete de cuvintele adânc ascunse
Într-un minut tăcut şi infantil,
Cand polii depărtați în vise nepătrunse
Se zbat în Universul paşnic şi subtil.
Şi de nisipul care curge sugrumat, mi-e dor
Privind cum liniştit ajunge în clepsidră,
Scurgându-se încet, aproape…curgător
Acaparându-ne cu-ncetul, ca o hidră.
I.R.

Smerenie
Am învățat ce-i smerenia
în fața celor făurite de EL,
în măreția vieții
și-a celor netrăite
pe pământ.
Am învățat ce este umilința
În fața celor slabi, fără puteri
Cuprinși de boli,
Însetați de viață
Ce-și doreau să moară
În demnitate.
Am învățat să fiu umil.
Să-i ridic
pe cei pe care norocul
i-a lăsat.
Să fiu umil,
în fața celor umili,
dar cu sufletul drept.
Konstantin Korcinski

Lacrimi
Aș plînge pe butucul răsturnat în iarbă
Și lacrima să-mi cadă pe gheata prăfuita
Să-mi scutur praful de pe față și din barbă
Să-mi fie dor de-o zi, de-o viață liniștită
Să plîng cât pentru toate ploile din lume,
Și lacrimile să-mi inunde sufletul golit,
Să plec apoi departe, pe-a valurilor spume,
Jurând să nu-mi mai amintesc unde te-am întâlnit
Aș vrea să plîng cu lacrimi mari, cât cerul
Și toate relele în vaduri le-aș putea vărsa.
Dar nu pot, căci norii,fulgerul și vîntul
Te readuc mereu, mereu in calea mea
Nu vreau să te-mbolnăvești de mine
Și nici n-aș vrea să zac de dorul tău
E o poveste ce trebuie să se termine
Dar ea doar se repetă mereu, mereu.
Konstantin Korcinski
NR.38,iulie 2021
Recenzii
„Țara păcatului” de José Saramago

„Terra do Pecado” a fost prima carte publicată de José Saramago, în 1947, autorul având pe atunci doar 25 de ani. Cartea nu trebuia să se numească „Țara păcatului”, ci „O văduvă”, titlu respins însă de editor. Saramago a spus odată că nu i-a plăcut deloc această schimbare și, ca urmare, nu i-a mai plăcut, la un moment dat, nici cartea în sine.
„Terra do Pecado” urmărește destinul Mariei Leonor care rămâne văduvă încă de la începutul narațiunii. Povestea ne relevă durerea ei, încercările prin care trece pentru a se adapta la o viață nouă, gestionarea gospodăriei, a vieții și a educației celor doi copii ai ei, precum și a relațiilor lor sociale. Intriga principală se concentrează însă pe relația pe care Maria Leonor o stabilește cu doi bărbați, cumnatul ei și un medic apropiat familiei ,Viegas. Acest lucru duce la o relație complicată cu angajata ei de încredere, Benedita, care, mai mult sau mai puțin fățiș, o condamnă pentru ceea ce presupune că este slăbiciunea Mariei Leonor și lipsa de respect față de memoria soțului ei. Narațiunea se construiește în jurul sentimentului de vinovăție al Mariei Leonor.
Maria Leonor e o femeie fragilă, care a acceptat întotdeauna doar rolurile care erau ale ei, adică cele de fiică, soție și mamă. Universul ei se limita la casa și la proprietatea rurală care îi aparțineau, la supravegherea angajaților, în timpul liber dedicându-se broderiei și cititului. Când soțul ei moare, nu poate suporta pierderea și se îmbolnăvește, mai mult din cauza supărării și grijilor, decât a problemelor fizice. Viața la fermă va fi suspendată până în ziua în care problemele curente și vitale vor trebui neapărat rezolvate, iar stăpâna obligată să se ridice din pat și să-și asume responsabilitățile de proprietar.
Interesant e modul în care protagonista se luptă cu sentimentele ei de vinovăție, nu numai în ce privește acțiunile ei, dar și cu cele provenite din dorințele și gândurile ei. Autorul urmărește și modul în care problema este tratată de celelalte personaje. Dacă, pe de o parte, Benedita condamnă acțiunile Mariei Leonor și are o poziție critică cu privire la aceasta, pe cealaltă parte, alte personaje, deși încearcă să înțeleagă acțiunile Mariei Leonor, nu pot să nu recunoască că într-un fel, unele dintre acestea nu sunt tocmai potrivite.
În pofida tuturor greutăților, ea reușește să restabilească ordinea în casă, evidențiindu-și totodată abilitățile manageriale, dar inima ei continuă să fie bântuită de absența soțului și de faptul că realiza ceva ce era considerat un păcat foarte grav: că ea era încă în viață! Conform moravurilor societății din acea vreme, văduva trebuia să moară împreună cu soțul ei, chiar dacă continua să bântuie pe suprafața pământului; ea nu mai avea voie să zâmbească niciodată, cu atât mai mult sau să-și continue viața! Imaginați-vă că și-ar fi dorit, din nou, un bărbat! Și exact asta a îndrăznit să facă Maria Leonor!
Acest mod de a privi lucrurile nu pare atât de convingător în ochii noștri. Cu toate acestea, este important să nu uităm unele aspecte: momentul în care a fost scrisă opera și contextul narațiunii – o regiune nesemnificativă cu o populație mică, de religie catolică.
Merită evidențiată și intriga dintre Maria Leonor și Benedita, care, de cele mai multe ori, pare tulburătoare și deplasată. Spre sfârșitul lecturii, apare întrebarea de ce această femeie de serviciu avea un astfel de sentiment-aproape posesiv-în raport cu stăpâna ei, de ce era atât de interesată de viața acesteia și de ce era atât de preocupată de memoria decedatului. În plus, îngrijorarea autentică pe care Benedita o are pentru Maria Leonor este concomitentă cu un comportament aproape ofensator și denigrant pe care îl manifestă față de ea. Ultimele capitole sunt deosebit de relevante în această privință
Apatia protagonistei față de anumite situații din viața ei de zi cu zi irită puțin, dar chiar și așa ne este milă de ea. Ne-am imaginat trăind în același timp cu ea, suferind de opresiunea comportamentului dictată de regulile sociale, trebuind să ne strecurăm în umbra propriei case, temându-ne de privirile inchizitoriale ale angajaților, inventând cele mai ascunse minciuni care converg spre distrugerea vieții inocenților doar pentru a menține o reputație și a nu deveni ținta bârfelor (care ar fi afectat-o nu numai pe ea, ci și pe copiii și afacerile ei). Purtând povara vinovăției și acuzată de un păcat în afara controlului ei. Nu pare a fi chiar ușor, nu-i așa?
„Doctorul Viegas m-a salvat, vor spune scepticii; Dumnezeu a fost cel care, prin el, nu a vrut să mor acum, vor spune credincioșii; încă nu era timpul meu, vor spune fataliștii. La urma urmei suntem cu toții bine. Am fost salvată când eram pierdută”.(FCT)
Iliescu și Năstase
Au construit o Sală de sport lângă mormântul lui Lucian Blaga
%2C%20cu%20dictatorul%20portughez%20Salazar%20(%C3%AEn%20primul%20r%C3%A2nd%2C%20%C3%AEn%20mijloc).jpg)
Lucian Blaga împreuna cu dictatorul portughez, Salazar

Lucian Blaga în grădina de la Bistrița
Dorli Blaga susținea că tatăl ei era un admirator necondiționat al lui Thomas Mann, participând, incognito, chiar la o conferință a marelui scriitor german, pe când era atașat de presă la Berna. Mai mult, împărtășea stilul de lucru al acestuia: se așeza la o anumită oră la masa de scris și atunci nu permitea nimănui să-l deranjeze. Blaga era și un pasionat al problemelor de știință, el asistând la Geneva, la Liga Națiunilor, la conferințele lui Einstein și a lui Gandhi.
Dorli amintește de cât de supărat a fost Lucian Blaga în toamna anului 1939, când naziștii au invadat Polonia. „Era o zi ploioasă. Am venit noaptea acasă cu trăsura din oraș, de la sora tatălui. După ce s-a anunțat la radio, tata era negru de supărare, nu mai vorbea. În plus, el cumpărase o grădină la Bistrița, unde am petrecut două veri. Acolo au venit polonezi în refugiu. În Bistrița era o casă țărănească, simplă. Tata și-a luat acolo numai lucrurile de care avea nevoie. Vara, scria acolo, la o măsuță de lemn, în grădină, sub nuci”.
Momentul tragic al cedării Ardealului a surprins familia scriitorului chiar acolo. „Eram la Bistrița, dar nu ne-a anunțat nimeni oficial. Am lăsat tot acolo. Spre deosebire de cedarea Bucovinei și a Basarabiei, care a fost mai devreme, în ’40, nefericiții aceia au fost obligați să plece în două zile și cu un bagaj foarte mic. Pe când aici, totuși, le-au dat voie autoritățile la un termen de două săptămâni. Eu am plecat din Bistrița direct la Sibiu. Verișoara mea de la Bistrița avea mașină. M-au pus în mașină cu manuscrisele și m-au dus la Sibiu, la unchiul meu. Tata a oprit la Cluj, pentru că acolo erau mobila, manuscrisele, biblioteca. Astea, toate, trebuiau evacuate. Universitatea din Sibiu s-a împărțit în două: Literele și Filozofia, Medicina și Conservatorul s-au mutat la Sibiu, iar Politehnica, Fizica și Chimia – la Timișoara”.
Dorli povestește că părinții ei au fost extrem de afectați în urma Dictatului de la Viena.„Tata a fost la adunarea de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, fratele mamei, care a fost diplomat, a fost și el acolo și s-a numărat printre cei cinci diplomați care, clandestin, au dus „Proclamația“ la Parlamentul de la București. Ca amintire vizuală, a fost drumul de la Cluj spre Turda și Sibiu, pentru că – exact cum vedeți în filmele franțuzești cu ocuparea Franței de către germani – erau mașini, căruțe, camioane care mergeau spre sud. Iar în sens invers mergeau camioane militare mari, ca să evacueze administrația. Fiecare instituție avea arhive care trebuiau duse, nu puteam să le lăsăm Ungariei cadou”.
Fiica marelui nostru poet relatează că, pe când se afla în București, tatăl ei venea foarte des de la Cluj și stătea la o nepoată de-a lui. Ea își amintește că după ce a terminat ultima carte de filozofie, „Ființa istorică”, i-a spus: „ Acum mi-am încheiat sistemul filosofic. Pot să mor“. Poetul, care a refuzat orice compromis cu regimul comunist, era calm și destins, în ciuda îngrijorării accentuate a familiei. „Tata a fost creatorul unui sistem filosofic. Dacă ar fi făcut compromisul, și-ar fi negat creația. El și-a asumat toate riscurile refuzând... Era aproape normal să ajungă în situația de a fi marginalizat, pentru că s-a făcut o reformă a învățământului, s-a făcut o nouă Academie. Dacă ar fi acceptat compromisul, ar fi putut să-i meargă foarte bine, dar conștiința nu-i permitea...”
Dorli spune și care crede ea că au fost motivele pentru care tatăl ei nu a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, în ciuda faptului că Rosa del Conte și Basil Munteanu îl propuseseră: „Era nevoie de acceptul țării. Ministrul Culturii era Constanța Crăciun, care nu a acceptat. Plus că s-a făcut și o oarecare contrapropagandă, condusă de Zaharia Stancu în urma unui turneu în țările nordice. Asta e. Juan Ramón Jiménez, scriitorul spaniol căruia i s-a dat premiul, trăia în exil, nu era în Spania lui Franco. Rosa del Conte mi-a scris așa: «Lucian Blaga a murit ca scriitor interzis».
În urma audienței pe care i-o solicitase lui Leonte Răutu-despre care Dorli spune că„ Era un om cu șapte ani de-acasă. Nu te primea șezând, nu se așeza înaintea ta. Eu i-am spus care e situația tatei, el a ascultat și a dat niște dispoziții în fața mea la telefon pentru a fi publicat un volum de poezii!”-Dorli a obținut permisiunea de a tipări un volum de poezii al tatălui său. Poetul a fost extrem de fericit pentru că văzuse câteva poezii publicate în „Contemporanul”, în 7 aprilie 1961, cu numai o lună înainte de a trece la cele veșnice. Ea spune și că, din ordinul lui Dej, Lucian Blaga urma să fie arestat:„Știu de la CNSAS că figura pe lista lui Dej de a fi închis. L-a salvat istoricul Constantin Daicoviciu, care a negociat cu Dej salvarea lui. Nu știu ce-au vorbit, la ce-a renunțat Daicoviciu ca să-l salveze pe Blaga sau ce a făcut pe gustul lui Dej. Se întâmpla în anii ’50. I-au organizat și percheziții, îi căutau manuscrisele la Biblioteca Academiei. El scria la birou, dar nu lăsa niciodată manuscrisul la serviciu. Le lua în servietă și le aducea acasă. Era vorba, la un moment dat, să facă o percheziție și acasă, dar le ascunsesem cu soțul meu într-o altă locuință. Am făcut pachet manuscrisele, iar soțul meu, Tudor Bugnariu, a tras un sertar cu scrisori de la cucoane. A luat pachetul și l-a băgat sub scrisori într-un sertar fără chei, fără nimic. „Ăsta n-are cheie, le lăsăm așa?“ ”Știu eu...din activitatea de ilegalist.”
La un moment dat, prin 1969, suferind de Alzheimer, Cornelia Blaga se identifica cu poetul. Avea să fie înmormântată lângă soțul ei, la Lancrăm. Prin 2003, regimul lui Iliescu a decis să...renoveze mormântul conceput de sculptorul Romul Ladea. În 2004, Năstase a construit alături o ...sală de sport! Dorli s-a opus categoric renovării mormântului:„ Ați înnebunit? Mormântul e conceput de Ladea, a fost construit de mama mea și de mine, pe banii noștri, pentru că Uniunea Scriitorilor nu ne-a ajutat sub comuniști. Este, în sine, un monument!“, le-a spus. Și pentru că sala de sport a rămas acolo, Dorli a refuzat să mai treacă pe la cimitir:„ Eu mă mai duceam la Lancrăm. De-atunci însă, nu m-am mai dus la cimitir, la părinții mei. Am trecut odată cu mașina, în 2008, spre Sibiu. Am vrut să mă opresc, dar m-a apucat plânsul și am rugat șoferul să meargă mai departe. Este o porcărie imensă! Construcția e neterminată și nici nu s-a făcut ce s-a convenit cu ministrul Culturii de-atunci, Răzvan Theodorescu, care a fost foarte corect. Cimitirul acela este un cimitir vechi, el însuși monument istoric!”(FCT)
În ciuda conflictului de idei
Mircea Eliade l-a apreciat pe Mihail Sebastian

Eliade-al patrulea din dreapta și Sebastian-al doilea din stânga
Pe Eliade și pe Mihail Sebastian i-a apropiat, fără îndoială, avântul culturii din epoca interbelică, considerată a fi cea de aur, în ciuda totalitarismului predominant, a antisemitismului din ce în ce mai pronunțat și, nu în ultimul rând, al diversității curentelor politice.
Pe cei doi cunoscuți scriitori și prieteni i-a îndepărtat chiar modul în care au intrat în istorie: Sebastian și-a redescoperit originile evreiești, iar Eliade s-a pronunțat în favoarea Mișcării Legionare. În 1938, Mircea Eliade a fost închis, timp de un an, pentru simpatii legionare, în sanatoriul de la Miercurea Ciuc. După eliberare, a scris piesa Iphigenia, cu trimiteri la ideologia legionară, la a cărei premieră Sebastian a refuzat să meargă. Piesa s-a jucat la 18 zile după rebeliunea legionară și pogromul antievreiesc de la București (21-23 ianuarie 1941), evenimente care i-au îndepărtat pe cei doi foști prieteni de la Criterion, pentru că nu-i vom mai găsi mereu împreună. În vara anului 1942, Eliade vizitează Bucureștiul, însă îl evită pe Sebastian. Marele istoric al religiilor va justifica de ce n-a vrut să se întâlnească cu vechiul său prieten, dar mulți ani mai târziu. Într-una dintre scrisorile către Gershom Scholem, Eliade spune că știa că este urmărit de agenții Siguranței și că n-a vrut să-i pună pe aceștia pe urmele lui Mihail Sebastian, ca să nu-i facă acestuia neplăceri. În Jurnal el dă, însă, o altă justificare, mult mai aproape, credem noi, de realitate: „Mi-era, atunci, rușine de mine – consilier cultural la Lisabona – și de umilințele pe care le îndura el, pentru că se născuse și voise să rămână Iosif Hechter”.
În data de 29 mai 1945, Mihail Sebastian moare, fiind călcat pe o stradă de un camion sovietic. Eliade, care se afla la Lisabona, a aflat despre moartea prietenului său și a notat în jurnalul său, chiar în acea zi: „Vestea mă emoționează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viață de câine în acești ultimi cinci ani…În visurile mele, era unul dintre cei doi, trei oameni care mi-ar fi făcut Bucureștiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simțit aproape”.(FCT)
Povestea Imnului de stat al României independente și suverane
Prima înregistrare s-a făcut, în 1900 în SUA

Actualul imn al României-pentru mulți dintre noi imnul rămâne „Trei culori”!-a fost compus în timpul Revoluției de la 1848, linia melodică fiind inspirată dintr-un cântec religios, „Din sânul maicii mele”. Muzica, se pare, aparține lui Anton Pann, deși unii susțin că ea ar fi fost compusă tot de autorul versurilor, poetul Andrei Mureșanu.
Este însă posibil ca George Ucenescu, unul dintre ucenicii compozitori ai lui Anton Pann, să i-o fi intonat-o lui Mureșanu care căuta o melodie potrivită versurilor sale. Poezia avea să fie publicată sub numele „Răsunet”, în data de 21 iunie 1948, în numărul 25 al „Foii pentru minte, inimă și literatură”. Iată ce istorisește ucenicul George Ucenescu:„ Încă din anul 1844, subscrisul, aflându-mă învățător și cantor la Biserica Sfintei Treimi de pe Tocile, care este comuna Bolgarsechiului [Şcheiului] de sus, în Brașov. Poetul Andrei Mureșianu, ca rudenie cu Parohul Vonifatie Pitiș, venea vara des la grădinile parohului pentru aer și pentru cerașe. Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o melodie după care să compue un sonet care să se cânte între amicii ce era să se adune în grădina parohului pentru petrecere de seară, cu mâncări și băuturi, în onoarea cerașelor. Am cântat multe cântece de probă, iar sosind la următorul cânt, «Din sânul maicii mele» și cântându-l, a rămas poetul pe lângă această melodie, obligându-mă ca, pe Duminica viitoare, să mă aflu și eu împreună cu oaspeții invitați la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. În Duminica hotărâtă, iată că vine poetul împreună cu 4 Domni români și șezând cu toții pe iarbă verde și cu cerașe înainte — îmi dete D. Andrei Mureșan poezia făcută ‘Deșteaptă-te Române’, îi probăm puține rânduri și văzând în tot melosul este o minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără și puternică până la fine. Mai repetându-l odată, toți Domnii învățând melodia din auz, cântau împreună, mulțămind și urând multă viață și sănătate marelui poet. Din ziua aceia cântul ‘Deșteaptă-te Române’ s-au făcut cel mai plăcut și familiar, iar eu eram poftit în toate părțile ca să-l cânt și să învăț tinerimea a-l cânta mai bine și regulat”. Imnul a fost cântat prima oară în parcul Zăvoi din Vâlcea.
Totuși, încă mulți istorici și muzicieni, consideră că Anton Pann este autorul cunoscutei melodii. Cert rămâne doar faptul că ea s-a inspirat din cântecul religios „Din sânul maicii mele”. Prima înregistrare a imnului național al românilor a fost făcută , prima dată, în anul 1900 în Statele Unite ale Americii. Trebuie menționat, de asemenea, că de-a lungul vremii, România a avut mai multe imnuri : ”Trăiască Regele” de Vasile Alecsandri (1866-1948); ”Zdrobite cătușe” pe versuri de Aurel Baranga și muzica de Matei Socor (1948-1953); ”Te slăvim, Românie!”, imn ce simboliza înfrățirea dintre Uniunea Sovietică și statul român (1953-1977) și ”Trei culori”, în perioada 1977-1989, pe muzica lui Ciprian Porumbescu.(FCT)
Arc peste timp
Cât de mult îl prețuia Noica pe Cioran

Iată trei dintre scrisorile originale adresate de Constantin Noica lui Emil Cioran în anii 1933-1934. Scrisorile, care certifică afinitățile dintre cei doi mari filosofi, fac parte dintre cele 600 de manuscrise donate bibliotecii din Sibiu de Aurel Cioran, fratele lui Emil.
În cea dintâi, din 3 iunie 1933, Noica îi scrie lui Cioran că este uimit de faptul că singurătatea acestuia “nu mai este perfectă”.
Constantin Noica

Emil Cioran
„Dragă Cioran, faptul că singurătatea ta nu mai este perfectă mă surprinde puțin. Nu mă așteptam să crezi și tu atât de repede în acest ‘loc comun’. Dar nu trebuie să te superi de ceea ce-ți spun. Știi bine, mai întâi, că eu nu mai sunt de multă vreme singur, așa că n-aș putea să-ți spun cu un ton disprețuitor lucrul acesta. Pe urmă sunt convins că ai resurse de viață atât de mari încât poți transfigura orice experiență, oricât de comună. Dar, are propriu-zis vreun sens lucrul acesta: experiență comună? – Constantin Noica”.
O lună mai târziu, Noica îi scrie din nou, din Spania, întrebându-l dacă n-ar fi capabil “de puțin calm, de o concentrare la o temperatură mai joasă” a vieții sale sufletești.
„Rândurile tale, cărora le asociez câteva articole din ultimul timp din ‘Vremea’ și ‘România literară’, mi se par direct impresionante. E ceva exasperat, e ceva ‘dus la capăt’ cu tine, care ar trebui rezolvat cu calm și seninătate. Crezi că nu ești capabil de puțin calm, de o concentrare la o temperatură mai joasă a vieții tale sufletești? Știu că toate lucrurile astea sunt vii la tine, dar încă… Nu se poate să abandonezi atât de repede aceste câteva șanse pe care le avem cu tine în viață: școala, profesiunea, dragostea — care-s tot atâtea uitări de sine. – Constantin Noica”.
La un an distanță, în data de 8 iunie 1934, Constantin Noica îi scrie iarăși lui Cioran, de data asta de la București, câteva rânduri în care pomenește despre prietenia “atât de teoretică și totuși deloc lipsită de căldură” cu Cioran.
„Rămas (mai degrabă voia mea) mai mult fără prieteni, în orașul ăsta unde cunosc aproape pe toată lumea, mă gândesc cu plăcere la prietenia noastră, atât de teoretică și totuși deloc lipsită — cel puțin în ce mă privește — de căldură. Nu știu de ce am impresia că toți în jurul meu te înțeleg prost și te nedreptățesc, chiar atunci când te laudă. Acum, cu prilejul apariției cărții tale, îmi pot da seama de toată incapacitatea lor de a privi capul tău așa cum trebuie. Ei cred că te înțeleg și se apropie de tine dacă rostesc la anumite ocazii fraze asemănătoare cu ale tale. Dar de câte ori mai aproape nu sunt eu, poate, care particip la gândul tău și spun totuși alte lucruri? – Constantin Noica”.
Se pare că această ultimă scrisoare ,din 1934, ne relevă cât de mult îl prețuia Noica pe Cioran.„Constantin Noica și Emil Cioran au făcut parte din aceeași generație de tineri intelectuali, care au sperat să construiască un destin nou, major, pentru România interbelică, provocând prin efortul și entuziasmul lor o autentică renaștere spirituală a unui popor istovit de crize politice, economice, morale. Se regăseau alături de Mircea Eliade, Petre Pandrea, Mircea Vulcănescu sau Petru Comarnescu în paginile revistei “Criterion” sau ale publicației “Cuvântul”. Au împărtășit aceleași convingeri, au sperat și au greșit împreună. A fost o prietenie de idei, nu o legătură simplă și afectuoasă. (….)”, spune profesorul universitar, Mirela Ocinic.(FCT)
Din nou cu noi, geniala stăpână a versului, Lucia Olaru Nenati
Avem bucuria de a vă prezenta alte 3 noi creații artistice ale cunoscutei si îndrăgitei Poete din Botoșanii Eminescului.
LUCIA OLARU NENATI – SCURT C.V.

