Îmi doream nespus să evadez din cotidianul zilei, paradoxal o făceam în fiecare clipă, de când mă știu nu prea am astâmpăr, desigur într-un mod pozitiv, la orice vârstă poți acumula o mulțime de lucruri neștiute, nevăzute sau neauzite, pentru că lumea asta este mare.

    Niciodată nu este suficient, iată două cuvinte care cu greu se pot acceptă unul pe celălalt, îți dorești mai mult, încerci să deschizi larg ferestrele către lume și vrei să zbori, să vezi cu ochii tăi și ale locuri, alte țări, alți oameni, alte obiceiuri, să le simți ospitalitatea sau nu, să încerci fie și pentru câteva zile să te adaptezi modului lor de trai.

    Până în anul 1989 , prima fereastră prin care am privit lumea cu alți ochi a fost Republica Democrată Germană, apoi Grecia. Fiecare român visa mai pe ascuns, mai fățiș, schimbarea, simțeam că lucrurile nu merg bine, erau oameni curajoși și atunci, vă asigur !  