Născută în Rădăuți – Bucovina, România, este licențiată a Facultății de Filologie a Universității “Al. I. Cuza” din Iași și doctor în științe umaniste (filologie) a aceleiași universități, absolventă a unui stagiu de specializare postuniversitară la Universitatea din Chico, California, S.U.A. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societății Scriitorilor Bucovineni, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a Ordinului Ziariștilor ș.a. În palmaresul său profesional se înscriu funcțiile de: muzeograf unic dar, ca atare, și cercetător și coordonator, la Muzeul “Mihai Eminescu” de la Ipotești-Botoșani, (prin repartiție guvernamentală), perioadă în care a inițiat și realizat restructurarea casei memoriale și configurarea viitoare a așezământului muzeal eminescian; secretar literar și director al Teatrului de păpuși “Vasilache” Botoșani, iar ulterior director al Teatrului dramatic “Mihai Eminescu” din Botoșani în perioada maximei autofinanțări dar și a unor performanțe deosebite; jurnalist și apoi director al societății editoare a cotidianului Gazeta de Botoșani, profesor la Colegiul Universitar de Institutori, Botoșani, al Universității “Al. I. Cuza” din Iași.
Între anii 1975 și 2021 a publicat 35 de apariții editoriale de: poezie, proză, eseu, eminescologie, literatură pentru copii, cercetare, istorie literară, traduceri, precum și albume muzicale. În afară de volumele personale, este prezentă în circa 50 de antologii, culegeri și volume colective din țară și străinătate. A publicat mii de articole, texte literare, cronici, studii, interviuri, reportaje, note etc., în presă, în numeroase publicații pe suport de hârtie sau on-line din țară și din străinătate. Despre opera și activitatea sa au apărut peste 160 de referințe în zeci de publicații (pe hârtie sau on-line) și în peste 40 de cărți, dicționare și volume de critică ș.a., semnate de numeroși critici și exegeți, dar și de poeți, prozatori, eseiști, hermeneuți ș.a.
Lucia Olaru Nenati a desfășurat în paralel o constantă activitate culturală, susținând numeroase studii și comunicări științifice, prelegeri academice, expuneri, conferințe (cu precădere despre Eminescu!), recitaluri literare și muzicale, prezentări de carte, spectacole culturale, în țară și în străinătate, în Europa si peste ocean. Pentru activitatea sa literară, culturală și de reprezentare a valorilor românești a fost distinsă cu peste 60 de premii, distincții, ordine, medalii, diplome de onoare si de excelență etc., la concursuri naționale literare, la saloane de carte și alte manifestări, în țară și străinătate, printre care: BREVETUL și MEDALIA COMEMORATIVĂ „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” prin DECRET PREZIDENŢIAL al președintelui țării „pentru contribuția deosebită la promovarea operei eminesciene”, în anul 2000, Diploma de Onoare „pentru contribuția sa la promovarea culturii române în străinătate” și calitatea de membru de onoare a Federației Asociațiilor Române din Canada (FAR) precum și Medalia de aur „Crenguța de tei - Eminescu - Copou”, Montréal, Canada, 2004, Diploma de Excelență pentru „contribuția la fondarea așezământului muzeal ”Mihai Eminescu” din Ipotești și pentru propagarea spiritului eminescian în lume”, Asociația română pentru patrimoniu, București, 2005, Diploma de Excelență a Consulatului General al României din Cernăuți „pentru merite deosebite în promovarea limbii, culturii și spiritualității românești” Cernăuți, 15 ianuarie 2005, Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași, pentru volumul Arcade septentrionale, Editura Academiei Române 2008, Premiul pentru traducere din limba franceză în limba română și Diploma de excelență pentru revelarea primei exegeze bacoviene, pentru cartea Existența poetică a lui Bacovia de Svetlana Paleologu Matta, la Festivalul Toamna Bacoviană, Bacău, 2012, și PREMIUL pentru TRADUCERE acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni pe anul 2012 Suceava, DIPLOMA de CETĂŢEAN de ONOARE al localității Dumbrăveni, jud. Suceava, iunie 2013, BREVETUL și MEDALIA “Mihai Eminescu”, prin DECRET PREZIDENŢIAL al Președintelui Republicii Moldova „în semn de înaltă apreciere a operei eminesciene și pentru contribuția la dezvoltarea relațiilor interculturale”, Chișinău, septembrie 2013, Diploma și Trofeul GALA 10 PENTRU BOTOŞANI „pentru iubirea de Eminescu, pentru poezie și talent, pentru o viață închinată frumosului” acordată de cotidianul Monitorul de Botoșani, iunie 2015, Premiul National „Eminescu Ziaristul” acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, DIPLOMA de CETĂŢEAN de ONOARE al municipiului BOTOŞANI, 24 aprilie 2014 și al localității culturale VORONA ș.a.
Mai multe informații pe site-ul : www.luciaolarunenati.ro
Bucovina din inimă
Îmi port pretutindeni, ca un melc,
Albastrele mânăstiri după mine;
Uneori, când copilul meu cântă,
Privirea-mi acoperă lucrurile
Cu lanuri argintii de cartofi în floare;
Când merg, în amurg, pe câmpie
Zarea-mi desenează-n cărbune
Pe-o strachină de Marginea
Casele sobre și caldele șuri
Pentru o schiță de destin
Acoperită de smalțul ierbii;
Lacrimile plânsului învie în auz
Copilării de duminică cu zvonul clopotului Buga
Reverberat la infinit ca-ntre oglinzi paralele
Între semicercurile aproape filozofale
Ale obcinilor împurpurate-n fragi;
În inima mea înflorind priveliștea Bucovinei
Ca într-un cuib de cartofi săpat înspre toamnă
Unde lângă trupul sacrificat al plantei-mamă
Strălucesc neînvinși puii albi.
Așteptarea mea, cea mai frumoasă
Aşteptarea mea, cea mai frumoasă
A întins covoare de frunze
Pe măsura paşilor tăi;
Ţi-a pregătit serbările pădurii
Cu urări din buciume de os;
Vrâstate după numărul anilor tăi;
S-a aplecat spre oglinzi curgătoare
Să afle culoarea cea mai adâncă
A ochilor tăi;
A dat un ocol de argint nevăzut
Aerului ce trebuia să te cuprindă
Ca nici o undă de ger
Să nu rănească umerii tăi;
Mi-a desenat pe braţul stâng
O orhidee de sărut;
Aşteptarea mea cu porţi de cleştar
Din toate vieţile iubirii
Cea mai frumoasă...
Uitam să mă trezesc în zori
Şi se făcea cum uneori
Uitam să mă trezesc în zori
Era precum mi s-ar fi-nchis
Poarta ieşirii dinspre vis
Şi tu veneai şi te vedeam
Ca pe-o ninsoare te-aşteptam
Şi parcă tot nu ajungeai
Şi înotai şi-apoi zburai
Cu braţe-vâsle despicai
Apa uitării dinspre rai
Apoi pluteai până la brâu
În valul aurului-grâu...
Aveai păduri, aveai şi râu
Dar nu ştiam cine erai
Şi numele nu mi-l ştiai
Cum nimeni nu ne cunoştea
Doar steaua mea de steaua ta
C-o rază albă se ţesea
Şi-ntr-un sărut se-ndurera...
Iar eu muream şi tu plângeai
Şi înviam şi tu râdeai
Şi înotai, zburai, pluteai
Către mireasa ta de mai
Şi veşnic nu mai ajungeai
Şi eu plângeam şi tu râdeai
Şi eu visam şi tu ştiai
Şi-atuncea părul meu crescu
Şi într-un pod se prefăcu
Şi degetele-mi se lungiră
Spre braţul tău se arcuiră
Şi-n ramuri ninse de cais
Le prefăcu augustul vis...
Eu te-aşteptam şi tu păşeai
Ca primul om venit din rai
Eu te uitam şi mă iertai
Îngenuncheam şi mă vindeai
Şi-arginţii galeş ţi-i sunai
Şi iar spre mine înotai
Şi eu uitam şi eu uitam
Şi părul pod iar mi-l creşteam
Şi te-aşteptam şi te vedeam
Cum veşnic nu ştiai s-ajungi
Spre chipul meu cu umbre lungi...
Şi aerul creştea-ntre noi
Şi-n ceţuri se-ntorcea şi-n ploi
Şi te-aşteptam şi tu vâsleai
Şi te chemam şi n-ajungeai
Mă-ntunecam şi mă strigai:
“Rămâi, mireasa mea de mai
Căci nu e drept şi meritat
Atâtea veacuri să fi stat
În depărtarea ta-ntristat ! ”
Şi te-auzeam cum mă strigai
Şi-ţi răspundeam şi n-auzeai
Şi-apoi când răsăreai din nori
Eu mă trezeam şi era-n zori...
„Lucia Olaru Nenati se dovedeşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că în toate cărţile de poezie pe care le-a publicat, scrisul său se structurează pe orizontul unei “poetici” a căutării sinelui şi a relevării raporturilor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul. În ghicitul traiect pe care îl ascunde acest poem se configurează poezia Luciei Olaru Nenati de dincolo de paradisul textului şi de dincoace de infernul trăirii cotidiene… În totul, Singur, Sinele meu, e un volum ce atrage atenţia asupra unei poete despre care, faţă de cota sa valorică, s-a scris prea puţin şi deseori, nedrept”.
Adrian Dinu Rachieru
Poezii de Viorica Negoiaș
Greu fără tine
în ziua când te-am cunoscut
triliarde de celule s-au umplut de lumină
ca după o noapte întunecată
o sănătate de intruşi atacată
de o ploaie de sateliți
bineveniți
adormite multe în mine
cu gălețile pline
celule în ploaie
au curs în râu
șiroaie
m-am trezit şi am facut lumină în corpul meu
greu
fără tine

Biserici
Numai tu cunoşti paşii care construiesc biserici,
ale căror icoane vorbesc
Îmi doresc, să călătoresc, cu gândul eliberat
În locul meu peferat.
Numai paşii tăi îl ştiu
Eu îl scriu
Tu ridici în urma pașilor mei
Tot ce vrei!
Printre care , biserici.
Festin regal
Nimeni nu înțelege această iubire
O ecuație care împarte necunoscute
Slabă la matematică
Cu tematică.
În rezolvări mă încurc
Nu mă prea descurc ,
Am uitat să socotesc
Dar n-am uitat să iubesc.
Tu sigur ai să simplifici
Să aplici şi să ridici ,
La puterea a doua paranteze,
Să te acapareze.
În fața tuturor necunoscute
Calcule făcute,
Să ajungi la egal
La un festin regal.
Poarta
Neştiut gândul tău mă poartă
Să bat la câte o poartă,
Nimeni să nu-mi deschidă
Porți în nas să mi se închidă.
Numai la poarta ta, cineva
De undeva, cândva
O să-mi deschidă
Acea poartă, nicicând,să nu se mai închidă.

Ochi care plâng
Să vrei să faci un pas, nu mai e cu putință,
peronul te-a-nghițit tăcut și-amețitor,
iar trenul pufăie și șuieră și amenință
că a oprit în gara făr´ vreun călător.
Eliberat de o povară grea, a despărțirii,
nici rămas bun nu-ți iei de la accelerat,
alergi spre lunca unde plâng macii iubirii
și reînvii amorul ce-ți pare blestemat!
I.R.
Gânduri
Între două bătăi ale inimii tale
respir,
între două bătăi ale inimii tale trăiesc,
sunt obosită.
Lasă-mă să mă odihnesc
între două bătăi ale inimii tale...
I.R.
Cubul cu povești
Căluțul
„Unde alergi așa , așteaptă , nu pot să fug după tine întreaga zi, zgâtie mică , o să mă omori într-o zi!”-strigă, disperată, bunica. Fetița , cu ochii mari, negri, mereu iscoditori, veșnic pusă pe fel de fel de jocuri pe care singură le inventa , nici nu auzea, nici nu vedea, alerga mai iute ca gândul, țintă... spre poartă . În urma ei partenerul său de joacă un cățel , Prichi, amândoi cu simțurile ciulite. Se auzea căruța, sosea Nenea Păun , fata și cățelul îl așteptau, nu știu cum se făcea , că deși niciodată nu-și anunța sosirea, fetița presimțea ziua când își vă regăsi celălalt partener de joacă .
„Nene Păun , Nene Păun!”-striga de departe fetița , iar pechinezul făcea și mai mare zarvă în jurul lor, lătrând nervos-se temea de fiecare dată că poate prietena sa de joacă îl va lăsa singur- minte de cățel ,fetița îl iubea nespus. În lumea ei , Prichi era centrul universului, doar lui îi spunea toate poveștile inventate de ea, iar el o asculta fascinat de fiecare dată, iar când îi plăcea, lătra scurt o singură dată: „ Ham!”
Nea Păun, cum îi spunea mama fetiței, era un om taciturn, îndesat la trup, avea părul alb ca neaua , bogat și țepos și stătea țanțoș pe capră. Deși se străduia să-și țină părul adunat în fața femeii, căreia veșnic îi spunea „coniță," nu reușea, ajungea în fața porții, trăgea hățurile, așa cu blândețe față de căluțul înhămat la căruță ,și oprea strigând : „hoo, boală , hoooo ! Atunci, însă, fetița nu-l iubea pe nea Păun, ea iubea calul și pe celălalt partener de joacă, îi alinta, îi mângâia cum știa ea mai bine, iar căluțul o privea ca pe adevărata lui stăpână. Într-un fel așa și era, Nea Păun era arendașul singurei moșii care mai rămăsese în posesia mamei fetiței după naționalizare, undeva în afara Bucureștiului .
Fetița ajunse la poartă , toată îmbujorată de fugă, dar și de emoție, știa ea ce știa , acum era hopul cel mare, că, de obicei, Nea Păun nu se lăsa înduplecat cu una cu două să o lase să se urce pe capră . „Așteaptă!„-zicea el.Cuminte, dar fremătând din piciorușe ca și căluțul, fetița se supunea, urmărind, însă, fiecare mișcarea a omului.
Întâi omul a mângâiat căluțul pe cap, scoțându-i zăbala, i-a mormăit „brava boală , hoo, hodinește-te acuși ”,l-a dezlegat, ducându-l în spatele căruței, apoi cu podul palmei l-a șters de sudoarea de pe gât, i-a atârnat de grumaz o găleată cu apă, strigând către el: „hai boală, bea !”
Apoi preocupat, nici n-o mai vedea pe fetiță , descărca doi saci cu mălai și doi de făină ,iar de sub băncuța din spate scotea mere, pere, nuci, gutui și struguri. Deasupra trona un coș de nuiele din care se revărsau, ca din cornul abundenței, zarzavaturi, un munte de morcovi, gogonele, castraveți , varză , cartofi , ceapă, iar Nea Păun mormăi, ca pentru sine zicând: „atâta am putut aduce coniță, a fost an greu...d´apăi nici o vadră de vin, dacă conașu´ nu-i, cin' să-l bea ?”
După ce-și termină osteneala, omul privi spre fetița temătoare, de parcă acum o vedea pentru prima oară: „Ai crescut, te faci frumoasă ca și conița, ia zi ce poezii ai mai învățat?” Puțin dezamăgită, fetița recită repede, vrând parcă să scape de corvoadă:
„Cățeluș cu părul creț ,
Fură rața din coteț ,
Și se jură că n-o fură
Dar l-am prins cu rața-n gură ,
Și cu ou-n buzunar
În curte la dom' primar.
Pan' să-l duc la judecată ,
Mi-a mâncat și rața toată .”
„De unde le scoți, fată, nu știu , acum hai hopa sus, lasă „boala să mănânce !"-zise nea Păun cu-n zâmbet șugubăț.
Fetița și-a scos batista din buzunărel, privind temătoare în jur-bunica putea să apară în orice clipă- a șters căluțul de sudoare, și-a lipit obrăjorul de el, l-a mângâiat și i-a șoptit la ureche, „ești obosit, ți-e foame, vrei să mâncăm împreună , te-am așteptat ”, în timp ce Prichi, în semn de mare amiciție, se învârtea printre picioarele lui. Fetița i-a îndesat în traista pe care Nea Păun i-o pusese pe grumaz după ce-l adăpase, fân, hrana lui preferată după morcovi. S-a așezat pe prispă , față în față cu căluțul său și, o vreme, l-a urmărit: rumega tacticos, mișcându-și fălcile gigantice dintr-o parte în alta, o privea câteodată cu ochi mari și umezi și iar mesteca. În jurul lui zburau gâzulițe, ca o ploaie fină, iar mirosul fânului care abia se uscase, împrăștia arome de toamnă , parcă din seva lui crescuseră toate roadele pământului. Necheză de plăcere, iar zgomotul neașteptat îl paraliză o clipă pe Pichi.
Sătul și fericit ,căluțul fu de acord ca fetița să-l ferchezuiască. Ea își desfăcu fundițele imense cu care bunica se omora-cum zicea ea- să-i țină în frâu părul rebel, îi împodobi căluțului fiecare ureche cu câte un pampon, iar din cingătoarea de la talie, roșie și lucioasă , fetiță meșteri un fel de cocardă pe care i-o prinse la gât, ca un fel de medalie, și apoi se așeză la loc pe capră , admirându-și opera.
Căluțul care parcă luase în serios toate strădaniile fetiței, necheză mândru ,că până și Prichi, o secundă uimit și un pic gelos, s-a îndepărtat să-l vadă mai bine. Beatitudinea clipei a fost însă spulberată de Nea Păun: „Hai, gata te-ai jucat destul, mâine-poimâine faci cinci anișori, pune-ți "pompanele" la loc până nu apare conița , iar tu boală , ha, îți place, ce-ar zice satul să te vază așa?” Până a murit Nea Păun nu i-a spus căluțului altfel decât „ho, boală ", încât mă întreb și astăzi dacă așa îl botezase... Fetița l-a poreclit însă „Înaripatul” și așa i-a rămas numele...
Aura Ungureanu

Simțuri
Ce zgomotul infernal se aude-n lume
se bate fier pe fier se pare,
sunt spadasinii damblagii
și pătimași și cîrtitori
iar eu simt gustul strepezit de mere
putrede, coapte cândva
miroase a fașă îmbibată-n sânge
timpanul îmi sfârtecă auzul
îmi macină tăcerile încet
simțul tactil se pierde, fără urmă
globul ocular devine o „pată oarbă "
și bâjbâi, mă poticnesc și cad
piciorul pe marginea prăpastiei
alunecă și Hăul, Hăul înghite tot....
Aura Ungureanu
Cocktail
Am strâns în căușul palmelor literele,
în stânga vocale,
în dreapta consoane.
Mi-ar plăcea să știu cum să le amestec,
să fac din ele sentimente,
apoi să le dăruiesc ca pe gânduri
cui le-ar vrea.
Și-apoi cu semnele de punctuație
mi-e dificil azi să mă mai mir de ceva,
și-mi este greu să exclam :„C'est la vie!"
Cu virgula parcă-i mai ușor
pentru că speri că ceva va urma.
Punctul mă înspăimântă cel mai tare,
sau poate mă intrigă
este un fel de sfârșit,
sau poate un nou început?
Fie ce-o fi am să le amestec!
Aura Ungureanu
Aprinde, Doamne!
Aprinde Doamne candela tristeții,
Poartă-i pe drumul luminat de ea,
Au fost ai noștri și în timpul vieții
Ne-au ocrotit și ne-au păzit de lumea rea!
Primește-i Doamne-n sânul Tău,
Dă-le-ocrotire și fă-le somnul lin,
Au dus-o-n viață destul de greu,
Dă-le, măcar acolo, Doamne , cer senin.
Au fost și buni ,au fost poate și răi
Și poate ca au mai și greșit,
Dar cum au fost, au fost ai Tăi
Așterne-le, Doamne, drum liniștit
Konstantin Korcinski

Înșală-mă !
Înșală-mă cu mine și arată-mi
Cât de mult mă iubești.
Să plâng, să râd, să vreau
Ce tu-ți dorești!
Înșală-mă cu desuete gesturi
Făcându-mă să fiu ce nu am fost vreodat
Gelos pe mine, că exist
Gelos pe vântul care trece prin vis.
Înșală-mă cu dragostea ta
Ca dorul de nisipul mișcător
Aruncă-mă în soare
Acoperă-mă cu alga marii-nvolburate
Apoi arată-mi cerul plin de stele
Să fiu un vis într-un vis
Din care să nu mă mai trezesc niciodată.
Înșală-mă !
Konstantin Korcinski
CARMEN FLORIAN
„Pictura face din spiritul pictorului, un fel de spirit al Lui Dumnezeu”- (Leonardo da Vinci)


Carmen Florian s-a născut la data de 18.03.1968, în București
Apartenență culturală:
– Membră a Uniunii Artiștilor Plastici (UAP)
– Membră a Ascociației Artiștilor Plastici București (AAPB)
– Membră a Ligii Navale Române
– Membră Asociația Societatea Culturală „Apollon” România
– Membră CMR – Consiliul Mondial Român
– Membră a Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”
De foarte curând, respectiv din ianuarie 2021, Carmen Florian – artist plastic din București, face parte din Asociația Literară „Creneluri Sighișorene”. Am descoperit lucrările sale atractive, participând la un eveniment cultural din București, „Lecția de Poezie”, organizată de Excelența Sa scriitorul George Călin, unde și-a expus lucrările. Deoarece a fost încheiat un partenriat cultural între Societatea Culturală „Apollon” – România și Asociația Literară „Creneluri Sighișorene”, drumurile culturale ni s-au intersectat mai mereu, motiv pentru care, a fost invitată și la Sighișoara și Mediaș, pentru a expune minunile sale, publicului.
Lucrările sale au fost apreciate de autori de carte, care și-au dorit pentru copertă, o lucrare Carmen Florian. Astfel a oferit:
-"Cu destinul de mâna"-poet Mariana Slavu, aprilie 2019
-"Penița gândului"-poet Mariana Ierima, noiembrie 2019
-"Florile sufletului"-poet Alexandra Găluscă, februarie 2020
-"Străina"-poet Mariana Petrescu, 2021
-Revista "Creneluri Sighișorene"-nr.17(iulie-decembrie 2020)
-"Jurnalul sufletului"-poet Lucia Steffens, iunie 2021
Din dorința de a afla mai multe despre ascensiunea sa în pictură, am obținut cu amabilitate, ceea ce simte cu adevărat artista atunci când pictează:
„Aici este o parte din sufletul meu, pictură pe pânză în tehnică proprie, majoritatea sunt pictate cu degetul, la unele detalii folosind cuțitul de paletă. Sufletul dictează, iar eu las mâna să transpună. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul dăruit, deoarece asfel pot bucura sufletele frumoaase care rezonează la frumos. Este forma mea de exprimare prin care încerc să transmit emoții celui care privește. Dacă picturile mele trezesc sentimente, vibrații, emoții, bucurii, eu sunt mulțumită și fericită că mi-am îndeplinit misiunea, aceea de a transmite ceva. E adevărat că fiecare percepe în felul său, simte diferit, pentru că toți suntem diferiți, de aceea suntem frumoși.
Există frumusețe interioară, mai presus decât cea exterioară. Lucrările mele tind spre un expresionalism abstract decorativ, constă în reprezentarea gândurilor și sentimentelor în actul picturii într-o manieră spontană, folosind expresivitatea formelor florale abstracte spre stilizat. Culorile fiind cele mai variate, îmi plac mult culorile vibrante, mă regăsesc în ele. Ador culorile pastelate, mai ales în perioadele nostalgice, dar atunci când am paleta de culori în față, practic culorile mă fură și tind tot spre culori tari”.
Pentru munca sa a fost răsplătită cu distincții:
– Trofeul de pictură pentru România la New Delhi, India
– Diplomă de excelență „Zilele Europei” la Viena, Austria
– Diplomă de onoare – Tabăra de creație de la Tulcea
– Diplomă de excelență „Centenarul Marii Uniri”, la Viena, Austria
– Diplomă de excelență „Contemporary Art”, la Balchik, Bulgaria
– Diplomă de excelență „Magic Balchik”, Bulgaria
– Diplomă de excelență „Liga Navală Română”
– Diplomă de excelență „Federația Artă, Muzică și Sport”, Parlamentul României
– Diplomă de excelență „Grigore Vieru – Cultură, Artă, Civilizație”
– Diplomă de merit „Consiliul Mondial Român”, România
– Diplomă de onoare „Zilele Nichita”, Asociația Culturala „Apollon” România
– Diplomă de onoare „Centrul Academic Internațional Eminescu” – Chișinău, Rep. Moldova
– Diplomă de exceleță proiect „Prieten talentat” (mai, decembrie, 2020)
– Trofeul de Excelență, Radio „Prodiaspora”, mai 2021
Carmen Florian este recunoscută internațional pentru lucrările sale, în afară de picturile expuse, realizează diferite lucrări pictate pe sticlă, pânză și metal, pe care le are și în colecții particulare din Italia, Austria, Grecia, Franța, Israel, Spania, Bulgaria, Slovenia, Republica Moldova, Brașov, Timișoara, Bacău, Iași, Chișinău, Galați, Brăila, Tulcea, Medgidia, Constanța, Vâlcea și Sibiu. De asemenea a intrat cu lucrările sale în multe case, în sufletul primitor al admiratorilor săi, cu siguranță va pătrunde acolo unde sufletele o invită, o apreciază și o iubesc.
GABRIELLA COSTESCU – jurnalist, membru UZPR – filiala Mureș-Harghita
Președinte la Asociația Literară „Creneluri Sighișore
CIREȘUL
De câte ori am furat
gândind că n-oi fi prinsă
parcă... furam sărutat
de cireșe... dorință nestinsă
mâinile-n verdele crengii
prindeam ținându-mă tare,
ne simțeam ca și regii
sărutând... cireșe amare.
Soarele cu ochii de înger
ne păzea idila hoțește
salba făcută din boabele sânger,
o purtam hazlie, regește.
N-am plâns un bob de atunci
cireșe nu mai gust deloc,
ascult pianul dintre lunci
prin vară îmi caut un loc.

FASCINAȚIE ÎN ALB
Misterul, pretutundeni
De... mi-a pierit răbdarea
În codru nu e nimeni
Nu-ncape nici mirarea
Doar fantomatic parcă,
Aleargă inorogii
Porfiruri largi se cască
În sunetul luminii
Vin lebedele albe
Pe lacul de cleștar
Crengile prind în salbe
Mister de alămar
Ca marea pasiunii,
Zăpada e fierbinte
Îmi creionez iluzii
Și te aștept cuminte.
DIN ȚARA CU FIORDURI
Îți amintești?
căci rareori se-ntâmplă,
să vină un basm în viața ta
iar tu să n-ai habar,
că viața poate fi și-așa!
Erai înfometat...
am rupt inima mea
și-am împărțit cu tine.
Spuneai că ești îndestulat
doar cu iubirea mea...
„Ești înțeleaptă
... ai mai zis, alta nu e ca tine.
nu te-aș schimba cu nimenea
cu tine-aș face dar din dar
căci am trăit amar!”
Cât e de-atunci?
Dar mai contează? Minciuni
vei înghiți amar cu noduri...
Inima, eu am împărțit cu drag
dar pentru lacrimi, o batistă îți aduc
din țara cu fiorduri.
ORCHESTRA INIMII
N-ai auzit cântecul inimii mele
înălțat în slavă ca zborul ciocârliei
iubire învălită în mătasea fluturilor de ivoriu
coborând peste inima ta durută?
N-ai ascultat muzica sufletului meu
simfonie din clavecinul vântului,
mângâiere din flautul zărilor însorite
parfumată cu florile câmpului?
N-ai simțit boarea Dorului meu
căzută dimineața pe verdele crud
strivit sub talpa lacrimii tale triste,
sub cerul privirilor albastre de „nu-mă-uita”?
N-ai pus urechea pe pământ
să asculți năvala izvorului ce ropotește
peste pietrele încercate ca-ntr-o horă,
curată și limpede, cristal de bucurie.
E dragostea mea ca orchestra naturii
cu zări străbătute de ciocârlii și fluturi
pe culmi înflorite de florile liliacului sălbatic
nu o falsă fantezie pierdută prin lume.
Gabriella Costescu-grupaj de poezii
Poezii de Medeea Roșca

DEFINIŢIE
Focul, Domnule Domn
este rima galbenă
din sânge după ce mi-a ars
umbra,
după ce mi-a ars
numele de nimfă
blânda ca roua
de ieri,
după ce mi-a topit
inima cu miros de iubire
în cuminţi-sălbatice seri…
Focul, Domnule Domn
sunt eu
după ce am uitat
că tu eşti rima galbenă
la soarele fierbinte
de greu
din sângele meu…
POEM DE ZI SI DE SEARĂ
Doamne
Tu Eşti Luna blânda
ce mi se-ntâmpla
În tâmpla
Înainte să dorm…
Tu eşti soarele
plivind dimineaţa
Cel mai simplu salut
aproape tăcut…
Tu eşti darul
De care mă bucur
Într-un loc mic
Numit inimă…
Doamne, cred
că de fapt infinit
este un strop din Tine
plouat gingaş pe mine…
DOAMNE
Se făcuse noapte în Valea
Umbrei, se mărise piatra
care lovea tare
se scurgea vântul
prin vine,
şi-n mine plângea a iertare
nu mai era nimeni la vale
banale aripi
de păsări pictau zborul
pe pânze de aer răcoare
nu ştiu de ce mă mai doare
Valea Umbrei, Doamne
doar ştiu că mă doare
pedeapsa ei,
ca Tu eşti aici …
în loc să fim împreuna
departe de frigul acesta
şi tot mai departe pe cale...
NR.39, august 2021
Recenzii
Pluta de piatră de José Saramago
„Pluta de piatră” a fost scris de Saramago în perioada în care Portugalia și Spania au devenit părți componente ale Uniunii Europene (UE) și a fost publicat în 1986. Acest fapt a atras după sine o puternică critică din partea autorului, căruia el i s-a opus într-un mod categoric. El s-a opus, în general, tuturor tratatelor privind granițele dintre țări și a frontierelor, în mod special.
Folosind realismul magic, Saramago face ca ,literalmente, Peninsula Iberică să se separe de Europa, Portugalia și Spania urmând să-și hotărască singure destinul. Peninsula este ,așadar, pluta de piatră care dă titlului cărții. Pluta merge când într-un sens, când în altul. Se oprește dintr-o dată și începe să se învârtă în loc, nelăsând oamenii să înțeleagă unde este nordul și unde este sudul. Ulterior, continuă să meargă spre sud, unde ajunge în cele din urmă și se așază. În acest fel Saramago aduce vorba despre o Americă răsturnată, în care nordul și sudul sunt același lucru.

De-a lungul peninsulei apare o mare confuzie între țările implicate. Există o manipulare politică a celor din locurile în care pluta ar vrea să se miște. Apare disperarea populației, deoarece ea crede că va fi păți ceva nedorit, la un moment dat. Și mai sunt și cei care acceptă faptul că e doar un alt eveniment din viață și se mută pentru a încerca să afle de unde a început totul.
Personajele principale ale acestei drame - José Anaiço, Joaquim Sassa, Pedro Orce, Joana Carda, Maria Guavaira și câinele Constante - își intersectează destinele datorită acestei deplasări a peninsulei și va urma o călătorie neobișnuită în căutarea răspunsurilor. Pe parcurs, își pun întrebări asupra propriilor vieți și reflectează la Dumnezeu, societate, norme, standarde ... în bine cunoscutul stil al lui Saramago. Toate aceste personaje impresionează prin dialogurile frumoase și incitante de pe întregul parcurs al volumului.
Merită evidențiat faptul că personajele feminine din această carte joacă rolul central în poveste. Ele constituie forța motrice a grupului, sunt cele care rup tiparele și sunt cele mai eficiente în a dibui noi moduri de a trăi în aparentul haos.
Autorul pune la îndoială motivele pentru care s-au încheiat aceste acorduri diplomatice și evidențiază, de asemenea, punctele slabe ale acestora. În carte, peninsula începe să se separe, deoarece personajul Joana Carda ia un băț și face o zgârietură pe pământ cu el. Creează, deci, o nouă frontieră. Și...nu degeaba este unul dintre personajele feminine importante din narațiune.
Această carte este o puternică critică a relațiilor sociale, o temă de altfel recurentă în opera autorului. Autorul explică astfel controlul aparent al autorităților asupra societății și, în consecință, viața aparent calmă și reglementată de legi dintre noi, ființele umane. E suficient însă ca un eveniment deosebit să aibă loc pentru a arăta că această societate pașnică și ordonată știe să reacționeze.
Astfel, narațiunea descrie haosul stabilit în Peninsula de la perturbarea cotidianului, de la problemele politice ori lipsa hranei, până la schimbările ecologice. Este o prefigurare apocaliptică, dimensionată de neglijarea țărilor europene și de mișcările maritime ale „plutei”. Realismul magic se stabilește în primul capitol, când naratorul anticipează cu măiestrie evenimentele magice care se vor intensifica de-a lungul unui complot neliniar.
Nu e greu să ne imaginăm că, și cu o temă atât de controversată și neobișnuită, Saramago ne poate face să râdem. E greu să lecturezi o carte a lui Saramago și să nu râzi zdravăn. Aici, ironia lui fină se întoarce spre înclinațiile poporului. Pentru relațiile internaționale. Pentru interesele pe care le implică discursurile de pace și creștere economică. Granițele pot separa națiuni și aparent oameni, dar atunci când standardul stabilit este încălcat, devine vital să regândim conceptele și atitudinile. Să rupem ceea ce nu ne mai servește!(FCT)
Moartea poetului Lucian Blaga
„Peste un ceas mor”

În aprilie 1961 Lucian Blaga era internat în spital, la Cluj,având probleme la coloana vertebrală. Spre sfârșitul lunii l-a vizitat poetul Teohar Mihadaș. Blaga era „o masă de var, numai ochii rămăseseră vii în el”. Aproape în șoaptă, marele poet a zis: „Mai sunt oameni care mă iubesc”. Era întins pe spate „și culoarea pielii nu se deosebea mult de culoarea cearceafului alb. Era pe jumătate transformat în țărână albă”, cu mâinile încrucișate pe piept, mâini care păreau „emblema unei enigme”. Poetul era supravegheat „ în picioare mereu, ca vestalele romane, soția, doamna Cornelia și nepoata Gigi, îmbrăcate-n negru și cu fruntea mereu înclinată… Din albul nefiresc al cămășii, al cearceafului, și-al trupului devorat, aproape numai piele și oase, ochii mari, deschiși undeva, adânc și departe, se întorceau asupra ta și te absorbeau cu puterea hăurilor negre”.
„-Ce-mi face finul?”- a îngânat din întunecimi abisale.
„-Bine, sănătos și așteaptă să-l botezați”, a răspuns Mihadaș, cu glasul sugrumat.
Mihadaș I-a arătat fotografia celui de-al doilea copil al său, care avea doar câteva zile, căruia poetul urma să-i fie naș. Blaga a privit îndelung băiețelul ce intra, neștiutor, în vâltorile vieții.
„-Arată-a zis-ca un pinguin…”și a zâmbit pentru ultima oară Blaga, chipului unui copil. „Așa s-a despărțit de lumea aceasta, surâzând îndelung unui copil”.
Când s-a ridicat să plece-își amintea scena Mihadaș-Blaga „s-a încleștat cu mâinile acelea lungi și osoase, cu atâta strășnicie” de ale lui, încât i s-a părut că este străbătut de fiori „de mare și străină frică”… Mihadaș a plecat din rezerva de la Medicala I, „cu fața înspre ochii lui, care se dilatau tot mai mari, mai plini de corole”. Puțin mai târziu, starea poetului s-a înrăutățit evident. În data de 28 aprilie fișa medicală menționa „dureri de coloană”. Deveniseră insuportabile. Ele existaseră și înainte, dar acum erau greu suportabile. Toți cei care s-au aflat în jurul lui au fost impresionați de puterea neobișnuită a scriitorului de a înfrunta durerea, neobișnuită la bărbați. Morfina îi potolea un timp durerile. Sub efectul ei „se întâmpla să aibă halucinații legate de cele mai multe ori de peisajul natal”. În acele clipe „ar fi rostit, delirând, simt cum în mine cresc copacii…”. La un moment dat, Blaga a solicitat insistent să nu mai fie primiți vizitatori. Probabil că nu mai voia să arate celorlalți spectacolul umilitor al uzurii fizice a organismului său, și dorea să rămână singur. A intuit, cu perspicacitatea omului inteligent, că nu mai avea mult de trăit, iar medicii au înțeles că știe: „…s-a resemnat și a privit sfârșitul vieții sale, de care avea deplină conștiință, cu mult realism și seninătate, cum o pot face numai marii gânditori”, spunea doctorul Aron Faur. În acele zile, și-a privit mult și cu drag. Slăbise mult de tot. Între 1 și 4 mai „în mod acut devine dispneic, febril, ușor cianotic. Stare generală alterată. Se continuă tratamentul cu morfină și penicilină”. În dimineața zilei de 4 mai, la vizita obișnuită, Lucian Blaga i-a povestit medicului Ștefan Hărăguș „calm, fără să pară câtuși de puțin îngândurat, ca un fapt divers, visul pe care-l avusese în timpul nopții. Se făcea că fiind la Paris, s-a dus împreună cu Basil Munteanu să viziteze cimitirul Pere Lachaise. Câțiva muncitori trebăluiau la morminte. După ce-i predă cheile cimitirului, Basil Munteanu își ia bun rămas de la prietenul său. Blaga rămâne singur și începe să se plimbe printre morminte. Când însă vrea sa iasă din cimitir, își dă seama că a pierdut cheia cu care trebuia să deschidă poarta. Cineva îi spune atunci că mai există o altă ieșire, în partea opusă a incintei, dar când ajunge în dreptul ei, aceasta era de asemenea zăvorâtă. Basil Munteanu a făcut totul pentru a mă salva, dar am rămas singur în cimitir….Mă duc…” Basil Munteanu avea să afle povestea visului lui Blaga abia în 1965! Starea poetului s-a înrăutățit brusc .În data de 5 mai fișa de observație a bolnavului marca febră, dispnee și cianoză persistentă. „Raliuri bronșice umede și uscate diseminate. Aspect clinic de bronhopneumonie dublă”. În ultima zi a existenței sale pământești, Blaga „abia reuși să facă verișoarei sale ,Vichi, semn cu mâna să se apropie mulțumindu-i din priviri pentru devotamentul ce i l-a purtat de-a lungul a peste cinci decenii. Cuvintele îi erau prea grele pentru a le putea rosti”. După ce a reușit să procure de la spitalul Elias antibioticele necesare, Dorli a sosit la Clinica Medicală I, în seara zilei de 5 mai.„Stau un timp singură cu tata. Îmi mărturisește că starea lui e gravă. Mă roagă insistent să plec și să revin dimineață”. Probabil că a dorit să-și cruțe fiica de „spectacolul” trecerii dincolo. În noaptea de 5 spre 6 mai, lângă Blaga se afla doar soția sa. La 3.30, poetul s-a trezit din somn, și „perfect lucid, respirând greu” i-a șoptit clar Corneliei :„Peste un ceas mor!”
La ora 4.30, sub ochii înlăcrimați ai Corneliei, Lucian Blaga părăsea definitiv această lume. Cauza consemnată a decesului a fost „neoplasm al coloanei vertebrale”. Vrând să-i respecte dorința exprimată în vara lui 1959, Cornelia a cerut că soțul său să fie înmormântat în vechiul cimitir din Lancrăm, în curtea bisericii, alături de „bunul” Simion. Problema care se punea era când să fie înhumat! Poetul Aurel Rău a comentat sarcastic evenimentele ce aveau să urmeze. Mort „în zorii zilei de 6, ieșea că trebuie să fie redat pământului pe 8. 8 mai 1961? Patruzeci de ani de la înființarea PCR? Cum să-l înmormântăm în atare zi pe filosoful idealist, poet mistic, fost diplomat, fost ministru plenipotențiar al României în Portugalia, membru al Academiei Române în uniforma dată de Carol al II-lea? Nu se poate. Deci ne ducem înainte, pe 9 mai. Ziua Victoriei asupra Germaniei? Mai departe deci. Când? În 10 mai? Auleu! Păi asta e ziua regelui. Nu vrem manifestație monarhistă. Atunci au zis, să ne resemnăm, să lăsăm pe 9 mai că e o sărbătoare mai obișnuită”. Cenzura a decis că Blaga putea fi omagiat abia săptămâna următoare sau, undeva, pe la sfârșitul lunii. În data de 9 mai 1961, în cimitirul din Lancrăm, la circa patruzeci de centimetri deasupra coșciugului lui Blaga, au fost puse scânduri de stejar. Peste ele s-a așezat hârtie gudronată și apoi din nou pământ, „pentru a se sădi, mai apoi, flori. La căpătâi, spre Apus, s-a fixat o cruce tot din stejar”. „În 1961, când o murit Blaga, noi aveam o profesoară de Română foarte bună, Dumniezo s-o ierte! Șî dânsa, cu de la ea putere, ne-o adus pe toți, toată clasa, la înmormântare. Nu era voie să ne aducă, că or vrut să-l îngroape noaptea, să nu se știe de el. Iar părintele Lașiță, pentru că i-o făcut slujbă frumoasă, o avut de tras, bietu’! L-or chemat pe la Partid, or vrut să-l dea afară din parohie, că di ce nu l-o înmormântat pe furiș. Când colo, o fost la slujbă tăt satul! Or fi fost și personalități de la Cluj, dar asta știu sigur, că o fost tăt satul. O fost scandal mare că de ce l-or înmormântat așa, că de ce or ținut discursuri unii și alții, toți au dat cu subsemnatul. Era plin de securiști la înmormântare! Știu că vorbeau mama cu tata: «Uite, domnii ăia ce să uită după noi!». Ş-apăi de-aia i-or făcut și mormântul așa cum i l-or făcut, mic și modest, că nu o fost voie să facă ceva mai frumos, ceva mai mare, ș-așa o rămas cum îl vedeți…”, spunea cantorul, care îngrijea locul de veci al lui Blaga. ”Poetul luminii” se reîntorcea în brațele lui Dumnezeu.(FCT)
Bacalaureatul interbelic
Un examen care l-a înspăimântat și pe ...Eliade
În perioada dintre cele două războaie mondiale, bacalaureatul era departe de-a fi, vorba românului, „floare la ureche”! O spune însuși Mircea Eliade care a trecut examenul abia în toamnă ,după ce-a învățat o vară întreagă. Celebrul istoric al religiilor a dat bacalaureatul în anul 1925, într-o vreme considerată a fi una de renaștere spirituală.

În 1927, în „Romanul adolescentului miop”, scris la numai 20 de ani, Eliade mărturisește că: „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învățau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu știe ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii și-au pierdut calmul, băieții sunt înspăimântați. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit și care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienți sau insuficienți pentru Universitate.”
Eliade recunoaște că el însuși a dat examenul în toamnă, că „învățam dureros” și că era „neliniștit” pentru că „în vară au căzut mulți”. În cursul verii el s-a pregătit temeinic lecturând „toate cărțile ultimilor patru ani de liceu”. Datorită dificultății examenelor, elevii erau destul de speriați: „îmi priveam tovarășii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid și îmi torturam ochelarii”. Lui Eliade i-a picat “Scrisoarea I” a lui Eminescu și „istoricii ardeleni”. La geografie s-a cam încurcat la flora versantului nord-estic al Munților Apuseni și n-a știut afluenții Crișului Alb. „La chimie și fizică, la limba franceză am răspuns tot ce m-au întrebat. Afișarea notelor a fost ca o eliberare: Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată, că încep răsplătirile!”
Eliade avea suficiente nemulțumiri în legătură cu modul în care fuseseră alese subiectele la examenul de bacalaureat: „dacă mă întreba la naturale despre insecte, la franceză romantismul, iar la geografie originile geologice ale munților, luam cea mai mare notă. Scriu toate astea în caiet ca să nu uit toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoși, cei favorizați, cei tâmpi”. Furia marelui istoric al religiilor e justificată, pe undeva, prin faptul că cei mai buni prieteni ai săi picaseră examenul și-n toamnă.(FCT)
Ar merita mai multă atenție
Alice Botez, studenta filosofului Nae Ionescu receptivă la experimentele prozei moderne

Alice Botez s-a născut în data de 22 august 1914, Slatina, județul Olt, primind la naștere prenumele Alisa. Familia sa s-a mutat de la Slatina la București, în casa bunicii materne, din strada Uranus nr.22-23, și chiar înainte ca Alisa să împlinească un an, tatăl ei, Constantin Botez, a murit. Alice va crește alături de mama ei, Elena, de sora acesteia, Alexandrina Vasiliu și de bunica maternă Maria Ghițescu.
Urmează cursurile Liceului „Regina Maria”, și în 1932, după examenul de bacalaureat se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Renunțând la filosofie pentru literatură a devenit, cumva, prea „filosoafă” și prea complicată în narațiunea care, deși a impus respectul cuvenit, a îndepărtat...cititorii.
Era destul de nesociabilă și chiar puțin complexată, datorită unei infirmități la un picior(fapt pentru care, probabil, i-a trecut cu vederea destule infidelități soțului mai tânăr ca ea, ceramistul Constantin Bulat, membru al Uniunii Artiștilor Plastici și al Academiei Internaționale de Ceramică, născut pe 20 mai 1917, la Hârlău.). Între 1940 și 1942 susține cronica literară a cotidianului „Vremea" publicație în care își vai face și debutul literar cu nuvela fantastică Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, o nuvelă tipărită pe opt coloane în numărul din 6 august 1944.
Alice Botez s-a numărat printre studenții preferați ai lui Nae Ionescu-alături de Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Cioran, Petre Pandrea, Țuțea ori frații Acterian-acesta propunând-o chiar pentru o bursă în Germania, lucru care nu s-a mai întâmplat datorită izbucnirii războiului. A fost cea mai bună prietenă a regizoarei Eugenia Maria(Jeni) Acterian, sora scriitorilor Arșavir și Haig Acterian.
Alice îți va lua licența în filosofie, în anul 1938, cu teza „Structura”, din care va publica câteva fragmente trei ani mai târziu în revista „Izvoare de filosofie” condusă de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și Constantin Floru. Împreună cu un colectiv de filosofi va tipări volumele despre „Metafizică și Logică” ale lui Nae Ionescu. Trecerea ei de la filosofie la literatură se va face prin eseu, o componentă a literaturii de introspecție la care scriitoarea se va întoarce spre sfârșitul vieții. Ea nu s-a lepădat niciodată de filosofie, simțind că acolo se află germenii literaturii sale, după cum avea să declare, în 1975, într-un interviu: „Pot să jur că n-am abandonat niciodată preocupările filosofice. (…) dacă este să mi se atribuie o vocație, apoi aceasta este. N-am dovedit-o, știu, pentru că n-am în urmă studii, opusuri de filosofie. Dar susțin că puținele pe care le-am scris și mai puținele pe care le-am publicat, toată această puținătate este izvorâtă din preocupările mele filosofice, cu toate că, după un consens general, aparține literaturii. (…)Independent de determinarea pe care ți-o imprimă vremea în care trăiești, socotesc că literatura și filosofia sunt manifestări complementare. Filosoful are o apetență pentru concret și particular fără de care nu-și poate valida teoriile, generalizările; literatul este ispitit de abstract și de generalizare, pentru a garanta veracitatea cazurilor sale. Și apoi… nu păstrăm noi oare esența vegetală a rădăcinilor? Rădăcinile mele sunt în filosofie.”
A decedat în data de 27 octombrie 1985 în urma unei lovituri la cap suferite după ce bătrânul ei câine, aproape orb, Togo-moștenit de la Bebe Bulat-a tras-o, ea ținându-l de lesă, pe scările blocului unde se mutase ca urmare a faptului că vechea ei locuință din cartierul Uranus fusese demolată.
Liviu Petrescu, în „Dicționarul Scriitorilor Români”, scrie despre Alice Botez: „[ea] prezintă în proza sa, asemenea lui Ianus, o față dublă arătând o vie receptivitate pentru experimentele și căutările prozei moderne.”
„Rămân în urma ei câteva cărți, înrudite întrucâtva cu literatura lui Emil Botta și Mircea Ciobanu: romanele Iarna Fimbul, Pădurea și trei zile, Eclipsa, Emisfera de dor, Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian, volumul de povestiri Insula albă și pseudojurnalul fantasmatic (dispensabil) Cartea realităților fantastice. O proză stranie și întunecată, halucinatorie și experimentală, bântuită de obsesii tulburi și blesteme genealogice. Ar merita nu doar «o mai dreaptă cinstire», ci și mai multă atenție”, a concluzionat Paul Cernat.(FCT)
Ultimii zece ani din viața celui mai mare scriitor portughez
Documentarul lui Mendes despre Saramago
Laureatul portughez al Premiului Nobel pentru literatură a fost omagiat în Brazilia, în 2010, printr-o prezentare a unor fragmente din documentarul José & Pilar și printr-o conversație cu regizorul filmului, Miguel Gonçalves Mendes.
„N-aș prea vrea să fiu în pielea lui Pilar când voi dispărea, dar oricum vom rămâne aproape unul de celălalt - cenușa mea va rămâne sub stânca din grădină”, poate fi auzit spunând José Saramago în videoclipul realizat de regizorul portughez Miguel Gonçalves Mendes, videoclip pregătit pentru a fi prezentat la cel de-al optulea Festival Literar Internațional Paraty (FLIP), unde scriitorul urma să fie omagiat.

„Frică? Nu. Moartea este pentru mine diferența dintre a fi și a nu mai fi." José Saramago, care a murit pe 18 iunie, se întoarce spre cameră și spune: „Pilar, ne vom întâlni în alt loc” și apoi stinge o lumină.
Cele 40 de minute prezentate, în întreaga lume, pentru prima dată la FLIP, cu scene care, unele, sunt incluse în documentarul José & Pilar, iar altele nu, ne fac să credem că Miguel Gonçalves Mendes a vrut să facă „un film despre intimitatea a doi oameni extraordinari”, după cum a și remarcat jurnalistul și scriitorul brazilian Arthur Dapieve, cel care a purtat conversația cu regizorul care, timp de trei ani, a filmat viața laureatului Premiului Nobel.
Premiera în cinematografele portugheze a fost programată pentru noiembrie, însă a avut loc o prezentare și pe 14 octombrie la DocLisboa. Cortul autorilor, unul dintre locurile unde aveau loc sesiunile cu scriitori și invitați FLIP, a fost plin.
„Pilar, mă duc acasă”, spune Saramago. Și pleacă. Apoi îl vedem pe scriitor stând la biroul său din casa din Lanzarote, Spania, după ce a pus un disc cu muzică clasică într-un CD player. Se uită la computer, se apleacă în spate pe scaun de parcă ar fi fost nehotărât, de parcă procesul de scriere ar fi fost dificil. Privitorul nu a văzut încă ecranul. Ridică mouse-ul, face un clic: „Asta se oprește aici și asta se oprește acolo”. Dintr-o dată, publicul, care urmărește scena, izbucnește în râs. Saramago nu scrie o carte nouă, José joacă solitaire pe computer. „Am câștigat. Cărțile dansează și sunt bune pentru a speria Alzheimerul”, spune el. Puțin mai târziu, apare Pilar, care trebuie să conecteze ceva la biroul la care stă scriitorul, iar el, ca un băiat obraznic, o plesnește peste fund. Îi vedem apoi, noaptea, mână în mână, stând pe canapea și uitându-se la televizor. Urmărim apoi rutina de zi cu zi, începând de la nuntă până la predarea către Pilar a paginilor pe care le scrie José Saramago și apoi vedem femeia spaniolă care le traduce în castiliană. La un moment dat, vocile lor se suprapun: au citit aceleași fragmente de carte în limbi diferite.
Spre deosebire de alți scriitori care au trăit, să zicem, boem, „viața mea nu are nimic aparte”, spune Saramago. „Am pus lucrurile care sunt cu adevărat importante în cărțile mele”, crede el, menționând că „timpul este scurt” și că atunci când timpul este scurt apare, explicabil, un sentiment de urgență.
Într-un fragment din José & Pilar, urmărim un moment în care, aflându-se într-un avion, undeva între Europa și orașul brazilian São Paulo, Saramago se întoarce spre soția sa și zice: „Am avut o idee despre Cain”. Pilar sună stewardesa și îi spune: „Te rog, o bere, o bere. Am un atac de panică”. Bea berea dintr-o singură înghițitură. Saramago tocmai venise cu ideea a ceea ce s-a dovedit a fi ultima sa carte.
Miguel Gonçalves Mendes, care este și regizorul documentarului Autografai, despre Mário Cesariny, care a primit Premiul pentru cel mai bun documentar portughez la DocLisboa 2004, a filmat peste 230 de ore. A făcut o primă editare a filmului în șase ore, dar a prezentat o versiune finală de două ore.„Ceea ce tocmai am văzut- explică regizorul-nu are legătură cu filmul. Documentarul nu are niciun interviu. În film, Saramago nu apare așa cum a făcut-o aici, vorbind cu camera. E doar o zi ca oricare alta. Fără a fi peiorativ, filmul este un fel de Big Brother în viața lui José Saramago. E chiar ideea de la care a pornit cartea A Viagem do Elefante (2008) până la urmă, chiar într- o etapă grea a vieții sale, atunci când s-a îmbolnăvit. Dar-ne asigură regizorul-filmul, deși este trist, este, totodată, și foarte optimist, arată „voința de a trăi și de a iubi”, fără „rodriguinhos”. Ca să vă spun adevărul, n-am filmul pe care l-am dorit. Aș fi avut nevoie de încă șase luni de montaj și nu am bani să-l fac. Îl editez de un an și jumătate, așa că ar trebui să fiu nebun să continui să lucrez la asta”, spune Miguel Mendes.
José & Pilar este coprodus de regizorul brazilian Fernando Meirelles și de producătorul lui Pedro Almodóvar, El Deseo. În ciuda acestui fapt, Mendes, care este și el unul dintre producătorii filmului, a declarat pentru FLIP că filmul este foarte scump, deoarece a adunat trei ani de filmare și a călătorit în jurul lumii. „Am o datorie de 100.000 de euro și a trebuit să reeșalonez împrumutul pentru casa mea. Asta-i viața. Trăiești și înveți."
Regizorul a venit cu ideea acestui proiect după ce l-a filmat pe José Saramago pentru un documentar despre relația Portugaliei cu Galiția, pe care tocmai ce-l realizase. Când autorul „Evangheliei după Iisus Hristos” a văzut documentarul premiat al lui Miguel Mendes despre poetul și pictorul suprarealist Mário Cesariny, i-a spus: „Ah, Miguel, accept să faci documentarul despre mine. Doar că mă tem că nu va fi la fel de interesant ca cel despre Cesariny .”
José&Pilar se încheie cu José Saramago declarându-i lui Pilar del Río că, dacă ar fi murit la vârsta de 63 de ani, înainte de a o întâlni, ar fi murit mult mai în vârstă decât atunci când i-ar fi venit timpul. Singurul laureat portughez al Premiului Nobel pentru literatură se aștepta „să moară lucid și cu ochii deschiși”. Cel puțin așa ar fi vrut să fie. Si a fost.(FCT)
Biografie
.jpg)
Constantin Severin (n. 8 februarie 1952, Baia de Aramă) este un scriitor, poet, publicist şi artist plastic român, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din punctul nostru de vedere, Costică Severin este cel mai complet, complex și talentat artist sucevean care a existat până astăzi.
A studiat cursurile Facultăţii de Chimie şi Inginerie Chimică la Institutul Politehnic Iaşi între 1972-1977, apoi a lucrat ca inginer chimist la Combinatul de Celuloză şi Hîrtie între 1977-1991. Studii post-universitare de Economie şi democraţie (Croaţia, 1991, bursă Soros) şi Societate şi cultură (Suedia, 1993, bursă finanţată de guvernul Suediei). Studii libere de artă.
A activat ca jurnalist între 1991-2004 la România liberă,Flacăra, Monitorul de Suceava şi Obiectiv-Vocea Sucevei. A colaborat la BBC şi Europa Liberă între 1992-1996. În prezent lucrează la Biblioteca Bucovinei I. G. Sbiera din Suceava. Artist vizual, membru al grupului European Artists e.V, Velbert, Germania, membru al Asociaţiei de Artă Nicolae Tonitza din Suceava şi scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 800 de articole (cultură, politică internă şi internatională, cronici de artă, eseuri, interviuri, etc).
A teoretizat un nou concept în arta contemporană, expresionismul arhetipal, şi altul în filozofia culturii, post-literatura (publicat pe site-ul faimosului muzeu de artă contemporana Saatchi Gallery, Londra, [1]). În 2007 a fondat două grupări artistice alcătuite din artişti internaţionali : New Europe(Central Europe) Group(cu 22 de membri) şi Achetypal Expressionism Group(11 membri).
Activitatea de artist plastic (http://www.saatchi-gallery.co.uk, http://www.tag.usv.ro) .Expoziţii personale: Text şi Timp, septembrie 2004, Complex Muzeal Bucovina, Suceava, România(inclusă în Agenda canalului TV EuroNews cu evenimentele culturale majore din Europa); Semnele Timpului, noiembrie 2004, Galeria de Arta NahVision, Stuttgart, Germania(de asemenea inclusă în Agenda EuroNews). Aceste lucrari au fost expuse şi la Universitatea Georg August din Goettingen, Germania, în aprilie şi mai 2005. Metaforele Timpului, februarie 2006, Galeriile Velea (Transart), Bacău, România. Identităţi Matrioşka, februarie 2007, Galeria de Artă a Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava (împreună cu artista Puşa Pîslaru-Ionescu). Expoziţii de grup:Centrul Cultural Internaţional din Helsinki, Finlanda, aprilie 2005, alături de alţi 4 artişti români(evenimentul a fost inclus şi în cadrul Săptămînii Culturale Române); Palkane, Finlanda, iunie 2005, alături de alţi 14 artişti plastici din Finlanda, Italia şi România. Chişinău, R. Moldova, iunie 2006, Muzeul Naţional de Istorie.
Lucrări în muzee şi colectii particulare din România, Germania, Anglia, Finlanda, SUA, Italia, Elvetia si Ucraina. Pînă în prezent două reviste din România (Vatra şi Bucovina literară) şi două din Spania (Empireuma şi Cuadernos del Ateneo), au ilustrat numere cu lucrările sale. Se numără printre cei 18 artişti plastici din România, Ucraina, Moldova, Georgia şi Letonia (Ambasadori UNESCO ai eurointegrarii prin arta) selectaţi la campusul internaţional Eurointegrare prin Artă, Chişinău, iunie 2006, organizat de Asociaţia ARS DOR cu sprijinul Fondului Internaţional pentru Promovarea Culturii-UNESCO Paris. Lucrările sale au intrat pînă în prezent de 18 ori în TOP 50(de trei ori în primii 10) la cea mai importantă competiţie online de artă, SHOWDOWN, organizată de muzeul de artă contemporană SAATCHI GALLERY din Londra(cu cel mai frecventat site de artă din lume, cu circa 60 de milioane de accesări în 24 de ore). Activitatea de scriitor (agent literar Bodtker Yuniku Agency, Oslo, Norvegia):Duminica realului, Editura Junimea, Iaşi, 1984(poezie); Zid şi neutrino, Editura Vlasie, Piteşti, 1994 (poezie, ediţie bilingvă română/engleză, traducător Liviu Martinescu); poem preluat integral în antologia Poezia română actuală de Marin Mincu, Editura Pontica, 2000; premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei(1985);Wall and neutrino, Editura Minerva Press, Londra, 1997, traducere de Liviu Martinescu; Improvizaţii pe cifraj armonic, Editura Axa, Botoşani, 1998 (poezie); Axolotul, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1998, (poezie renga, ediţie bilingvă română/engleză, traducere de Liviu Martinescu); premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei (1999); Oraşul Alchimic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, (antologie de poezie); premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei (2003); Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003 (eseuri); Premiul pentru poezie al cotidianului Daily Yomiuri, Japonia, 1996. Premiul pentru jurnalism cultural decernat de Ministerul Culturii din Romania, 1998. Premiul pentru jurnalism cultural oferit de Primăria municipiului Suceava şi de Consiliul Judeţean Suceava, 2001.
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Severin
„Constantin Severin era, în Duminica realului, un textualist autentic şi este suficient să cităm prima secvenţă din Zid şi neutrino pentru a constata că acesta proiecta realul într-o perspectivă apocaliptică, mult mai gravă în angajarea sa <încinsă> decît <chiuveta> ludică a lui Mircea Cărtărescu. ( … ) Întregul poem Zid şi neutrino este un strigăt expresionist liminar, anunţând apocalipsa ce ne-a cuprins pe toţi(ea se află simultan în noi şi înafara noastră) fără ca noi s-o luăm în seamă. Această receptare a tensiunii apocaliptice comunicate în discursul sugrumat a condus, iată, la succesul internaţional al poeziei lui.”(Marin Mircu)
EDVARD MUNCH
dezvăluie-ți chipul să vezi chipul unui lucru în intimitatea sa profundă
să-i captezi emoția și tensiunea în desenul aspru și dramatic în culori-dinamită
încearcă să cobori realitatea la esențial și să adâncești realitatea sufletească
liniile de forță ale strigătului interior încărcate de tăcere și mister
tot ce am pictat a fost o reamintire a paginilor răsfoite în adâncul ființei
unde mă refugiam ca să uit boala și moartea aflate la pândă în familia mea
nu întâmplător am pictat un autoportret cu un braț-schelet
am încercat să simt percepția simultană a tuturor lumilor ce se întretaie
se multiplică și se anulează la nesfârșit în sufletul meu chinuit
nu doream să mai stau la răscrucea gândurilor și să-mi reamintesc
chipul mamei moarte de tuberculoză când aveam cinci ani sora mea nebună
tatăl nervos și neiertător cuprins de-o funestă exaltare religioasă
care-mi fura tablourile cu nuduri și le ardea în șemineul casei friguroase
să mă-ndepărteze de mine de boli-reverii și de frici înmiite de țipătul eului
nu mi-am imaginat niciodată natura fără promontoriile sufletului
trecând pe podul fantomatic dintre realitate și vis am auzit strigătul
un fulger de linii concentrice sub pielea incandescentă a materiei
așa cum Leonardo a disecat cadavre și eu am disecat în detaliu suflete
am pictat ființe vii care respiră simt suferă și iubesc în dansul vieții
și am perceput fiecare tușă de culoare ca vibrația unui ac de fonograf
suferința și muzica au făcut parte din mine și din arta mea
am cunoscut de mic mizeria dar mi-am cultivat îndelung starea de a picta
cu trăiri din Gauguin Van Gogh Poe Strindberg Nietzsche Ibsen și Grieg
cele mai bune opere țâșnesc hipnotic din lava abisului interior
din poveștile și miturile copilăriei din visele furate de îngerii fricii și ai morții
care m-au vegheat neîncetat încă din ziua nașterii în satul Adalsbruck
aducând nori tot mai întunecați deasupra orizontului vieții mele
ca să fii pictor trebuie să uiți strigătul și să lucrezi cu raze de lumină
mi-am petrecut întreaga viață pe marginea unei prăpăstii
am trăit suspendat între două chipuri paralele chipul viu din mine
și chipul mort din fața mea căzut în lume din cuvântul originar
mereu am avut senzația că trăiesc printre ființe pe jumătate plecate dincolo
uneori îmi tăiam venele ca să văd dacă mai curge sângele
arta literatura și muzica se nasc și renasc în sângele inimii tale
unde sfârșește țipătul naturii începe țipătul eului
Constantin Severin, Suceava, 27 iulie 2021

Deși se fac, îndată, 20 de ani de când nu se mai află printre noi, neuitatul poet și ziarist sucevean, Florin Bratu, mentor al multora dintre noi, rămâne o imagine vie a întregii literaturi sucevene, una deloc săracă.
Biografie

Dr. Florin Bratu- Doctor în litere, îndrumător al unor poeți bucovineni de prestigiu, precum Constantin Ștefuriuc, este recunoscut drept unul dintre cei care au contribuit la lansarea lui Nicolae Labiș. A fost prieten cu Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Eusebiu Camilar. In ziarul „Crai Nou", în articolul “Două poezii de Nicolae Labiș cu plute și plutași” de Nicolae Cârlan , din 20.08.2011, se face referire la două poezii ale lui Nicolae Labiș, care se mai regăsesc doar în volumul de eseuri “Dialogul clipei cu soarele” al lui Florin Bratu. Este inclus în Calendarul bucovinean, editat de Bucovina literară, revistă a Societății scriitorilor bucovineni, dar și în volumul 1 al Enciclopediei Bucovinei. A abordat diverse genuri literare: poezie (volumele de versuri “Ora fantastica” si “Ar fi zis arborele”), eseu (Dialogul clipei cu soarele), roman (Nopțile arhitectului Mirea), plus nenumărate articole jurnalistice in ziarul „Zori noi" din Suceava in perioada 1968-1974, fiind cel mai cunoscut jurnalist sucevean din epoca postbelica.

Castel
Vrăjitorii-şi trecură pe-aici pelerinele
Şi blesteme se-ncuiară în ziduri,
Bătrîne fantome îl spintecă iarăşi,
Cu ochi de salamandră,
Şi nu-şi lasă semnul pe dalele roşii –
Tălpi cu răbojuri de taină.
Şi iată, o iată cum crestele-i pier
În vitralii de criţă,
Taina castelul sporindu-şi,
Şi ning pretutindeni pădurile blînd
Şi sînt eu ninsoare şi linişte sînt.

Poezii de Aura Ungureanu
Cum să-ți spun, Doamne?
Să-ți spun cum viața mă calcă în picioare ?
Să-ți spun cum tălpile au răni usturătoare ?
Să-ți spun că sunt ca un fachir cu mințile pierdute ?
Să-ți spun că timpul curge nemilos de iute ?
Să-ți spun că pierdem din vedere esențialul ?
Să-ți spun că tot nisipul mării s-a spulberat ca valul ?
Să-ți spun că mai este timp pentru o ultimă zvâcnire ?
Dar am să tac, iar tu de vrei
Ascultă tăcerile unei femei !
Toamnă elenă
Într-un ierbar imaginar , filă cu filă
mi-am presat iubirea, ca o idilă
iubirea mea târzie îmbată
ca vinul stătut în amfore elene
și mângâiat de o naiadă alene.
Vechimea lui egală cât iubirea
ne-ndeamnă să ne pierdem firea
să mai sorbim o cupă
cu înghițituri micuțe, după...
abia atunci, ierbarul nostru închide fila.
Poezii de Medeea Roșca
Mirare
ca ploaia sublimă cu îngeri
peste inimi atinse de zbor
ca o linie ce desparte
gândurile şoptite
de gânduri cântate în cor
ca drumul peste care trece
în inima mea
urma ta de Divin Păstor-
se naşte aproape mirarea
că încă n-am învăţat
da, încă n-am învăţat
pur…
pur şi simplu să mor …

Întrebare
Chiar când plecai înger cu aripa de nor umed
Chiar când plecai am început să fug după tine
Rochiţa dulce cu volănaşe lungi striga şi ea
Voiam să-ţi spun prima poveste dintr-un cufăr
Păstrat anume pentru zile de vară fără vânt…
Era ceva frumos, în povestea mea cu văi ocolite,
cu munţi pictaţi din lumina lui verde sfânt
Aşa cred eu că era ceva frumos, dar tu nu ştiai!
Acum, că te-am pierdut de tot înger hoinar
Întreb fără tine ce sunt - cântec nocturn
patima dulce a unui cuvânt răsfrânt, ce sunt?
Poezii de I.R.

Doar noi doi
Noi doi, pași rătăciți
Și fugăriți de ploi,
Ascunși și triști
Cu zâmbet fad,
Iar se ridică-n zări
După ce cad.
Înaripați și zei,
Noi doi, printre atei.
Cuprinși de dor
Ce-i prizonier
Și schingiuit, în urbea lor.
Noi doi, zburând,
Cântând, peste pământ.
I.R.

Cer cu ascendente
Un cuc ce stătea pe-o creangă
A zburat spre-un cuib departe,
Tot gândindu-se într-una
La trăirile deșarte.
S-a gândit din zori să plece
Peste mare și ocean,
Dar când a atins apusul,
El zburase cam în... van.
Și-a dat seama că pe cerul
Cu destine și-ascendente
Nu era loc pentru cucii
Care aveau sentimente...
I.R.
CULOARE ȘI SUFLET
Am realizat o expoziție cu tablourile creație personală, pe malul Mării Negre, în stațiunea „2 Mai”. Cred că emoția și culoare la val de mare-albastră spun totul, nu știu să scriu decât cu penelul, așa că mă las fascinată de opiniile colegilor mei:
- „ Dragii mei când iubești arta indiferent sub ce formă, prețuiești ineditul expunerii tablourilor, și atunci nu mai sunt necesare șevalete sau expuneri selecte în galerii pretențioase.” (Aura Floris)
- „Frumusețea culorilor cântă melodia sufletului. Talent și pasiune, dăruirea, un singur autor în persoana doamnei Carmen Florian” (Eduard Ene).
Opiniile admiratorilor lucrărilor mele, mă fac să mă simt apreciată, apreciez de asemeaa și poemul Gabriellei Costescu:
Pictorul
Tu dai viaţă unei pânze goale,
Aduni culorile din anotimpuri
Din patru zări, prieten, vântul
Te-ajută să împrăştii visuri.
Cobori în mare după stele,
Le-aşezi pe frunţi în strălucire
Şi cauţi apele prin ceruri
Să le-mpleteşti ca-ntr-o iubire.
Călătoreşti printre tenebre,
Să-mbini uitarea cu aducerea aminte,
Cauţi culori în jad şi foc
Şi le prefaci în jurăminte.
Lujerul ierbii crud îl semeni prin pustie,
Iar din cenuşă scoţi coroana unor zei –
Penelul tău din dulce miere
Adună-n cântec menestrei.
Arunci un borangic de stele
Pe colbul amintirilor rătăcitoare
Iar praful lunii de mătase
Dansează-n aurore boreale.
Poezia se îmbină foarte frumos cu pictura, de aceea, pot afirma că natura în peisajele pictate de mine sunt o poezie, pe care nu o pot rosti și atunci o pictez. Mulțumesc tuturor celor care apreciază lucrările mele și doresc să achiziționeze o o pictură, care, le va împodobi unul din pereții casei.
CARMEN FLORIAN – artist plastic

Poezii de Gabriella Costescu
CĂDEREA ÎN PRIMĂVARĂ
Am scris cu colțul inimii durute
Sălbăticind poteca înspre mare
Aghiasma lacrimii din călimară
Mi se topește ca o lumânare.
Dragostea mea stă de veghe
Lângă neofilirea florii dăruite
Am ceața lacrimilor pe retine
Ce se preling - boboci de iasomie –
Îmbraci iubirea cum vei vrea
În umbre sau lumini unduitoare
Sau născocește lacrimi pentru ea
Perle, ivoriu, jad... ispititoare.
O CARTE ȘI-UN CEAI
Te aștept la gura sobei
cu o carte și-un ceai
să-ți recit în necuvinte
poezia iubirii.
Obrazul meu așteaptă
umărul tău
dar... cum timpul nu-ți aparține,
împarți cu mine risipirea lui.
Conturul brațelor tale
rămase-nlănțuite de aseară
în fiorul iubirii,
ard în visul meu
de mucava.
Urma pasului tău dus-întors
prin nisipul umed
spre casă,
înfioară aerul cu miros de lămâiță.
Dă-mi Timpul tău
în care mereu te întorci.
Poezii de Viorica Negoiaș
Contează
Contează, lumina ta mă face să răsar.
n-aș cunoaște cerul fără tine.
Nici drumurile pe care-ai presărat stele.
Te-ai întrebat de ce Dumnezeu le dăruiește unora
un cer întreg cu stele?
Eu știu de ce, sunt în mâinile tale.
De n-ai mai fi, ar dispărea cerul cu stele,
eu și lumina din ele.
Vezi tu, nimic în lume nu-i întâmplător...
Eu port lumina ta, cu dor.
Iar tu, cu cât te iubesc mai mult, arzi!
Nu vreau să cazi.
Cu cât mă vezi mai puțin, pălești.
Mereu să mă iubești.
Cerul are nevoie de noi.
De lumina din amândoi.
Cântă-mi când merg la culcare,
iubitul meu soare.
Știe Dumnezeu de ce eu, de ce mereu,
unul fără altul, ne e greu!
Te iubesc, soarele meu !
Semnează Luna,
Pentru tine întotdeauna!
Aș vrea
Aș vrea să-ți fiu de toate la un loc
Ca penița unui toc
Înmuiată în cerneală
Să te scriu fără sfială.
Să îți spun tot ce nutresc
Numai că nu îndrăznesc
Nici măcar pe vreo hârtie
De iubirea mea, a scrie.
Știi, ce-s „porcii” din cerneală
Pe foaie mâzgăliți, dar din greșeală?
Mă străduiam să nu greșesc
Să scriu frumos cuvântul
„Te iubesc!”
Rămân doar școlariță mai ștrengară
Pătată maxim cu cerneală,
Pe degete și pe rochiță
Dar „te iubesc” îl scriu, fără greșeală.
NR.40, septembrie 2021
Recenzii
„Omul duplicat” de José Saramago

„Haosul este un ordin care trebuie descifrat” (Saramago)
„Omul duplicat” al lui Saramago a fost publicat, pentru prima dată, în 2002. În această lucrare, aflăm că scrisul, caracteristic geniului literaturii portugheze, capătă o notă de suspans care ne va determina să lecturăm cartea cu mare plăcere. Excelentă analiză a problemelor omului contemporan, maniera de scriere caracteristică autorului, precum și povestea bună ne obligă, de asemenea, s-o citim pe nerăsuflate.
Tertuliano Máximo Afonso este un profesor de istorie care se limitează la a vedea cum îi trece viața. Chiar și cele mai dramatice evenimente nu-l pot scoate din perpetua sa stare de apatie. Într-o zi, în timp ce urmărea un film la televizor, are o revelație: există un bărbat la fel ca el, o ...sosie a sa. În acea clipă decide să-l caute cu frenezie pe...geamănul său, se implică în toate lucrurile la care acesta a participat și astfel, personajului odată atât de apatic, i se revelează ceva. Tertuliano Máximo Afonso este scufundat într-un torent de incertitudini, curiozități și dorințe care se revarsă în lumea sa. Din întâmplare - o metodă recurentă la cei care sunt predispuși abuzului de viață - se instalează haosul, care va absorbi fiecare fațetă a vieții lor.
Din această căutare nesfârșită, povestea evoluează și Saramago ne conduce la unele reflecții care depășesc un personaj care găsește un duplicat. În acest context, ne vorbește despre globalizare și despre pierderea identității individuale într-o lume din ce în ce mai globalizată.
Potrivit lui Valérie de Campos Melo (1999), globalizarea trebuie înțeleasă „mai mult decât o transformare politică și socială care a fost deja pe deplin realizată […] Este un fenomen atât amplu, cât și limitat: larg, deoarece acoperă politic, economic și provoacă transformări culturale; limitat, deoarece nu este un proces complet și finalizat, și nu-i afectează pe toți în același mod” (Campos Melo, Valérie. 1999, p.165). Potrivit lui Milton Santos (2002), este necesar să se ia în considerare starea tehnicii și, de asemenea, politica. În acest sens, globalizarea îmbrățișează atât dezvoltarea noilor tehnologii, cât și acțiunile politice care se desfășoară în aceste scopuri.
Profesorul de istorie Tertuliano Máximo Afonso înțelege că, în cadrul acestui proces, instrumentul său de lucru, istoria, trebuie revizuit. Nu-i suficient doar să vorbești despre trecut, cunoștințele tale nu mai sunt acceptate, iar acțiunile tale sunt inofensive: a vorbi despre trecut este cel mai ușor lucru, totul este scris, doar repetarea ca papagalul, verificarea prin cărți a ceea ce elevii scriu în exerciții sau spun în apelurile orale, în timp ce vorbesc despre un prezent care îți suflă în față în fiecare clipă, vorbind despre el în fiecare zi a anului, în timp ce navighezi în râul Istoriei până la origini, sau în apropiere, străduindu-ne să înțelegem mai bine șirul evenimentelor care ne-au adus acolo unde suntem , asta este o altă mâncare de pește, este multă muncă, necesită o aplicare constantă, trebuie să păstrăm întotdeauna frânghia tensionată, fără a o rupe (Saramago, „Omul duplicat”, p.71).
Globalizarea retoricii neoliberale a adus în prim plan și occidentalizarea lumii. Pentru João Ribeiro Júnior, „marile multinaționale au condamnat mult timp culturile locale la omogenizare / banalizare și, cu aceasta, însăși suveranitatea țărilor care le primesc” (Ribeiro Júnior, João. 2001, p.304)”.
În ce privește acest aspect, vicisitudinile pe care omogenizarea le duce în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii tind să scurteze distanțele culturale și să aducă contrariile, astfel încât „eu” să găsească similitudine în „celălalt”. La fel ca Tertuliano, cu toții avem un duplicat. De fapt, suntem copii ale altcuiva. Duplicatul lui Tertuliano îl apropie de sine, influențându-l într-o criză existențială în care însăși esența sa cade la pământ. Acestea sunt consecințele unei lumi globalizate în care brațul presiunii sociale este instrumentul coeziunii, al armoniei, pentru existența unei societăți adecvate noilor standarde de viață și consum.
Îndemnul de a standardiza societatea modernă (sau post-modernă) ar dizolva singularitățile personale într-o cultură de masă care se pretinde a fi universală. De fapt, atunci când își căuta dublura, Tertuliano a pornit chiar în căutarea lui însuși, a interiorității sale și s-ar regăsi confruntat cu pierderea totală a identității, într-un corp duplicat și reduplicat ad infinitum.
În această călătorie orfică, densitatea psihologică și dezvoltarea personajelor devin deja clare. Cu o narațiune care declanșează suspansul cu indicii de ironie, există, deja, mai multe teme de dezbătut. Căutarea sensului vieții, a „eu-ului”, a bunului simț, valorizarea sinelui, a binelui, a răului precum și a multor alte probleme filosofice îl fac pe Omul duplicat suficient de bogat și complex. Îmbogățește, cu siguranță, bagajul intelectual al tuturor care iau decizia de a-l lectura.
Ca, de altfel, în majoritatea scrierilor sale, Saramago intervine destul de des. Acest lucru nu deranjează, dar sunt de înțeles cei care simt contrariul, deoarece doresc mai mult să urmărească firul narațiunii, decât să citească comentarii și descrieri. E de înțeles această opinie, în acest caz, pentru că lucrarea e plină de suspans, iar curiozitatea cu privire la finalul ei e justificată.
În ce privește scrisul, chiar citind toate operele lui José Saramago, începutul nici uneia nu este ușor sau confortabil. Propozițiile sunt foarte lungi, iar lipsa de punctuație și distincție (sau distincție neclară) a dialogurilor și liniilor naratorului provoacă chiar de la începutul lecturii.
Saramago ne prezintă o narațiune fantastică care se scufundă într-unul dintre cele mai discutate și controversate subiecte din timpul nostru: globalizarea. Omul aruncat în acest cazan se află într-un conflict iminent. Pe scurt, reflecțiile conținute în „Omul duplicat” au o mare valoare pentru noi ca să medităm la contradicțiile acestui proces și, astfel, să ne înțelegem propria condiție în acest nou mediu.
Prin urmare, la fel ca în toate celelalte cărți ale lui Saramago pe care le-am citit, am sfârșit prin a ne obișnui cu el și am realizat că-i iubim stilul și că-l găsim mai fluid decât multe altele.
„Omul duplicat” nu este cea mai bună carte a autorului, cel puțin „Anul morții lui Ricardo Reis” și, mai ales, „Eseul despre orbire” par superioare. Totuși, este destul de bun. Nu este o literatură ușoară, iar finalul poate lăsa loc interpretărilor. Acest lucru pate fi totuși pozitiv deoarece întărește un obicei de care ne-am dezobișnuit: gândirea.(FCT)
Blaga, fragil în fața iubirii
Scrisorile unui îndrăgostit nevindecabil
În cele mai multe dintre scrisorile apărute în volumul Corespondență, Blaga apare în postura îndrăgostitului dezvăluindu-și fragilitatea în fața iubirii. Denumirile drăgălașe pe care poetul le utilizează în formulele de adresare: Sfinxule dragă, Mea Gaor, O Gari, Mireasa mea,Stăpâna mea, Adorato, Sanctuarul meu, Edera-iubito, Minunea mea, Multiubito dezvăluie un cadru prestabilit și acceptat între Blaga și Cornelia Brediceanu pus în evidență de dezvăluirile exaltate: „te doresc nebun. Așai de frumos să fii tânăr. Mă scald în daruri tinere și-n gânduri tinere și-n vreri tinere. Bărbăția îmi bate la ușă - și ciocănitoarea la fereastră. Voi fi vr-odată bătrân? Nu cred.”
Erotismul din aceste rânduri ale lui Lucian Blaga ne dezvăluie un profil al scriitorului al cărui tumult al spiritului se regăsește și în primele lui volume de poezii, Poemele luminii și Pașii profetului: „Cum singurătatea fără tine se suportă greu, nu poți știi ziua și ceasul când voi năvăli direct subt plapoma ta sărată – prefăcut în ecstatic steag fâlfâitor”. Din scrisorile poetului reiese, totodată, și soliditatea parteneriatului dintre cei doi: „simt totuși ceva precis: te simt pe Tine cum îmi pulsezi în sânge. Aș vorbi, de renaștere, transformare, transfigurațiune, dacă nu ți-ar părea sentimental. În orice caz, în istoria mea individuală s-a început epoca reformațiunii”. Prin urmare, în aceste scrisori, Blaga apare ca un îndrăgostit nevindecabil: „ca să știi că exist – cu cerul deasupra, cu mormintele jos, și cu tine la mijloc în ce e viața”, care asociază, în unele situații, absența iubitei cu o omniprezență a morții:„Te aștept cu siguranță pe duminică. Altfel mor”.

Iată ce spune Dorli Blaga despre declarația tatălui ei legată de termenul de monadă, în cele două apariții :„Tatăl meu, Lucian Blaga” și în introducerea „Jurnalelor” mamei sale. Odată ce-au apărut muzele în viața poetului, monada capătă un caracter prefăcut, despre care Dorli spune, într-un interviu din Addenda volumului Corneliei Brediceanu: „Eu l-am înțeles. Adică, de exemplu, aveam vreo doisprezece ani când a apărut Domnița efectiv în viața lui și am realizat, fără să vorbesc, că Mama era întristată, dar se stăpânea”. Profesorul Ion Bălu, în al doilea volum dedicat vieții lui Blaga, intuiește, plauzibil, cauzele pentru care poetul apelează la inspirația oferită de aceste muze, încercând să-l deslușească pe omul Blaga „Afecțiunea soției, ce-i înconjura cu un zid creația nu i se părea suficientă; se obișnuise cu ea și i se părea normală de la un timp, probabil nici nu o mai sesiza. […] Odată cu atenuarea pasiunii inițiale, soția nu-i mai inspira nicio poezie de dragoste”(Bălu, 1996: 425), deși Dorli Blaga îl contrazice presupunând că Ion Bălu accentuează unele nimicuri prea mult în tentativa de a conferi evenimentelor o notă ieșită din comun .Mai mult, Dorli Blaga, referindu-se la comportamentul tatălui ei crede că: „în cazul unui părinte cum a fost Tatăl meu, pentru copii nu ar trebui să se pună problema competiției cu părintele. Pentru mine a fost ușor, eram fată și mă puteam realiza, în condiții relativ normale, pe alte planuri”.(FCT)
Rememorări din copilăria lui Eliade
„O lume pentru totdeauna”

„M-am născut în București, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu-Sărat și cele dintâi amintiri se leagă de acest oraș. O casă mare, cu multe încăperi și salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea și apoi grădina, mare, mi se părea uriașă, înecată sub pruni, caiși și gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puțin de trei ani): în grădină cu fratele meu și un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toți trei în iarbă. Alături, pe un scăunaș, mama stând de vorbă cu o vecină.
Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, așteptând o mătușă de la București. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să îl mănânc, atât mi se părea de prodigios, și-l păstram în mână, privindu-l, proclamând, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară, grupul nostru începe să se agite și rămân o clipă singur. Din nevăzut, izbucnește un băiețaș de 5-6 ani, îmi smulge cornul, mă privește o clipă zâmbind, duce cornul la gură și dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuțit, paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii și îndrăznelii. Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau la vilele din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomii încărcați, mă suiam pe capră și culegeam prunele brumării. Odată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă, m-am trezit pe neașteptate în fața unui gușter verde-albastru, strălucitor și am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era frică și totuși inima mi se zbătea. Eram covârșit de bucuria de a fi descoperit o asemenea viețuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumusețe.
Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată lumea dormea. Am ieșit din odaia noastră, a fratelui meu și a mea și, de-a bușilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoșteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, dealtfel, că în restul timpului, ușa era închisă cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată și tot de-a bușilea, am pătruns înăuntru. În clipele următoare, emoția m-a țintuit locului. Parcă aș fi intrat într-un palat de basme: storurile erau lăsate și perdelele de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aș fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaș de strugure. Nu știu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deșteptat am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaț măsuțele și etajerele pe care se aflau așezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluțe de cristal, cutiuțe de argint, privind mai ales oglinzile mari, venețiene, în ale căror ape adânci și clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume.
N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simțeam, de altfel, că n-aș fi știut ce să povestesc. Dacă aș fi putut utiliza vocabularul adultului, aș fi spus că descoperisem o taină. Puteam evoca oricând feeria aceasta verde și atunci rămâneam nemișcat, aproape neîndrăznind să respir și regăseam beatitudinea de la început, retrăiam cu aceeași intensitate intrarea bruscă în paradisul luminii aceleia necunoscute. Exercițiul acesta de recuperare a momentului epifanic l-am practicat mulți ani și regăseam întotdeauna aceeași plenitudine, în care mă lăsam să alunec într-o clipă fără durată, fără început și fără sfârșit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încă uneori să regăsesc lumina de aur verde din acea după-amiază de la Râmnicu-Sărat, dar deși beatitudinea era aceeași, era peste putință de suportat acum, îmi agrava prea mult tristețea, căci de data aceasta știam că lumea din care făceau parte salonul și perdelele de catifea verde și covorul pe care înaintam în genunchi, și lumina neegalată, era o lume pentru totdeauna pierdută”.
Moartea unui titan
Ultimele zile ale lui George Călinescu
Ajuns la 65 de ani, George Călinescu a fost nevoit să se interneze , în data de 24 noiembrie 1964, în sanatoriul Otopeni, diagnosticat fiind cu ciroză hepatică. Sărbătorile i-au trecut greu pentru că și-ar fi dorit să poată discuta cu prietenii și cunoscuții, mai ales că scrisorile primite îl impresionau profund.
Cu toate că se simțea din ce în ce mai slăbit, Călinescu continua să lucreze cu asiduitate. Scria pe o tăbliță, întins cu fața în sus, deoarece nu se putea întoarce din cauza abdomenului umflat. Fiind propus candidat pentru Marea Adunare Națională în circumscripția electorală Răcari, se uita des în oglindă, fiind nemulțumit că fusese tuns prea scurt. În februarie, durerile abdominale deveniseră atroce și medicii începuseră să-i administreze morfină. Slăbise destul de mult și devenise pământiu la față. În data de 8 februarie, când doamna Călinescu venise la el de dimineață, criticul i-a cerut să-i aducă un avocat :„Ai înțeles sau nu? Ieși!”. Faptul are o anumită explicație. El îi lăsase totul, prin testament, soției, cerându-i însă, ca după moartea ei, să lase, prin donație, casa lor, Institutului de Istorie și Teorie Literară care avea mare nevoie de resurse. George Călinescu făcea zilnic perfuzii. Corpul său își pierduse mirosul biologic natural, căpătând unul pestilențial. Pentru a îndepărta acest miros, criticul cerea mereu parfumuri tari.

În data de 1 martie 1965 l-a vizitat Cornelia Ștefănescu care i-a pus o crenguță de liliac într-un pahar cu apă, pe noptieră. „A primit-o ca pe o veste bună. Credea că dacă se vor deschide mugurii și vor da în floare, se va mântui. El îi va schimba apa de două ori pe zi. Verdele plantei se înviorase. Mugurii începuseră să capete pronunțate pete violet-roșcate, ca de vin, prevestind un început de înflorire”. A aruncat-o el singur, într-o dimineață, realizând că se uscase. Ultima persoană care a vorbit cu el a fost Zaharia Stancu, aflat și el la tratament, la spitalul din Otopeni.
În acea noapte, între unu și jumătate și două s-a ridicat din pat și „după ce, cu un ultim efort, a făcut câțiva pași prin cameră, vădit preocupat de ținuta lui”, le-a rugat pe cele două surori, care îl supravegheau, să-l cheme pe doctor, deoarece în zece minute „s-a sfârșit”. S-a întins apoi în pat, intrând în comă. Vegheat de medicul de gardă, vineri 12 martie 1965,noaptea, la orele trei și jumătate , George Călinescu a trecut pe celălalt tărâm.(FCT)
Raportul autopsiei lui Eminescu
“La 8 Iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă difficultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical “Caritatea” din Bucureşti. Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunţit al diferitelor funcţiuni şi facultăţi. Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi hallucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului.
Morfina nu-l mai calma
Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente. Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic. În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându- se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele. La sfârşitul lunei a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena. Nu putem cunoaşte ultimile faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că, convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă. După o şedere de câteva luni în casa din Viena, şi după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localităţi din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viaţă din care activitatea de odinioară era cu totul absentă (…)
Steaua lui se întunecă
După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a i’insuffla amicii şi admiratorii săi. Într’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noui opere şi noui lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste attrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle. Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant. La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul “Caritatea” unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral.
Băutura îl face violent
Caracterul său blând şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi irritabil, provocând certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atâtea fapte cari provocară măsuri administrative. La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gânditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac, aruncă repede pe observatorul într’o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără difficultate în limbagiu; dar el cere mâncare şi băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zille. Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s’a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între elle şi deducem noi idei şi conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă. O nouă dovadă a acestei desechilibrări intellectuale sunt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din acelle ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între elle. Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie.
C’are hârtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hârtie sunt nişte passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi. Demenţa dar era din primele zille observată şi stabilită complicându-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într’un delir de grandoare şi abnormitate. La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sunt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit. De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillară nu se observă. În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală. Examenul apparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale. (…)
Un robot cu numele Eminescu
El ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare. El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vreo idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut. (…) Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea. Iată în ce a constat acel accident. Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. S-a infectat singur Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare. Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă. După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru.
Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort. Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice. Creier ca al lui Schiller Nu vom da în detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attenţiunea asupra unor puncte speciale. Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller. Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei. Circumvoluţiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea cellor sensoriale, motoare şi vegetative.(…)
„Eminescu n’a fost sifilitic”
S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică. Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dântâiu o suppoziţiune cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja malatia începuse. Fost’a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei?
Sunt oarecari indicii în favoarea acestei asserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă capătă o periencefalită. Geniul, mai tare decât creierul Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale. Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care appare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman[n], ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s’au stins într’o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.
Mulţi antropologişti, considerând incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerând sfârşitul său nenorocit, considerând în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi commun generalităţii omeneşti. Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcându- ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: “Să judecăm arborele după fructele salle”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”
Document redactat de doctorul Alexandru Șuțu.


Masca mortuară a lui Eminescu
Poezie scrisă de mână
Grupaj de poezii realizat de Gabriella Costescu

Dumnezeu ascultă



VIORICA ȘUTU
Artist complet: artist plastic, grafician, poetă. Membră a Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”
Poeme din volumul „Ochiul fântânii”, editura „Nico” – Tg. Mureș
Tăceri şi leru-i ler
N-a mai rămas nimic pe pământ,
ne înecăm în lacrimi de tăcere!
Am răstignit Logosul sfânt!
Iartă-ne, Doamne,
în marea-Ți durere!
Ni-s ochii înnoptați,
inima zăvorâtă,
poruncile tale în van.
Ne-ar trebui încă un Iordan
de apa sfințită
să înălbești pașii-nglodați.
Am uitat de vasul
de alabastru,
în care stătute-s doar ape amare,
de ștergarul pletelor stacojii,
de „joia spălatului pe picioare”
Să fim biruiți de întuneric?
De orizontul concentric,
care a șters surâsul de copii?
Au dispărut mironosițele pioase,
cresc flori de pir
în vasele cu mir.
S-a calcinat ca varul
și urna pentru oase
și crucile apasă umerii celor vii.
Vino! O zi preasfântă
cu tine să renaștem,
ca și un drept copac,
odată cu Pruncuțul
născut în iesle-n ger,
Când cu obraji ca mărul,
coconi pe sub ferestre
vor colinda pentr-un colac,
Hai, Leru-i Ler!
Visul Hecubei
În codru...
Înfiorate miresme de tei,
Din palmele apăsate pe piept
mai storc ploaia,
să strângă așchia crucii de cedru
ce-aprinde văpaia,
ca-n visul Hecubei,
înfrânta cetate de Ahei.
Cu înghețata scrâșnire
de orgoliu viril,
acum...
simt șuvoi
topirea stropilor sângerii,
carbonizare și fum.
Apoi...
Ca în lumina zilei de' ntâi
sunt iar copil
și zeu neștiut,
iar în visul Hecubei
sunt flăcări de lut
mocnind latent, subtil,
într-un alt început.
Cântă-mi
Cântă-mi pe coardele vântului
sfâșiat în cetină,
cântă-mi pe note de plumb sau de platină.
Cântă- mi din psalmii
bătrânilor druizi,
șoapte-mpletite cu spini de cătină.
Cântă-mi orice, poate tăcerea o frângi!
Cântă-mi din amintirile dragi!
Cântă-mi, cântă- mi oricum,
nu mai vreau să aud,
dintre trestii sinistrul
cântec de lebădă.
Antiteze
Să fie surâsul o mască a durerii,
precum paiața cu inima-n piron?
Orice coroană e doar platoul
unui alt retezat cap de Ioan?
Revers de oglindă
e irisul în soare,
dacă întunecații ochi,
de lacrimi sterpi,
văd îngerul căzut
cu nimb de șerpi?




Cele 3 imagini grafice sunt realizate de Viorica Șutu
Nicolae Băciuț
Scriitor, publicist, jurnalist și editor. Director al Direcției Județene pentru Cultură Mureș. Redactor șef al revistei „Vatra”, „Cadran – Jurnal Mureșean”, tehnoredactor al revistei „Creneluri Sighișorene”.

Cum l-am cunoscut pe Eminescu
Toamna de-abia-și intrase în drepturi și cursurile universitare își deschideau primele file. Ca echinoxist cu „state vechi”, grijile cele dintâi se legau de sumarele revistei, iar un gând amânat și din sfiiciune și emoție stătea ca un ghimpe în așteptarea mea. Și-atunci mi-am zis, vorba ceea, „Pe cai”.
În curtea unui bloc din Piața Amzei, din București, „copacul Gică” își scuturase deja din frunze, dar acestea parcă nu deranjau pe nimeni. Erau lăsate pe asfalt, ca o recunoaștere a drepturilor unui anotimp legitim.
Nichita Stănescu m-a primit cu entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am fi cunoscut de la începutul lumii, ca doi vechi camarazi. Dialogului nostru, înregistrat pe bandă i-a urmat o invitație la plimbare. Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în viața lui și care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenență la un fenomen, „echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreț. Pășea agale, apropape silențios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o mașină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când se oprea și ca și cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii spunea: „Aici își avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toți și care ne-a scris pe toți. În camera de sus, neștiută de cei care trec prin fața ei, și-a scris Kamadeva”.
Și versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul fățarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeți, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreț. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Și de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deștept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ș-a iluziei deșerte.”
Totul se derula ca într-un spectacol. Ca o fulgerare, ca și cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat: „Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Și n-a mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. „Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi și l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu și l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ». Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică.
„Și dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Și de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: „Noi l-am respirat pe Eminescu însuși, noi suntem respirarea lui”.
NICOLAE BĂCIUȚ
Porunci
Mi-ai dat, Doamne,
zece porunci
şi numai o viaţă;
mi-ai dat prunci
şi doar o dimineaţă;
mi-ai dat păcate,
şi nu ştiu
la ce să mai renunţ?
Mi-ai dat ferestre
să pot să te privesc,
să poţi să ai faţă;
Şi m-am gândit să-ţi scriu,
de mai citeşti scrisori,
să ştii şi despre mine
că sunt, că nu mai sunt,
să ştii că mai există zori,
că timpul e mărunt –
prea mult nisip în el
şi nu-s clepsidre
să-l încapă.
Mi-ai dat mult cer
şi numai o fântână
în care n-am ajuns
încă la apă.
Mi-ai dat, Doamne,
zece porunci
şi doar o viaţă,
pentru acum –
pentru atunci.
29 iulie 2009
Unde?
Unde eşti, Doamne?
Nu ţi-am văzut faţa,
ochiul tău nu şi-a deschis pleoapa,
cuvântul Tău
nu şi-a despărţit literele
ca o dumicătură,
nu a despărţit viaţa de moarte,
ziua de noapte,
pe unu de şapte.
Anul de an!
Unde eşti, Doamne,
cine ne desparte?
31 decembrie 2007
Timpul din timp
Nimic n-a mai rămas
din timp,
din buzele ce l-au rostit –
în care trup
e răstignit,
de care lup
e hăituit?
Nimic n-a mai rămas
din timp –
cerul s-a scurs în alt Olimp.
22 mai 2008
Luiza Adriana Grama

Am cunoscut-o pe Luiza în anul 2010, când realizam emisiunea „Suflet de Ardeal” on-line la Radio „Enigma România”, post de radio condus de Viorel Sima din Tulcea. Transmisiile le realizam on-line din calculatorul personal, iar adaptat acestui post de radio, era platforma yahoo-mess, unde îmi scriau ascultătorii, astfel, puteam să comunicăm în direct.
Luiza asculta acest post de radio, deoarece asftel socializa cu ascultătorii, comunica și lega prietenii cu scriitori, interpreți de muzică de toate genurile. Am aflat că scrie poezie și că a debutat în 2009 cu volumul „Risipitor de Albastru”, editura „Anamarol”.
Norocul nostru că exista radio și puteam promova creațiile sale, deoarece Luiza se află imobilizată într-un scaun cu rotile de o viață. Locuia pe atunci, în 2010, la Măcin cu familia, dar cum familie nu mai are, Luiza se află într-un centru azil din Brăila, îngrijită corespunzător. Este o fire veselă și pozitivă, scrie, citește, mai nou croșetează; nu orice, păpuși din lână sau bumbac, pe care le dăruiește celor care apreciază munca ei asiduă.
Dacă doriți să o întrebați ceva despre ea, vă răspunde:
„Nu cred că știu să vorbesc despre mine
Am nume de nor și-s prin vânt uneori
Las slova curată să spună mai bine
De-s aripă frântă sau pasăre-n zbor
Iubesc tot ce mișcă și ce mă-nconjoară
În ochi port mirarea și seva din vers,
Văd lumea frumoasă și întâia oară
Mă plimb printre semeni și am înțeles.”
Luiza Adriana Grama este o fată minunată, o prietenă bună, pe care nimic și nimeni nu o poate întoarce de la starea ei încărcată energetic pozitiv. Are o lume a ei, creată frumos, cu sute de prieteni pe pagina de socializare, mai mult, nu se plânge niciodată de nimic. Este fericită să poată oferi prietenilor săi, din bucuriile ei care de departe se văd enorme.
Gabriella Costescu
Poeme de Luiza Adriana Grama
Iubindu-l pe Icar
Pe Icar l-am iubit în tăcere,
Iubeam dorul de ducă din el
Şi nobleţea din trista-i durere,
Peste oameni părea cel mai cel.
I-am dat bolta cerească din mine
Zborul lui să îi pară sublim,
Ochii mei îl zideau în neştire,
Nu iubeam doar un biet anonim.
Pe Icar l-am iubit ca o oarbă
Pătimaş şi crezând că e zeu
Era zborul, eu firul de iarbă
Şi iubirea un pur elizeu.
Câtă dragoste oarbă-i pe lume
O răsfrânge doar cerul pustiu,
O îneacă doar mări fără nume
Şi o iartă doar cei care ştiu.
Pe Icar l-am iubit prima dată
Pentru zborul pe care l-a frânt
Şi în dragostea lui răsturnată
Vedeam cerul cu stele răsfrânt.
Am pictat împreună zenitul
Prin culori rătăceam uneori,
Cu-n sărut închideam răsăritul
Şi cu-n zâmbet vesteam primii zori.
Pe Icar l-am iubit într-o doară
Avea stele pe aripi şi-am zis
Că-i frumos ca în zbor să îţi piară
Necuprinsul şi dorul de vis.
Pe Icar am să-l las printre vise
Sau prin cărţi rătăcind după zbor,
Cu aripile-n flăcări cuprinse
Şi cu inima arsă de dor.
(26 noiembrie 2009)
Confesiuni
Iartă-mă că sunt semnul de-ntrebare
din propoziţia ta
şi avidă de răspunsuri
îţi fur gândurile nerostite.
Iartă-mă că plec la drum
şi dornică de depărtări
îmi pun bagajul de vise pe umerii tăi.
Iartă-mă că menită să mă nasc vânt
şi visând la ocean
stârnesc furtuni într-un pahar cu apă.
Iartă-mă că m-am născut prea târziu
şi flămândă de viaţă
am să-nvăţ să mor prea devreme.
Şi... mai iartă-mă, te rog,
că-n mareea stârnită de sufletul tău
te-am rugat să mă ierţi.
Cere-mi orice
Cere-mi orice
Dar nu-mi cere să nu te mai iubesc,
Căci aș simți că mă prăbușesc
Din înalt
Cu viteza unui meteor.
Cere-mi orice,
Dar nu-mi cere să te uit,
Căci aș simți că mă uit pe mine
Și n-aș mai exista,
Aș fi ca frunzele copacilor... toamna
Cere-mi orice,
Cere-mi viața, cere-mi tinerețea,
Cere-mi inima,
Ți le dau pe toate
Ca pe o ofrandă adusă unor zei,
Dar nu-mi cere să te părăsesc.
Una dintre minunățiile Piroskăi Székely

Timp!
Întoarce-te Timp!
Și vindecă clipa!
Să pot să respir,
Să-mi flutur aripa.
Întoarce-te Timp!
Ca suflul să-mi stea
Când ochii tăi blânzi,
Îmi ard inima.
Întoarce-te Timp!
Să pot aduna
Tot dorul din tine,
Spre inima mea.
Întoarce-te Timp!
Cât sunt, cât mai ești,
Să fim veșnicia
Acestei povești.
Întoarce-te Timp!
Cât nu-i prea târziu,
Cât cântul din suflet
Nu este pustiu.
Întoarce-te Timp!
Te voi asculta!
Și pune-mi pecetea
A tot ce vei vrea!
Xena, scriitoarea si filologul
El este un gentleman.
Însă nu un gentleman cu haine făcute la comandă, la cei mai pricepuţi croitori. Poate că nu zilnic e îmbrăcat impecabil, poate că nu zilnic îşi duce iubita la cel mai scump restaurant, însă e un tip foarte realist, un tip care înţelege vremurile şi care are în continuare foarte mult respect pentru semenii lui. Deci este un gentleman.
De ce?
Pentru că este unul din acei puțini bărbați care cumpără flori unei femei doar pentru că este marți. Pentru că întinde mâna femeii nu numai atunci când ea are nevoie. Pentru că este în stare să se îmbrace la 1 noaptea și să meargă să cumpere ciocolată. Pentru că nu vorbește despre femeile din viața lui.
El este sclipitor de inteligent.
Nu îi trebuiesc decât câteva clipe pentru a pătrunde tâlcul a ceea ce aude sau citește și are replicile în buzunar. Vorbește, blând, molcom dar lovește fără milă.

Vorbele lui taie precum o katana japoneză, dar cei ce sunt ținta vorbelor lui zâmbesc cu mulțumire. Desigur, mulțumirea nu ține mult. Pentru că ceea ce spune el este argumentat și la obiect.
Conversațiile cu el sunt profunde, interesante și provocatoare pentru că are acel simț special al umorului și abordarea diferitelor subiecte este ca o cursă cu obstacole.
Este un adevărat alergător de cursă lungă. Este capabil să poarte conversații filozofice, politice sau psihologice (fără a suna ca un snob!).
Aaaa!!! Nu v-am spus este pasionat de fotbal (și Excel-uri..ha, ha). Este o adevărată enciclopedie. Fotbaliști, antrenori, meciuri, comentatori, faze... Fiecare meci este analizat și răsanalizat, apoi zbang...verdictul în 5 puncte. Nu știu de ce tocmai 5. O fi ceva magic. Știu care este echipa lui preferată din România, bănuiesc care este cea din Europa... Fotbalul este motiv de ironii aruncate amicelor lui. Ele le suportă căci sunt îndreptățite.
Mai are o pasiune...berea ... mărci, culori, gusturi...Tot enciclopedie...una plină de umor. Nu înțelege cum de scriitoarei nu îi place berea. Nici Xena nu se omoară. Deci când este cu ele berea merge și nu prea. În schimb merge cafeaua. Recunoaște că scriitoarea face o cafea foarte bună, dar modest cum este susține că a lui este și mai bună. Normal că va trebui să dovedească asta. Desigur îndrăgostitul de literatură franceză, va fi de acord cu Balzac, cel care spunea: "Cafeaua îți ajunge în stomac, și imediat are loc o tresărire generală. Ideile încep să se miște aidoma batalioanelor pe câmpul de luptă și începe bătălia. Amintirile vin în galop, în bătaia vântului. Cavaleria ușoară a comparațiilor sosește într-un atac magnific, artileria logicii se grăbește cu munițiile, iar spiritul lovește ca un țintaș de elită." Dacă și cafeaua făcută de el va avea același efect va fi vai de el. Și Xena și scriitoarea vor fi un juriu superexigent. Nici nu știe filologul ce-l așteaptă. Are o vagă idee, pentru că știe că sunt rele de gură. Rele de gură, dar bune la inimă, adevărate prietene ale unui gentleman.
Un gentleman, un om frumos, care crede în rafinament, în educaţie, în maniere. Le foloseşte pe toate acestea că pe nişte instrumente care, odată puse la lucru, reuşesc să transforme lumea şi pe cei din jur după chipul şi asemănarea sa.
Acesta este filologul.
Rodica Nina Secelean
Poezii de Vali Paraschivoiu

O VORBĂ DULCE
În viață când ești abătută
Și nu știi ce drum să alegi
Doar un prieten te ajută
Și-ți spune pe unde să mergi
Prieteniile se leagă
Când sufletele să-ntâlnesc
Și inimile dau dovadă
Că-s sincere și se iubesc
Iar când greșești c-o vorbă bună
Te-nvață cum să te îndrepți
Cu dragoste el te îndrumă
Și niciodată n-o să-l uiți
De un prieten ai nevoie
O viață-ntreagă pe pământ
Atâtea sufletele o știe
Dar în minciună se ascund
Speranță, vis și bucurie
'Ți-nalță sufletul la cer
Uniți într-o prietenie
Ce pentru mulți e un mister
O vorbă dulce câteodată
Îți dă putere să trăiești
Iar când o inimă-i curată
O viață-ntreagă o iubești.
PE-ALEI DE VIS
Mereu hoinarul vânt se duce
Pe-alei de vis tot căutând
Îndurerat se reîntoarce
În adiere-l simt oftând
De-atâtea ori i-am zis să vină
Să stea cu mine să vorbim
Adesea-l aud cum suspină
Ar vrea da-i greu să ne-ntâlnim
Nu am aflat cine-l oprește
Și-l văd că suferă atât
Dar cineva știu că-l iubește
Iar când iubești poți face mult.
Ieri am vorbit cu ceru-n taină
Și-am început să-i povestesc
Cum vântul deseori suspină
Și-aș vrea o clipă să-i vorbesc
Să-i ia durerea și să-l lase
Să meargă pe unde vrea el
Prin adieri misterioase
Ori vijelii că-i un rebel...
Cu mine să stea doar o clipă
Să afle ce mult îl iubesc
Și-apoi să vină fără frică
Pe-alei de vis să-l întâlnesc..
Viața este o poezie
Prin labirintul de morminte,
În ziua când vei căuta,
Pe-o cruce câteva cuvinte
Ți-or aminti de cineva.
O să descoperi că în viață
Nimic nu e nemuritor,
Decât sufletul ce se-nalță
Spre cer curat și iubitor.
Vorbele aruncate-aiurea
Atâtea suflete rănesc,
Ridică-ți suflet drag privirea
Să înțelegi cât te iubesc!
Eu am semnat în cartea vieții
Și n-am uitat ce am promis,
Chiar dacă lacrima tristeții
Curgea, cu dragoste v-am scris.
Acum citești cu nostalgie,
Dar o să-ți amintești mereu
Că viața este-o poezie ,
Așa cum e sufletul meu.
Toamnă
Ce dor mi-a fost de tine toamnă,
Să vii te-am așteptat de mult,
Cu pasul tău ușor de doamnă
Să-mi povestești și eu s-ascult.
Să mă topesc privindu-ți părul
Cum flutură ușor în vânt,
Să aflu ce ți-a mai spus dorul
De dragostea pe care-o simt.
Mirosul de gutuie coaptă
Și frunzele ce s-au uscat,
Pe-alei care au fost odată
De-un verde crud, pur și curat.
Soarele-acum timid roșește
Privind la tine pe ascuns,
Către apus încet pornește
De frumusețea ta răpus...
Să mergem împreună doamnă,
Tu să-mi arăți ce ai pictat,
Cu drag eu să te țin de mână,
Că multe luni te-am așteptat!

Poezii de I.R.
Cântecul la care visez
Aş vrea s-aud un cântec de la tine
Care să tulbure şi spicele de grâu,
Curat şi limpede, ca un izvor de viață,
Ca tinerețea-n valuri, pe pietrele de râu.
O simfonie-naltă, cu acorduri vaste,
Pornind de la iubire și terminând în vers,
Memorii scrise printre mici catrene
Să mă oprească mâine din al zilei mers.
Un flaut să mă urce pe sunete de zare,
Culori să mă pătrundă până-n fa diez,
Pianul să șoptească solfegii mai mărunte
Legate într-un cântec la care eu visez.
Mi-e dor
Te caut ca un rătăcit prin lumea mare,
De mult te caut, cred că-s obosit!
Așa de bine te-ai ascuns în depărtare,
Că nimeni, niciodată nu te-a mai găsit.
Cu mâinile te caut în nisipul rece
Care îmi curge-n palme atâta de ușor,
În minte mai rămân doar amintiri, vreo zece,
Încercuite doar de vorbele „mi-e dor".
Cu sufletul te caut și ochii-mi lăcrimează
În tot ce văd, te văd numai pe tine,
În orizonturi curcubeele dansează,
Iar eu sunt obosit, și nu mi-e deloc bine.


Nu fi șiret că te fac fundiță
Acum câteva zile am primit o cerere de prietenie pe Facebook, de la un tânăr de aproximativ 25 de ani care mai târziu a început să-mi trimită mesaje private.
M-a salutat foarte amabil și am răspuns. Voiam să văd de ce un tânăr care ar putea să îmi fie fiu, ar pierde timpul interesat de persoana mea.
M-a întrebat de vârsta mea și din moment ce nu-mi place să mint, i-am spus ... Am 40 ++ de ani (mai omitem din sinceritate), mi-a spus că arăt foarte bine și că sunt foarte drăguță.
Cui nu-i plac complimentele...ete na!
Am continuat să facem schimb de amabilități și de la un moment la altul a pus o întrebare.
M-a întrebat dacă putem vorbi despre lucruri pentru adulți!
După un timp i-am răspuns că da, mi-a răspuns cu asta "😈😈😈" și ceva de genul "Vă mulțumesc frumos, începeți!"
Ei bine, am început să-i spun că mă dor genunchii și șoldurile, mă doare spatele când e foarte frig, că mi se umflă picioarele, că sufăr de hipertensiune, că mă doare capul de multe ori, că sunt alergică și că uneori geniul obosit are o perioadă minunată - ca în momentele astea - și altele pe care nu le suport ...
Că sunt foarte independentă, că am insomnii și crampe foarte des, mai ales când dorm.
Că port ochelari de vedere, două perechi, că dorm plină de creme pentru riduri, că ador muzica anilor 80, că am reumatism și o tiroidă pe care urmează să o operez.
Când am așteptat să răspundă, nu știam ce s-a întâmplat, el m-a blocat 🤷♀️🤷♀️🤷♀️
Vor să vorbească despre lucruri pentru adulți și nu suportă !!! 😂
Ana Mihaela
Grupaj de poezii realizat de Ana Munteanu Drăghici
LIPSESC ANOTIMPURI
A luat sfârșit vara iubirii noastre!
Te-ai întors în matca clipei toarse
Să guști popasul părăsit atunci
Și brațele iubirii să alungi…
Conturasem vadul marii nemuriri
Cu azur de ape dincolo de firi.
Devenise ochiul, cerul de visări!
Noi, sfidam în taină triste revărsări…
Cizelam cuvântul, lucind diamant,
În schimb de poeme dulce și șarmant.
Și primeai răspunsul, sfânt răvaș de dor!
Părtrunzând cu patimi dulcele-i fior.
Iată, depărtarea a străpuns răgazul
Și tăcerea noastră a urnit zăgazul...
Vei curge în albia rece a normalității,
Iar eu, infinită-n graiul libertății!
Trăiesc azi romanul ,,Soția dintre noi".
Este însăși viața ce-mparte la doi...
Deschid un capitol numit resemnare
Prelungit în clipa umbrei de uitare…
Nu-i destul o vară, pentru o iubire!
Trei, au fost plecate, pentru regăsire.
Din iubirea-albastră lipsesc anotimpuri!
Flori nemuritoare, dincolo de timpuri…
Ana Munteanu Drăghici
18 Septembrie 2018, Sighișoara

SINGURATICĂ RAMURĂ
Pe pragul orizontului dintre culme și cer
Copacul își întinde brațele ramuri
Inimi de cer deschid albastrele geamuri
Însingurări mă pătrund de azi și de ieri..
Singuratică ramură, la suflet mai bat,
Să mai deschid cu fiori tresărire...
Sărutul poemelor mele la porți de iubire
Secundele spre veșnicie străbat!
Copacul albastru uitat de-anotimpuri
Rodește cuvinte cu miez de tristeți,
Cu zâmbetul rouă deschizând dimineți
El nu desfrunzește în timpuri!
Vino pe pajiștea ochilor mei!
Odihnește-ți ostenita privire,
Din lumină cu hram de iubire
Primită în dar de la sfinți corifei.
Simți cum veșnicia se-ascunde-n secunde
Copacul vremii devenind roditor?
Ne răcorește izvorul cu murmur de dor
Albastru pământul și cerul oriunde!
Ana Munteanu Drăghici
8 August 2018, Sighișoara
ADIERI DE DOR
De vrei să îți astâmperi dor de țară,
Plantează flori și în grădina de afară!
Vor crește lujeri de lumină
Și adieri de dor o să te-anine,
Dar trandafirii, sângerând câmpie,
Vor plânge dorul de-a ta glie
Chiar de-or părea cu spini mai puțini
Petale te-or atinge cu fior de chin…
Corole în culori de curcubeu
Vor presăra cărarea spre pământul tău.
Ai vrea să-i smulgi din rădăcină
Să-ți faci în suflet o grădină,
Dar vine vântul la răscruce
Și-așează florile în cruce
Și-o inimă de dor tresare
Mutând grădina iar în țară.
Doar cerul de deasupra noastră,
Petală imensă albastră,
Apropie de noi depărtarea
În adieri de dor cât zarea…
Ana Munteanu Drăghici
10 Septembrie 2021, Chicago
Grupaj de poezii realizat de Ana Ligia Grindeanu

Lacrimă şi cânt
Mă simt lacrimă şi cânt
Mă adie un cuvânt
Dar mă las în grija zării
Să-mi aducă lăutarii.
Mă simt lună, dar şi soare
Şi mă rog la-ntinsa mare
Să-mi dea valuri de iubit
Castele de-mpodobit.
Prea raman cărările
Şi ne pleacă zborurile
Sărutul culorilor
Din prea plinul zorilor.
Cum să pleci şi cum să uiţi
Ploaia cum cădea în munţi,
Toamna apunând în vie
Ţesătura de pe ie.
Pâinea cum se coace-n vatra
Izvor luminând pe piatră
Jocul ierbii despletit
Legendele-n chip zidit.
Nu te-ntoarce prea târziu
Când e totul un pustiu…
Vino când lumina cade
Peste luncile din sate.
Ligia Ana Grindeanu
Iowa City, 14 martie, 2007
Poezia face parte din volumul meu de versuri Anotimpuri de dor, Editura Ardealul, 2020
Privesc în ochii frunzelor
Ţin în mâini
Nucile culese
Din curtea copilăriei
Anii trec-
Clipe la hotarele veşniciei
Ştiu că am să te pierd,
Anotimp ascuns printre lacrimi
Ţin strâns în mâini
Coaja toamnelor
Înfiorate de amintiri
Curg izvoare
Printre cărările timpului
Gândurile acestea
Pe care le credeam pierdute…
Mi-era dor de tine,
Toamnă frumoasă
Ce tocmai ţi-ai îmbrăcat
Straie de romanţă
Şi privesc în ochii frunzelor
Cum apune lumina,
Toamnă frumoasă
De care îmi este dor…
Sighişoara, 30 Septembrie, 2010
Un ecou interzis
Şi tu crezi c-am uitat
Şi tu crezi că nu ştiu
Că mai treci şi acum
Peste paşii de-atunci?
Eu un alt anotimp
Alte stele se-aprind
Mecanismul cel vechi
Insă n-a ruginit...
A rămas suspendat
Un ecou interzis
Între albastrul de ieri
Şi zăpada de azi...
Ana Ligia Grindeanu, Sighişoara
Din volumul Dincolo de liniste, 2003
200 de ani de istorie la Maia Catargi în 20 de ore de istorie

„ Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”- Nicolae Iorga
În perioada 17-18 septembrie 2021 a fost organizată Sesiunea de Comunicări Științifice "Retrăiri Istorice în veacul XXI" de către Filiala Maia Catargi , Ialomița, inițiator și mentor Prof.univ.dr.Jipa Rotaru - c-dor (rtg), împreună cu George Călin -diplomat Președintele Societății Culturale APOLLON cu sediul în Urziceni.
Le-a fost alături Filiala Maia a Asociației Naționale a Cavalerilor de CLIO, cu sprijinul Consiliul Județean Ialomița.

Tematica comunicărilor, sub înaltul patronaj al Academiei Oamenilor de Știință din România a reprezentat-o împlinirea a 200 de ani de la Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu (1821 -2021 ) și încetarea domniilor fanariote.
Au fost prezenți, într-un număr impresionant, personalități marcante, strategi militari, istorici, buni cunoscători ai adevărului istoric, personalități care și-au susținut prezentările cu măiestrie, încât au devenit adevărate lecții de istorie.
I-aș enumera pe : Prof.dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Comandor (rtg) prof.univ.dr. Jipa Rotaru, gen. Mircea Chelaru, dr. Costin Scurtu, Prof.univ.dr. Alin Spânu, Col. dr. Petru Pah, Comandor aviator (r) dr. Marius-Adrian Nicoară, Av. Sorin Berilă, dr. Florin Șandru, consilier superior dr. Laurențiu-Ștefana Szemkovics, scriitor și publicist Liliana Ghiţă Boian, Prof.univ.dr. Ioan Scurtu, Prof.univ.dr. Ion I. Solcanu, Col. (r) dr. Mircea Tănase, Col. (r) dr. Constantin Moşincat, General (r) prof.univ.dr. Vlad Barbu, Col. (r) prof.univ.dr. Octavian Burcin, Colonel (r) dr. Mircea Fechete, Contraamiral de flotilă Valentin Iacoblev, dr. Mariana Păvăloiu, Comandor (r) lector univ. dr. Ioan Damaschin, Prof.univ.dr. Leonida Moise, Dr. Luminița Giurgiu, dr. Teodora Giurgiu, Col (r) Dumitru Stavarache, dr. Florin Şandru, Col. (r) prof. Ioan Grădinaru, General brigadă (r) Dan Niculescu, Conf.univ. Alba Catrinel Popescu, Col. (r) Lect. Univ. dr. Tiberiu Tănase, Col. Pandele Bebe Jianu, scriitor, Prof. Gheorghe Șerbănescu, Col. (r) conf. univ. dr. Anatol Munteanu, Membru A.O.Ș.R., Dipl. George Călin, Președintele Asociației Culturale „Apollon”, Urziceni, Prof. dr. Ștefan Grigorescu, Col. (r) Tudor Mămăligan, Prof. Constantin Vlad, Comandor aviator (r) lector univ. dr. Jănel Tănase, C.dor aviator asist. univ. dr. Cristian Manolachi, dr. Lavinia Dumitrașcu, Lt. Col .dr. Luiza Rotaru, Col. (r) Dumitru Stavarache, Pr. Adrian Lucian Scărlătescu, Drd. Alin Pîrvu, Dr. Liviu Țăranu, Dr. Vasile Șoimaru, Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Col. (r) Petru Costin, Col. (r) Alexandru Ganenco, Prof. Maria Vieru-Işaev.
Consiliul Mondial Român a avut onoarea să participe la această sesiune, în calitate de membri ai Societății Culturale Apollon ,prin Maria Petrescu, Aura Ungureanu Fl.,Maria Niculescu, Nuți Constantin, Liliana Ghiță Boian, Jianu Bebe Pandele, Eduard Ene, Stefan Doroftei, Ion Forcos, mulțumind pentru invitație organizatorilor.
Cu o înaltă încărcătură emoțională, evenimentul, așa cum ne-am obișnuit, a început cu trecerea pragului bisericii, întâmpinați fiind cu pâine și sare, de către doi copilași în straie populare, așa cum este datina străbună.
Din câte se știu pe locul în care este acum biserica a fost înmormântat Barbu Catargiu, născut pe 26 oct.1807 în București, fost jurnalist și politician român, ministru și apoi prim-ministru al României din 15/27 februarie 1862, până în ziua asasinării sale, pe data de 8/20 iunie a aceluiași an. Slujba a fost oficiată după toate rigorile bisericii, a fost desfășurat steagul Cavalerilor CLIO, apoi biserica a răsunat de un „Mulți ani trăiască!” pentru domnul Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, la împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani! Să ne trăiți cu sănătate încă mulți ani !
Ne-am deplasat apoi spre cortul militar imens, mesele fiind acoperite cu fețe de masă tipic militare, atmosferă destinsă, însă cu o notă de mare seriozitate.
Imnul țării a țâșnit cu forță din glasul unei fetițe, de nu-ți puteai imagina de unde atâta putere, de la mic la mare, ca la un semn , ofițerii de carieră , cu mâna la chipiu sau la inimă, au susținut glasul copilei.
Momente unice, momente cu lacrima în geană! Prof. unv. Dr. Jipa Rotaru, decanul de vârstă a dat startul Lucrărilor sesiunii de comunicări.
Înaintea comunicărilor pregătite de invitați, s-a procedat la investirea în grad de Cavaler de CLIO a unora dintre cei prezenți. Asociația Națională a Cavalerilor de CLIO este o organizație nonguvernamentala, care organizează diverse manifestări cultural-științifice, congrese și conferințe naționale și internaționale, sesiuni științifice, simpozioane, mese rotunde, reuniuni pe teme culturale și istorice, stimulând cercetarea științifică, și susținând financiar tinerii cu venituri reduse, în vederea continuării cercetării culturii și istoriei neamului.
A fost investit Cavaler de CLIO și Președintele Asociației Culturale APOLLON George Calin, diplomat, Ambasador Cultural Geneva ONU, care a primit sabia de înalt cavaler, moment cu adevărat înălțător. Felicitări domnule George Calin, cuvintele sunt sărace acum să vă spunem cât vă prețuim!
Pe rând microfonul a fost preluat de înalții invitați, iar multiplele intervenții, ale Generalului Mircea Chelaru au constituit reale lecții de istorie.
Domnul Profesor Ion Solcan, istoric, personalitate marcantă în domeniu, împreună cu domnul Prof. univ. dr. Jipa Rotaru au prezidat lucrările acestei sesiuni științifice, spre bucuria și interesul celor de față.
Istoria, o materie care se predă încă din primii ani de școală, și pe care personal am iubit-o , nu mai înseamnă astăzi aproape nimic! Istoria pe care am învățat-o eu era alta, și ascultând azi comunicările sesiunii mă simțeam într-o mașină a timpului, primind lecții de istorie adevărate, nu contrafăcute!
Pentru mine nu a fost puțin lucru să îi urmăresc pe fiecare în parte, mă simțeam iar copilul care absoarbe adevăruri.
Desigur, printre invitați erau și civili, mă refer la cei care au luat cuvântul.
Liliana Ghiță Boian, membru UZPR, scriitor, editor din Drăgănești Olt a avut onoarea să-și prezinte cea mai recent volum „Dialoguri imaginare și povestiri imaginare în acolada timpului”, o carte despre viața romanțată a lui Tudor Vladimirescu, coautor col. Pandele Bebe Jianu, soțul domniei sale. Volumul apărut la Editura Kitcom-2021 a fost primit cu real interes. Felicitări!
Și felul în care ne-a vorbit Doamna Conf. Univ. Alba Catrinel, a fost absolut fermecător!
Și pentru că nu mai este nici un secret pentru nimeni că unul dintre oamenii pe care i-am prețuit cu toată ființa mea a fost Petre Țuțea, mă plec, în semn de respect și prețuire, în fața domnului Dr. Liviu Țăranu pentru materialul despre viața celui ce a fost „moșulețul meu drag,” Petre Țuțea.
Mulțumim, de asemenea, domnului Primar Niculae Sorin din comuna Maia Catargi pentru modul în care ne-a primit!
V-am prezentat, succint prima zi, 17 sept.2021,a deschiderii Sesiunii de comunicări istorice de la Maia Catargi, cu bucuria de a fi fost acolo, și de a ne fi întors cu mult mai bogați spiritual.
Mulțumim tuturor, dar mai ales Domnului George Calin , fără de care nu am fi avut posibilitatea de a participa la un astfel de regal și totodată, maraton istoric.
Aura Ungureanu
NR.41, octombrie 2021
Recenzii
Bibliotecarul infernului de Constantin Severin

„Bibliotecarul infernului”, romanul-eseu al lui Constantin Severin, o carte scrisă cu o mare doză de gravitate, fiind și expusă în straturi, este de-a dreptul impresionant. Severin îmbină închipuirea cu veridicitatea în cel mai pur stil Saramago.
Chiar dacă primejdia de a prăbuși realitatea există în mod evident, autorul va scoate din...mânecă o narațiune încântătoare-și în același timp atrăgătoare-primul capitol prezentându-ne o multitudine de informații cu caracter istoric, care fascinează și te împing să lecturezi, cu nesaț, mai departe.
Narațiunea începe prin a ni-l prezenta pe Mario Milič care află dintr-un document din „arhivele Mănăstirii Dominicane, din Dubrovnik” că „un străbunic al său se trăgea din Ada Kaleh, despre care citise în ziare (…) că a fost scufundată pentru a se construi o hidrocentrală, așa cum au decis șefii celor două state vecine implicate în acest proiect, Tito și Ceaușescu”. Mario descoperă documentul cu ajutorul „bunului său prieten și duhovnic, Milan Lapad”,cei doi fiind obsedați de viața și opera lui Caravaggio. Milan chiar investigase, în acest scop, mai multe biblioteci din Messina, Roma și Napoli. El intuiește că este urmărit, mai mult, chiar în pericol de a-și pierde viața, fiindcă a citit cartea „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cea pe care o răsfoise și Caravaggio. Un alt motiv pentru care
Milan s-ar fi aflat în mare primejdie era și faptul că descoperise un jurnal al unei poete aproape necunoscute, Emilia Lanier, despre care se spunea că „fusese iubita lui Shakespeare, cât și cea a lui Caravaggio”.
Severin, aidoma lui Dan Brown, își elaborează cartea pe suspicionarea prezenței unei conspirații mondiale care dorește să-i păstreze pe oameni într-un continuu diletantism, ca astfel să-i poată ține sub control. Mai mult, lumea acestor iluminați este, la rândul ei, scindată, unii dintre ei insuflând ideea că datele diavolești le aparțin și că cei, foarte puțini, care vor ajunge la ele, vor fi exterminați.
Autorul sugerează chiar, că celebrul Caravaggio, care făcea niște schițe la curtea Marelui Maestru al Ordinului de Malta, Alof de Wignacourt, ar fi sustras, din curiozitate, din casa acestuia, „un incunabul legat în piele de căprioară”, pe care l-a lecturat, ceea ce a dus la arestarea și ulterior la uciderea marelui pictor. Din cele relatate de Milan Lepad și confirmate de Giovanni Esposito, „acel incunabul îți oferă arta de a intra în anumite momente privilegiate , într-o stare de grație în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, că ai acces la întreaga cunoaștere, dar când îți revii din acea stare de dincolo de toate, care nu durează mai mult de câteva ore, nu-ți mai amintești nimic din ce ai experimentat, cu întreaga ființă”.
În acest moment, atenția autorului se îndreaptă, neașteptat, spre personajul Constantin Ionescu, autor al unui volum, „Orașul alchimic” ce-ar fi trebuit să apară în 2003, adică în viitor. Din existența lui Ionescu, important pare a fi că în 1990 „ar fi citit o carte de Jean-Jacques Bergier, Maeștrii Secreți ai Timpului, despre personalitățile enigmatice, care și-au depășit cu mult epoca în care trăiau, în frunte cu Leonardo da Vinci și Michelangelo”,
Autorul narează la persoana a doua, pe cititor captivându-l discuțiile deosebit de interesante dintre Nini Ionescu și prietena lui Dragica Milič, pe care o reîntâlnește la Dubrovnik. El îi spune, la un moment dat, că „Nu sunt un creator, nu pot adăuga nimic la tot ce s-a gândit. Doar îndoieli vechi îmbrăcate în noi combinații de cuvinte”, dar „o carte mare se naște dintr-o cultură extrem de solidă ori dintr-o ignoranță îngerească, deci cu rădăcina atât de solidă în bunul simț, că nu poți cădea în banal”), iar ea îi vorbește despre transmigrarea sufletelor. „Trăim la amintirea unei lumini pe care au văzut-o câțiva, puțini, și încercăm să ne-o recreăm sau măcar să ne-o imaginăm…”. În ciuda faptului că nu sunt, de multe ori de acord, cei doi conchid că „dincolo de frumusețe și de nefrumusețe, de bine și de rău, de rostit și de nerostit, ne așteaptă Sufletul însuși, simplu, gol de toate”.
Interesant și adorabil este faptul că povestitorul intercalează, uneori, date reale din biografia sa cu fapte imaginate: „Aș vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele, când aveam în jur de 10 ani și locuiam cu părinții în Turnu Severin, orașul trandafirilor, al podului lui Traian și al lui Odobleja, obișnuiam să mergem uneori în micuța insul Ada Kaleh, cu o climă și floră de tip mediteraneean, într-un cuvânt un paradis oriental, cu circa 500 de locuitori (…)”.
Apar în roman, nume unor personalități, ale unor personaje din alte cărți, la un loc cu personajele acestui volum: Giuseppe Ungaretti, Nicolae Iorga, Dante Gabriel Rosetti, Caravaggio, Shakespeare, Adrian Marino, Paul Klee etc., discutându-se aspecte de artă poetică, dar apărând deseori și referiri asupra unor aspecte biografice ale acestora.
Nu putem să nu remarcăm și dialogurile în care Nini amintește și de despărțirea, fie ea și temporară, de pictură : „Poate ar trebui să recunosc că nu am pus suficient suflet în activitatea de artist vizual, după tatonări și lecturi de ani și ani, nu îmi găsisem o cale, nu aveam o viziune proprie și nici forță de expresie. Am simțit însă cu toată acuitatea că în poezie ajunsesem la un timbru personal și, în plus, aveam proiecte ambițioase. Visam, de pildă, să scriu unul din poemele reprezentative ale secolului al XX-lea despre marile orașe, megalopolis”.
În al doilea capitol, prim-planul este luat de multisecularul Esposito care-i expediază lui Ionescu scrisori foarte lungi, dovedindu-și astfel imensele cunoștințe despre istorie și, în special, despre istoria artelor. După ce va părăsi Europa, atoateștiutorul Esposito va ajunge în Australia.
Stilul lui Severin seamănă copleșitor cu cel al lui Vintilă Corbul, readucându-ne în prim plan tipul de carte-fagure, cu un număr incalculabil de personaje aflate în mijlocul unor întâmplări încărcate de neprevăzut. Referirile la civilizațiile atlanților îi prilejuiesc Bibliotecarului ocazia de a vorbi despre Cartea lui Thoth, „veritabilă Biblie a învățăturii secrete”, el reamintind chiar un avertisment:„ Omule, tu crezi că trăiești, dar să știi că e doar viață în moarte”.Esposito adaugă chiar : „Cuvântul care se întrupează deodată cu omul pare să fie secretul secretelor. Ordinea care a emis lumina este cuvântul, iar din cuvânt se nasc viața și existența tuturor lucrurilor.Nu întâmplător sfinții care au scris Biblia, în mod cert cunoscători ai Cărții lui Thoth, afirmă și ei negru pe alb că la început a fost cuvântul”. Privitor la sufletul omului, Thoth îl numea „o stea încătușată într-un corp” ori „poarta misterelor”, iar în el „zac taine uneori mai mari decât cele al universului”. Prin Cartea lui Thoth, Bibliotecarul își putea explica chiar și vârsta multiseculară: „Thoth m-a învățat să mă eliberez din încătușarea cărnii după propria voință și să-mi prelungesc tinerețea le nesfârșit prin tehnici de meditație în anumite poziții, legate și de punctele cardinale, rostind cuvinte și invocații sacre cu încărcătură primordială”.
Informațiile culturale și istorice dense, dar, mai ales, surprinzătoare, numărul frapant de mare al personajelor portretizate cu harul artistului-pictor, transformă cartea lui Severin într-o veritabilă epopee a existenței tuturor personajelor, nu numai a celor din prim plan. Genialul Severin rămâne absolut imprevizibil, așa că vă sfătuim să rămâneți cu ochii pe el! Larg...deschiși.(FCT)
Vânătorul către victimă
Scrisoarea lui Titu Maiorescu către Mihai Eminescu

Februarie 1884
„Iubite domnule Eminescu,
Și scrisoarea D-tale cătră mine și scrisoarea de mai nainte cătră Chibici le-am cetit eu cu familia mea și eu toți amicii D-tale cu nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina D-tale însănătoșire. Nu te mira că-ți vorbesc mai întăi de bucurie, deși amândouă scrisorile sunt triste și concepute sub un fel de „deprimare a moralului“, cum ar zice galomanii noștri. Căci eu cred că tristețea D-tale trecătoare și desigur neîntemeiată, pentru noi rămâne dar bucurie curată.
Vezi, D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putință și este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamație a pieliței creierilor, mai întai acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamațiunii. În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nici o aducere aminte a trecutului imediat. Ei, acum ai ieșit din vis, precum trebuiai să ieși, și ți-ai recâștigat conștiința. De-aci nu poți lua motiv pentru atâta greutate sufletească, cu tot pesimismul D-tale. Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privința aceasta iată cum stau lucrurile.
Chibici pleacă poimâine duminică la Viena și va fi dar luni la 4 ore la D-ta la Ober-Döbling, precum ți-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înțelegere cu dr. Obersteiner și dupa sfatul lui, să te scoată din Institut și să facă împreuna cu D-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor, poate până la Venezia, Padua sau Florența. Are mijloace bănești pentru aceasta precum și — se-nțelege — pentru împrospătarea garderobei D-tale, care va fi stat și ea ca-n vis în aceste 7 luni.
După aceasta, dacă nu va fi indicată vreo cură de băi, la Hall de exemplu, vă veți întoarce împreună în țară unde trebuie să te mai odihnești câteva luni, pentru a te întrema fizicește deplin. Teodor Rosetti te invită să petreci aceste luni la moșia lui Soleștii, unde îți va pregăti primirea în modul cum vei dori D-ta. După aceasta, așadar pe la august, în urma intervenirei Reginei (Carmen Sylva), care îți poartă cel mai sincer interes, vei fi numit în vreo funcție care să-ți convină; de exemplu bibliotecar al Universității. De aici înțelegi că despre vreo îngrijire pentru existența D-tale materială, în viitor, nu poate fi vorba.
De vreai sa știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată?
Bine, Domnule Eminescu, suntem noi așa de străini unii cu alții? Nu știi D-ta iubirea și (dacă-mi dai voie să întrebuințez acest cuvant exact, deși este mai tare) admirația adeseori entuziastă ce o am și eu și tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară și politică? Dar a fost o adevarată explosiune de iubire cu cari noi toți prieteni D-tale și nu numai aceștia am contribuit pentru puținele trebuințe materiale ce le reclamă situația. Și n-ai fi făcut și D-ta tot așa din mult puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale?
Acum trebuie să știi că volumul de poezii ce ți l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă înca uimit. În aceste 7 săptămâni de la aparițiunea lui, s-au vandut 700 de exemplare; o mie este toată ediția și de pe acum trebuie să te gândești la ediția a doua, care va fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuință. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchilești, și la întoarcerea în țară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Așa cam este, dar tot nu este rău, când te simți primit cu atâta iubire de compatrioții tăi.
Așadar, fii fără grijă, redobândește-ți acea filozofie impresională ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva veselie și petrece prin excursia în frumoasa Italie și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române.
La revedere cu bine și o caldă strângere de mână de la toți prietenii și mai ales de la al D-tale devotat
T. Maiorescu
Mai scrie-mi câte un rând din Italia, dacă ai vreme în mijlocul impresiilor de acolo”.
.
Discursul lui Blaga la primirea în rândurile Academiei Române
„Elogiu satului românesc”

Când, în data de 5 iunie 1937 Lucian Blaga a fost primit în rândurile Academiei Române, a adus, în discursul său de recepție, un neasemuit elogiu satului românesc: „Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituții într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al țării…. Vă rog să-mi acordați totuși potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezențe care n-a ocupat nici un scaun în această nobilă incintă. Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvnește la nici o laudă, și e răspândită în spațiul din preajma noastră, cît ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență încă vie, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc.
Să însemnăm și un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea și posibilitățile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se știe că cele mai importante și cele mai înalte creații de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparțin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la același nivel cu poporul francez sau italian. O comparație sub unghiul mediei spirituale firești este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariții, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămurește poate în perspectivă stilistică.
În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea și posibilitățile stilistice, proprii sufletului german și englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligență și talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul și complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de existența geniului ca atare, ci și de posibilitățile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puțin, decît credința în jestinul nostru spiritual.
În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: Orizont și stil și Spațiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari îndreptățesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spațiu indefinit ondulat, ca plaiurile țării, manifestat îndeosebi în doină și în cîntecele noastre, și nu mai puțin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei și rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realității în poezie, în artă, în credință. Înclinarea spre pitoresc îți are la noi și ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simț al măsurii și atenuat de un accent de molcomă discreție. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri și categorii ale inconștientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat.
Putem privi ca nici unul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntați stăpîni asupra acestui incomparabil și inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, și cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilitățile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morții, să subliniem și să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureș sau din Bihor, sau al caselor țărănești din Țara Oașului, să prelungim în mari proiecțiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare :
Foaie verde grîu mărunt/
Cîte flori sunt pe pămînt/
Toate merg la jurămînt./
Numai spicul griului/
Și cu vița vinului/
Și cu lemnul Domnului/
Zboară-n naltul cerului/
Stau în poarta raiului/
Și judecă florile/
Unde li-s miroasele...
Asemenea operații sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilități de cultură majoră. Recitiți de exemplu legenda poetizată Soarele și luna din colecția Teodorescu și veți găsi viziuni prin nimic interioare celor mai admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust. Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie și unui gînd restrictiv. Aș dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înțeles ca un îndemn de atașare definitivă la folklor și ca îndrumare necondiționată spre rosturi sătești. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o mărește în chip mecanic și virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice. 0 cultură majoră nu se stîrnește prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preț a creațiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însuflețim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu și activ, decît de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naștere culturii majore, ci amîndouă sunt produse de una și aceeași matrice stilistică. Să iubim și să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat și rodnic”.
Total amnezic
Emil Cioran s-a stins într-un spital parizian

Unul dintre cei care l-au mai prins în viață pe Cioran este Gabriel Liiceanu. Iată ce-și mai amintește acesta: „Emil Cioran era un ipohondru. Toată viața și-a pândit, sistematic, bolile. Mai mult, ca toți ipohondrii, suspectându-se, îngrijindu-se și citind despre boli, devenise competent și avea voluptatea de a împărți sfaturi medicale în dreapta și în stânga. Scrisorile către fratele lui sunt pline de pedanterii medicale: de la cum să faci un ceai de plante ca să aibă efect, și mai ales cum să-l bei (cu o mână ridicată!) și până la prescripții sofisticate și nume exotice de medicamente”. El însuși se duce, după cum rezultă din corespondență și din „Caiete”, mai tot timpul la medic. Sala de așteptare, scăldată în cuvintele bolnavilor care se mărturisesc povestindu-și bolile, îl îngrozește, îl face să plece și îi smulge reflecții care intră sub formă de aforisme amare în cărțile sale. „Faptul nu-l împiedică, bântuit de spaima tuturor bolilor, să revină pentru a povesti din nou ce a simțit și ce a văzut. În tinerețe visează să aibă sifilis, element obligatoriu în recuzita oricărui geniu, pentru ca apoi, la Paris, să-și pândească nopți întregi mișcările interioare ale trupului, să suprime sarea, să mănânce ani la rând ”legumes vapeur”. Acest balans permanent între psihologia marilor damnați romantici și precauția mic-
burgheză îngrijorată de un strănut îi dă aerul simpatic de copil mare care trebuie iubit și îngrijit. Ani la rând, Simone Boue(partenera lui Cioran) pleacă în fiecare zi din mansarda din rue de l’Odeon la ora 7 dimineața; la 8 trebuie să fie la școala din Versailles unde predă engleză.La 12, revine în locuința pariziană, pentru a-i pregăti lui Cioran legumele fierte în aburi. La ora două trebuie să fie din nou la școală… Iar Cioran, care nu a dormit noaptea din cauza furnicăturilor insuportabile din picioare, se trezește către prânz, mănâncă și apoi scrie. Dacă e să ne gândim la rugămintea adresată Simonei Boue într-una din zilele ultimului an al vieții sale (aproape nu mai vorbea) – ”Supprime-moi!”(Omoară-mă)-, rezultă că a suferit enorm. În maladia Alzheimer uiți lucrurile în ordinea inversă a deprinderii lor. În final, uiți actele fundamentale ale vieții: vorbitul, mersul, mâncatul. Boala începuse la scurtă vreme după ce, în 1990, terminasem convorbirea filmată cu el. Aflându-se la editura Gallimard, uită drumul spre casă. Doi ani mai târziu este internat la spitalul Broca din Paris, pierzând darul care nu ne este dat decât nouă, oamenilor, și grație căruia el supraviețuise: cuvintele. Într-o zi, pe vremea când încă nu pierduse mersul, ba chiar alerga pe culoarele spitalului, poposind pe neașteptate într-unul sau altul din saloanele cu ușile deschise în care se auzea mergând un televizor – se instala în pat și începea să privească atent, spre stupoarea sau panica ocupantei patului (pacienții erau cu precădere femei)-, Cioran a dispărut. Infirmierele l-au căutat vreme de ore, descoperindu-l în cele din urmă în dulapul din camera lui. Le-a mărturisit că e sfârșit de oboseală pentru că se plimbase ore întregi, printr-o noapte desăvârșită, într-un oraș necunoscut. L-am văzut ultima oară, la spital (eram cu Marie-France Ionesco, fiica lui Eugen Ionescu), în vara lui 1994. Între timp uitase mersul și se afla într-un scaun cu rotile. Când am deschis ușa camerei sale, m-a izbit expresia lui: un chip golit, cu liniile feței deplasate, un Cioran stricat. Văzându-mă- nu știu dacă m-a recunoscut (în final nu-i recunoștea decât pe Simone Boue și pe fratele său, Aurel)-, s-a adunat oarecum, iar trăsăturile chipului s-au recompus treptat și s-au așezat în imaginea unei blândeți politicoase. Îi adusesem ultima ediție a primei lui cărți în română: „Pe culmile disperării”.A luat-o prevenitor și a început să întoarcă filele cu o concentrare extremă, aducându-le foarte aproape de ochi. Ținea însă cartea pe dos. După o vreme, m-a întrebat în franceză, alegându-și vorbele cu teribilă greutate:„-Cine a scris asta?”. „E cartea dumneavoastră de debut”, i-am răspuns. Ați scris-o la 22 de ani. Și atunci, cu o neașteptată izbucnire-ca și cum spiritul lui s-ar fi ridicat brusc în picioare sau ca și cum în acest dezastru un lucru de preț ar fi rămas intact (codul umorului nu-l părăsise!) -, m-a întrebat, vorbind însă la fel de greu: „Și înainte de asta ce făceam?” După care a râs. Tocmai primise în ziua aceea, de la Ion Iliescu, președinte, pe atunci, al României, o scrisoare pe care Simone Boue o adusese la spital. Mi-au dat să o citesc și am parcurs cu glas tare rândurile acelea protocolare care exprimau compasiune și „urări de sănătate”, fiind incapabil să-mi reprim stupoarea pe care mi-o stârnea gândul că omul care-i chemase pe mineri să măcelărească intelectualii Bucureștiului îi scria acum lui Cioran. Am terminat de citit și am întrebat: „Și ce-o să-i răspundeți?” Atunci, din gura Simonei Boue au ieșit cuvintele pe care pretindea că le învățase primele în limba română, pe vremea când, la începuturile relației lor, îl asculta pe Cioran vorbind în Jardin du Luxembourg cu prieteni români și pe care, în plus, se laudă că le pronunță cu accent ardelenesc: “Pupă-mă în courr!” Rostite fără conștiința deplină a semnificației lor, în același timp șăgalnic, cu fermitate și promptitudine, de către o pariziancă respectabilă și care altminteri nu știa o boabă românește, vorbele acestea căpătau un prestigiu neașteptat și provocau totodată, prin neașteptatul lor, un efect comic extraordinar. Am izbucnit toți trei în hohote de râs. Cioran s-a oprit primul, s-a recules și, cu o mimică spășită, apăsând pe fiecare cuvânt, a spus: “Non, non. C’est pas beau. Il faut trouver quelque chose de plus nuance.” (Nu, nu. Nu este frumos. Trebuie să găsim ceva mai nuanțat). După care și-a reluat râsul, plimbându-și privirea de la unul la altul, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că toți cei de față fuseseră la înălțimea umorului său.
De atunci nu l-am mai văzut. L-am păstrat în memorie cu acest râs care-i lumina fața, un râs care dădea tonul și care te îndemna să te contaminezi de bucuria lui, oarecum pe propria lui răspundere, calitatea produsului fiind garantată, de vreme ce purta marca Cioran. În momentele acelea era sigur fericit pentru că, râzând, redescoperea copilăria ca pe o garanție a paradisului. De aceea ultima bucurie pe care a avut-o a fost legată de prezența fratelui său în spatele scaunului cu rotile prin curtea spitalului Broca. Asculta, cu față iluminată, poveștile pe care le trăiseră împreună pe „ulița copilăriei” din Rășinari, în urmă cu 75 de ani. Vreme de doi ani, Simone a venit la spital zi de zi. La un moment dat, spunându-i că urmează să treacă pe la „Ionești”, l-a întrebat într-o doară pe Cioran dacă are să-i transmită ceva lui Eugene. „Dis-lui – a răspuns Cioran – qu’îl nous a rendu la vie supportable (Spune-i că ne-a făcut viața suportabilă)”. Emil Cioran a murit în 1995, pe 20 iunie către ora 9 dimineața. Simone stătuse cu el toată noaptea și plecase acasă în zori cu gândul să revină la spital după un duș și după o cafea băută în grabă. Se temea să nu moară în absența ei. Simone a revenit la spital către ora 10 și a aflat că între timp Cioran murise. A fost înmormântat, două zile mai târziu, în cimitirul Montparnasse.(RîL)
Mircea Eliade în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937
Piloții orbi
„Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține „puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au desnaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va păstră, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.

Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob – elită noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critică, insultă, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice care au pierit în mai puțin de o sută de ani fără că nimeni să înțeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetățenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și sunt înghițiți de popoare vecine.
Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguțătorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpățânarea cu care își apără „puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bună voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putință că să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze.
Să amintim numai câteva fapte și vom înțelege de când ne conduc piloții orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbești. Iugoslavii, atunci că și acum, erau departe de a avea liniștea și coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violență. Cu toate acestea, știind că adevărata graniță nu e cea însemnată pe hârtie, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putință că să deznaționalizeze județele românești. Și se pare că au reușit. În orice caz, acum, la granița Banatului, stau masive colonizări sârbești, sate care nu existau la conferința păcii….
La „plebiscitul” din 1918-1919, toate satele șvăbești au votat alipirea la România Mare. S-a obținut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sașii și șvabii au fost necontenit umiliți – iar ungurii favorizați. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!)
În 1918 sașii nu se înțelegeau cu șvabii. Am fi putut profita de aceste neînțelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putință că să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Și astăzi, sașii și șvabii sunt uniți – și sunt împotriva noastră.
Ungurii au colonizat granița încă din 1920, deși și astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românești. În schimb, am stat cu mâinile în sân și am privit cum se întărește elementul evreiesc în orașele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum țara Oașului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pădurile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor etc., etc.
Cei 10.000 de țărani români veniți din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănățeni acolo unde sunt și să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuțit cu toporul și la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănățene cerșesc în Balcic…
Dintre toate minoritățile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-și cumpere și să cultive pământ până la Gurile Dunării.
Piloții orbi s-au făcut unealtă celei mai înspăimântătoare crime împotriva ființei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă și Basarabia.
N-a fost un singur om politic român care să înțeleagă că ultima noastră nădejde, așa cum suntem înconjurați de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur și simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.
În același timp, piloții orbi au deschis larg porțile Bucovinei și Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului și Bucovinei și au obținut majoritatea absolută în toate orașele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei și astăzi mai au foarte puțin să-și dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populații slave – pe pământ românesc.
Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68% din populație. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românești, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitațiilor separatiste – așa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români și în poloni – s-au mulțumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar și în Basarabia.
În anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au știut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neașteptat aliat în piloții orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) și-au arătat prietenia față de acești slavi lăsându-i să se înmulțească peste măsură în Bucovina și să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varșovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărți ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina și Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când știu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenția asupra hărților profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varșovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovadă, dacă va fi nevoie.
Inutil să mai continui.
Și am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilității în tot timpul cât am scris paginile de față. Știu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Știu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar democrații că sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine că unii îmi vor spune că „administrația” e proastă – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităților. Ca și când aceleași tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa să rezolve problema minorităților măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Că și când ungurii nu și-au permis să persecute fățiș, cu închisoarea, chiar satele germane, că să nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au șovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!
Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorităților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura și ajutându-le să-ți creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mă supără când aud evreii țipând: „antisemitism”, „fascism”, „hitlerism”! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvăzători, își apără primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligență și atâtea miliarde.
Ar fi absurd să te aștepți ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – după ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-și mențină deocamdată pozițiile lor, în așteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mă privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristețea și spaima mea își au, însă, izvorul în altă parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin românească, politicianizată până-n măduva oaselor – care așteaptă pur și simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Același joc și același lucru, ca și când am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața orașelor – ei te socotesc în slujba nemților sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naționale.
Sunt unii, buni „patrioți”, care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru o dată cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta țăranilor. Blestemele s-au ținut apoi lanț. Mălaiul a adus pelagră, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și „cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensă lor putere politică și administrativă. Toată Muntenia și Moldova de jos se hrăneau iarna cu pește sărat; căruțele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul și peștele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuși o hrană substanțială. Piloții orbi au creat, însă, trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de pește (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de pește ca să nu scadă prețul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește), grav e că țăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, pește sărat. Și acum, când populația de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină și aspirină, ci printr-o hrană substanțială.
Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-și păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, pește, fructe și care bea vin în loc de țuică. Noi n-am înțeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoară. Ne lăudăm că „ținem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în același timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi și ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.
…Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acești oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credință, și cu bunăvoință; numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de față – instinctul statal – nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această țară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.
Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun că nu are importanță numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacă fac avere, averile lor rămân tot în țară. Dacă așa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza țara cu englezi, căci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândește astfel, și-ți vorbește despre calitățile unor oameni străini nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Căci piloții orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat, și asta e destul ca să începi să plângi”.
Grupaj de poezii realizat de Gabriella Costescu
Curcubeu
Curcubeu cu rădăcina
Chiar în curtea casei mele,
Toamna și-a întins rugina
Peste câmpurile mele
Arcul ploii întârziate
Reazămă norii pe ceruri
Păsările-s alungate
Stol ridică de prin ierburi
Blândă trenă are Toamna
Vântul cald e ca mirarea
Vin acasă,-n prag e mama...A
Șterge lacrimi cu năframa.
Închinare
Sărut pământul,
Zeu ce mă suportă
Zilnic să-l calc.
Arcele curcubeielor
Zâmbesc,
Văzând
Cum sar gardul vieţii
La furat de flori.
Ele au raza soarelui,
Pe ele roua se prelinge,
Dăruind vindecarea.
Apoi aştept seara
Şi împletirea stelei
Cu lumina.
De n-aş săruta pământul
Cum aş privi stelele?

Lugubru
Ornicul din turn mai bate trist,
De pe buza nopţii-n agonie,
Orologii-n piatră, fantezist,
Ţin cetatea-n fadă insomnie.
Lanţurile vremii poartă rana:
Pustiirea nopţii prin destine,
Val de fum îmi podideşte strana
Ca un cerşetor printre ruine.
La solstiţiu
Neştiinţa Poartă bocancii,
Călcând crud Limba noastră!
Şiragul de piatră rară
E vândut la colţuri
De neicanimeni.
Ridic mâinile la cer
Nu cumva
Să fure curcubeul cineva
După fiecare ploaie
Sau să tragă
Colţul lunii
De care moşul,
Atârna căldarea
La vremea pescuitului.
Nu mai vreau
Douăzeci şi unu de colţi
Ai veacului acesta nou
Care muşcă
Din carnea sufletului.

Grupaj de poezii realizat de Liliana Ghiță Boian
Scurt CV
Nume/ prenume/ extensie: Ghiță/ Liliana /Boian
Iniţiatorul, fondatorul și membră a Cenaclului de ziaristică şi creaţie literar-artistică ,,Dumitru Tinu” din Drăgăneşti-Olt.
Membră a Societății culturale „Anton Pann” Rm Vâlcea- Rm Vâlcea 2014
Membră a Asociației Culturale „Fii și prietenii Caracalului” Caracal – 2018
Membră a Societății Culturale „Apollon” –fondator poetul George Călin- 2019
Debut literar: revista ,,Ateneu”-1984
Membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România-2019
Publicarea de articole cu caracter informativ, social și cultural în ziarele: Milcovul, Riposta, Oltpress, Gazeta Oltului, Linia întâi, Curierul Drăgăneştiului.
Alte apariţii: Broşurile Cenaclului Dumitru Tinu, Revista Internaţională de cultură Cervantes, Revista Câmpia Cuvintelor, Revista Cenaclul de la Păltiniş, Revista eCreator, Revista Rusidava culturală, Revista Societății Culturale Anton Pann, Revista Appollon, Revista Creneluri sighișorene, Revista Bogdania, Revista Vatra veche, alte ziare şi reviste tipărite sau on-line ( Revista Dor de dor) –
Aprecieri critice (scrise sau verbale): Dumitru Pricop, Ion Larian Postolache, Alexandru Mavrodoineanu, Florin Muscalu, Constantin Crişan, Paul Aretzu, Dorin Teodorescu, Filoteia Popescu, Paul Matiu, Nicolae Fulga, George Stanca, Gheorghe Grigurcu, Victoria Milescu, Nicolae Dan Fruntelată, Ion Andreiță, Ionel Bota, Ioan Vasiu, Eugen Evu, Ionuț Bogdan Popescu, Dumitru Tâlvescu, Nicu Cizmaru, Puiu Răducan, Ioana Banner, Geo Călugăru, Ioan Rațiu, Odette Sofronescu, Dumitru Sârghie, Mihaela Rădulescu, Marian Bărăscu, Traian Chiricuță, Constantin Triță, Claudia Duță, Mihaela Lală, Constantin Enache, Dumitru Matei, Ion Bichir, Aureliu Goci, Lidia Grosu Gonța, Maria Botnaru, George Călin, Ion Soare.
Apariţii în volum:
Sfâşiere de lumină – poezie- 2002; Capricii autumnale – poezie -2005, 2017 Vitraliile iubirii – poezie – 2010; Culoarea femeii – poezie 2014; Dreptul la nefericire – eseu- 2015; Metamorfoza iubirii – poezie – 2016; Rugăciune pentru tine – poezie – 2006, 2017; Rugăciuni despletite-n curcubeu – poezie - 2006, 2017;Ciutura cu fluturi – poezie – 2017;
Antologie de autor Dimensiune alternativă 05- poezie – 2018; Arome dintr-o lume uitată –poezie-2018, Scriu, visez, iubesc…-poezie-2019; Realități informative și culturale – articole, 2020; Pierderea cotidianului - poezie 2021; Dialoguri imaginare și povestiri istorice în acolada timpului”- povestiri, coautor Pandele Bebe Jianu – 2021.
În anul 2012 înființează ziarul local Curierul Drăgăneştiului – apariție lunară şi revista culturală Câmpia Cuvintelor - apariție sporadică.
Pierderea cotidianului
am ieșit din decor
am pierdut rutina zilnică
în sfârșit ne-am uniformizat
într-o prelungită stare
de agonie morală
pânza cerului senin s-a rupt
zborul s-a terminat abrupt
îngerul a căzut cu aripile frânte
izbindu-se de zidurile închisorilor
ridicate în bisericile sufletului
consecvenți în suferință
depersonalizați și triști,
deposedați și expirați
despuiați de orgolii
ne înverșunăm să trăim
într-o umanitară egalitate de șanse
am devenit la fel
umiliți în propria captivitate
dorind cu ardoare
să rupem lanțurile înfășurate
în jurul minților noastre
flămânde de libertate!
Imaginativ
imaginativ pot fi orice
un mac îmbrățișând un spic de grâu
fântână susurând izvoare subterane
ploaie curată de vară, curcubeu
zâmbet, lumină, albatros...
orice!
dar mă lovesc de pereții realității
zidurile mă strâng ca pe ana lui manole
prăbușindu-se peste iluziile mele
în mod imperturbabil și consecvent
încerc zadarnic să mă desprind
să transcend într-o lume a visărilor
povara păcatelor făcute cu voie sau fără voie
încovoaie spatele prezentului
umbrele erorilor umane
restricționează evoluția
obturează orice speranță
și, atunci,
cu ochii în lacrimi mă prăbușesc
pe caldarâmul suspinelor
căutând îndurerată înspre cer
la adevărata viață dată
de Domnul Dumnezeul nostru!

La început am fost zbor
la început am fost zbor...
între cer și pământ
îmi întindeam aripile spre infinit
răspândind pe sub norii vălătuciți
dor, iubire, cântec...
lucrurile pe terra s-au schimbat brusc...
intempestiv mi-am strâns aripile
m-am retras în grota sufletului
în întunericul din mine
așteptând să ies pe un alt continent
într-un anotimp de lumină
să eclatez sub o nouă boltă celestă
între timp o aripă s-a frânt de deznădejde
cealaltă aripă a ruginit în albul speranței
și întregul trup al așteptărilor
s-a spulberat ca un vis
în lumea zugrăvită indecent și naiv
de niște pictori amatori
care s-au jucat cu nuanțe de senin
la început am fost zbor...
Grupaj de poezii realizat de Tina Avramescu
De ce pleci ?
De ce pleci topindu-te în roua dimineții
Și te întorci
Când toamnele plâng ploi?
Schimbă ceva...
Împarte cu mine dimineți și toamne
Roua din lacrimi
Și nu mai pleca!
Tăceri
Mă doare înserarea din stele prăbușită
Culorile aprinse în fulgere mă dor
Aș vrea să fiu tăcere cuminte, odihnită
Să mă afund în doruri, în profunzimea lor
Sunetul tău, prin sfere, aș vrea să mă ajungă
În ziua renăscută din raze blânde, moi
De tine-mi povestește secunda care-alungă
Tristețea de prin toamne și ploile din noi
Poarta sufletului
Deschide poarta sufletului meu
Și-ai să găsești acolo un tumult
De ploi sfârșite-n arc de curcubeu
Sau un abis de tainic dor tăcut
Ți-ar fi ușor ca poarta s-o deschizi
Iar ochii tăi și-ar revărsa căldura
Prin gândul meu, ce-adesea îl pătrunzi
Tot încercând să-i înțelegi măsura
Să știi de când anume te iubesc
Iar toamna, oare câte lacrimi plânge?
Apoi, c-un zâmbet cald, copilăresc,
Tu mi-ai șopti că dorul meu ți-ajunge...
Prin sufletu-mi mai plimbă-te puțin
Soarbe secunda când înseamnă bine
Lasă-mi ceva din zâmbetu-ți senin
Apoi închide poarta după tine
Pulberi de patimi
Plutesc în priviri pâlpâiri purpurii
Pedepse pictate-n ponoare pustii
Pornesc preumblarea pârâuri plângând
Prin pulberi de patimi poteci pardosind
Sunt susurul slab, sonetul subtil
Spre soare surâd, sfioasă suspin
Salvez simfonia în suflet strigată
Sorbind din secunda strivită de soartă
Pasărea pădurii
Aș vrea să fiu o pasăre-a pădurii
Să-mi revărs trilul pe poteci umbrite
Să mă confund cu tainele naturii
Din șoaptele-i adânci, nedeslușite
Aș vrea să fiu o pasăre-a luminii
Ducând pe aripi dor de primăvară
Să dăruiesc mai mult curaj tulpinii
Ce-și face loc, prin ierni, să reapară
Aș vrea să fiu o pasăre-condei
Să pot descrie cerul în cuvinte
Și-n zborul meu să port parfum de tei
Spre toate visurile ne-mplinite
Visul meu verde
În visul meu verde copacii surâd
Cu ochi de safir șlefuit de lumină
Prin ramuri, timidă, un tril înălțând
O pasăre tainicul dor și-l alină
În visul meu verde-mi găsesc fericirea
Prin roua din iarbă desculță-alergând
Cu raze de soare hrănindu-mi trăirea
Din cupa corolei de floare sorbind
În visul meu verde e-un verde ce doare
De-atâta sclipire și farmec divin
Cu sufletul plin de profundă-ncântare
În fața reginei-natură mă-nchin...

Camelia Florescu-Poem
Blestem
Cine te-a adus pe poteci de lup
Ți-a purtat sfios zâmbetul pe trup
În mătăsuri vrea să te-îmbrace iar
După ce le-a rupt autoritar
Cine te-a strigat și te-a frânt din ceas
Gene coborând ca de bun rămas
Stă cu iarna-n piept să-și aștepte rând
Fără pași pe drum, fără dor în gând
Cine te-a iubit și-apoi te-a uitat
Fără bob de rod și neasumat
Fie-i umbra frig, fie-i setea drob
Sarea pustei grea într-un ochi de ciob
Cine te-a chemat pentr-un anotimp
Ți-a furat pe rând, sângele-n răstimp
Venele ți-a plâns, de la nord la sud
Ca un plug cu zimți, înjugat absurd
Fie-i ceasul ceas, fără secundar
Fie-i spartă-n veci, inima-n sertar
Somnul cearcăn lung, într-un pat de seu
Fără dimineți, fără Dumnezeu
Fie-i spaima ghem, pieptul un ulcior
Ars de sete-n zid, fără de izvor
Fie-i dansul nor, rătăcind pe jos
Călcat de picior, sec, neputincios
Fie-i tolba grea, fără de scrisori
Cu poștași cerșind timp, neiertători
Fie-i părul vreasc, ochiul alb și gol
Duhnind a păcat, lăcrimând frivol

Fie-i greu blestem, umbra pe pământ
Ca un melc târând, ca într-un veșmânt
Casa după el, zid de oase reci
Ceru-înfrigurat, negru ca un beci
Cine te-a adus,
Cine te-a strigat,
Cine te-a iubit,
Cine te-a chemat?
Fie-i ceasul ceas,
Fie-i spaima ghem,
Fie-i tolba grea,
Fie-i greu blestem!
Camelia Florescu
01.02.2021
Baar- Switzeerland
Lilac Forest
English version by Adrian Oproiu
All my life I readied myself
to see the lilac forest
from my native land
- the lilac forest adds
to clairvoyants a cuff of dew –
gentle dreamy poet of the real
I was afraid not to go blind
“blind men have no motherland – I thought –
only a coal town
you learn a country
on the eye’s line of wonder”
I was afraid not to go blind
until the night of all nights
porthole through which you glance
at your bitten astral wound:
- when poets were blinding
in the mirrors’ peak
they had no eyes
but could see with their body
through the high breath of wounds
and if they had no more body
they could see with the sky
as if their heart was a star
and their brain the syntax of crystals
Constantin Severin, din volumul „WALL AND NEUTRINO-THE POET IN NEW YORK”
Poezii de Aura Floriș
Cum să-ți spun ,Doamne?
Să-ți spun cum viața mă calcă în picioare ?
Să-ți spun cum tălpile au răni usturătoare ?
Să-ți spun că sunt ca un fachir cu mințile pierdute ?
Să-ți spun că timpul curge nemilos de iute ?
Să-ți spun că pierdem din vedere esențialul ?
Să-ți spun că tot nisipul mării s-a spulberat ca valul ?
Să-ți spun că mai este timp pentru o ultimă zvâcnire ?
Dar am să tac, iar tu de vrei
Ascultă tăcerile unei femei !
Toamnă elenă
Într-un ierbar imaginar , filă cu filă
mi-am presat iubirea, ca o idilă
iubirea mea târzie îmbată
ca vinul stătut în amfore elene
și mângâiat de o naiadă alene.
Vechimea lui egală cât iubirea
ne-ndeamnă să ne pierdem firea
să mai sorbim o cupă
cu înghițituri micuțe, după...
abia atunci, ierbarul nostru închide fila.
Poezii de Viorica Negoiaș
Povestea noastră
Să-ți faci aripi dintr-o frunză
Ruptă în două .
Aripi până la tine.
De la tine am auzit prima poveste.
Apoi am început să le scriu.
Ai spus și așa este,poveștile sunt adevarate.
Ai adunat pentru mine din toate colțurile lumii povești.
Până am înțeles ce voiai de fapt.
Mi-ai adus stelele și mi le-ai pus din păr până la picioare.
Am promis atunci în povestea noastră că ne vom iubi câte stele.
Si ne iubim.
Avem povestea noastră!
Aripa lipsă
Îngerul cobora mereu la ea să o asculte.
Timpul trecea așa repede cu ea.
Mereu întârzia înapoi la cer.
Dumnezeu îl certa mereu.
Într-o zi a plecat în grabă și și-a agătat o
aripă în copac.
Trăgând de ea, s-a rupt .
De data aceasta a întârziat și mai mult.
Greu fără o aripă.
Dumnezeu s-a făcut că nu vede aripa lipsă.
Cum să nu știe Dumnezeu!
L-a lăsat să vadă până unde duce această iubire.
Zbura din greu pe pământ să o asculte pe ea.
Se urca în aceeași aripă, greu.
Dar nu i se plângea lui Dumnezeu.
Fata a văzut aripa lipsă.
A promis că îi croșetează ea alta.
Îngerul a continuat să coboare mereu.
Ea încă lucrează la aripă lipsă.
Iubirea lui pentru ea îl coboară zilnic.
Credința ei croșetează zilnic la aripă, printre toate
câte îi spune.
Nu știu dacă a terminat vreodată aripa.
Dar știu că îngerul nu a părăsit-o niciodată.
Poate și astăzi lucrează la aripa lipsă.
Poezii de I.R.
Un cuc
Un cuc ce stătea pe-o creangă
A zburat spre-un cuib departe,
Tot gândindu-se într-una
La trăirile deșarte.
S-a gândit din zori să plece
Peste mare și ocean,
Dar când l-a ajuns apusul,
El zburase cam în... van.
Și-a dat seama că pe cerul,
Cu destine și-ascendente,
Nu e loc și pentru cucii
Care aveau sentimente...
Mi-e dor de tine
Mi-e sete de-un minut etern cu tine,
Atât de sete, încât aș implora
Cerul și cărțile de rugăciune sfinte,
Să mă coboare doar o clipă-n preajma ta.
Mi-e sete de cuvintele adânc ascunse
Într-un minut tăcut și infantil,
Când polii depărtați ,visând se completează
În Universul pașnic și subtil.
Și de nisipul care curge sugrumat, mi-e dor,
Privind cum liniștit ajunge sticlă,
Trecut prin foc și modelat de gândul
Ce zboară iar la tine, într-o clipă.
Poezii de Livia Stamati
Dialog
-A îceput să fie rece-n doi
Tu mă asculți atent?
-Da , eu sunt iarăşi noi
Deşi adesea par indiferent
-De ai putea să mă întorci în timpuri!
-Te-ai plictisit, ai vrea să schimbi ceva?
-Aş vrea să trecem ambii peste hopuri
-Eu sunt aici, te rog nu regreta!
-Ştiu....dar am pierdut coroana
-O să trăim ca simpli pământeni
-Din ochii tăi a dispărut icoana
La care mă-nchinam şi veri,şi ierni
-Hai nu fi rea
Icoana-i incă vie
-Mă simt aiurea
Şi inima-i pustie
-Fii calmă,nu privi-napoi
Eu am să fiu alături,o să fie bine
-Of, tare mai e rece între noi
Te rog, apropie-te mai lângă mine!
EŞTI- FEMEIE
Eşti făcută dintr-o coastă
Dar frumoasă ca o stea
Şi mereu în a ta traistă
Porți durerea cuiva
Ca o rază de lumină
Într-o lume întunecată
Tu femeie, eşti prea fină
Şi de mulți prea judecată
Pe pământ pentru a da viață
Creată ai fost tu, femeie
S-a ştiut c-o să faci față
Viața-i cea ce te descrie
Fugi prin foc, mergi prin scânteie
Dacă aripi ai avea
N-ai privi că eşti femeie
Ai zbura ca pasărea.
Ochii Gardienilor
Bianca-Alexandra Horbovanu
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului.
Şi dacă ţi-aş zice că tu, cu sufletul şi trupul tău, eşti Creaţia Domnului, în comuniune cu toată Creaţia sa? Şi că El ne-a încredinţat-o cu toată iubirea, să-i fim Gardieni protectori, s-o ocrotim şi s-o ajutăm să prospere. Te-ai simţi mai vinovat?
Dacă ţi-aş spune să vezi în ochii căprui legătura cu pământul? Ai păşi, oare, cu mai mult respect? Te-ai gândi de două ori înainte să acoperi terenul cu beton? Ai fi în pace dacă ai vedea că astupi mesele ierbivorelor, ce-s menite să hrănească carnivorele? Ai mulţumi sincer pentru roadele ce-ţi sunt date la fiecare masă, de pământul sacrificat pentru agricultură? Le-ai mai risipi, ştiind că alţii se roagă zilnic, fără a le primi?
Dar dacă ai vedea focul vulcanilor în ochii negri? Ai vedea puterea ascunsă în interiorul nostru? Ai înţelege cât de fragili şi periculoşi putem fi, totodată? Ai conştientiza că suntem la mila Pământului? Că dacă a noastră casă va ajunge în punctul în care îi va zice Domnului că o sufocăm şi că nu ne mai poate duce, El va înţelege şi îi va da toată libertatea să ne lepede, cum se scutură câinii de purici...
Şi dacă ţi-aş zice să vezi pădurea din ochii verzi? Ai mai tăia copacii cu aceeaşi uşurinţă? Te-ai mai bucura să vezi cărămizi, în loc de verde? Te-ai gândi, poate, că şi ceilalţi locuitori ai pădurii au nevoie de aerul şi roadele oferite de acestea? Ţi-ai aminti cum se simte să calci desculţ prin iarbă, îmbătat de mirosul naturii?
Iar în ochii albaştri de-ai vedea cerul? Ai mai astupa glasul păsărilor, pentru sunetul celor de metal? Ai iubi mai mult, oare, căldura şi lumina soarelui, ploaia răcoritoare şi zăpada imaculată, ştiind că fără ele nimic nu creşte pe Pământ? Te-ai teme de fulgere şi tunete, gândindu-te la tot ce-am făcut, ori n-am făcut, pentru Creaţie? Ai înţelege că Dumnezeu îţi răspunde rugăciunilor şi îţi spune că El este aici mereu, când îţi descoperă un curcubeu, o stea căzătoare ori Aurora Boreală?
Dar dacă ţi-aş spune să vezi în ochii gri Luna, cu eterna şi profunda ei legătură cu apa? Ai avea curaj să te scufunzi suficient de adânc, încât să auzi strigătul de ajutor al balenelor? Dar ale tuturor locuitorilor oceanelor, mărilor, lacurilor şi râurilor? Ai mai umple mesele cu peşte la nunţi, ştiind c-ai luat masa unei familii de delfini? Te-ai mai scălda în valuri mânjit de chimicale, gândindu-te câte fiinţe înoată-n urma ta?
Fii şi fiicele naturii suntem cu toţii şi avem discernământ… cel mai de preţ dar şi cea mai mare responsabilitate. De te-ai privi adânc în ochi, oare ţi-ai înţelege locul din Creaţie şi ţi-ai accepta rolul de Gardian?
Spectacol de culori
Bianca-Alexandra Horbovanu
Era o zi obişnuită de primăvară. Mi-am amintit că trebuia să cumpăr ceva de la magazin şi am ieşit repede din casă; m-am gândit că nu voi avea nevoie de telefon, aşa că l-am lăsat acasă.
La scara alăturată avem un vecin cu doi labradori tare frumoşi. De multe ori îi zăresc prin cartier şi îmi bucură ziua. Dar atunci nu ne-am intersectat, până la drumul de întoarcere.
Dar nu, nu i-am întânit pe stradă, cum se întâmpla în mod normal, ci l-am auzit pe unul dintre căţei lătrând de la balcon. Când mi-am ridicat privirea spre etajul al doilea, la micul balcon descoperit din colţul clădirii, am văzut printre barele de protecţie cum simpaticul căţel se chinuia să dea perdeaua la o parte şi să iasă la aer. Când a izbutit, a început să sară energic şi să latre spre cer. Bineînţeles că m-am uitat spre punctul la care acesta lătra. Şi ce surpriză: căţelul lătra la un curcubeu!
Reacţia mea, de om modern, a fost să îmi caut telefonul pentru a poza... Dar nu îl aveam la mine. În acel moment am început să admir ceea ce aveam în jur: lumea care trecea nepăsătoare, fără a vedea curcubeul, cerul care era superb şi căţelul care se bucura de acel spectacol de culori.
Mi-am mulţumit mie pentru că am lăsat telefonul acasă şi mi-am dat şansa de a mă bucura sincer de acel moment, care va rămâne doar al meu pentru totdeauna.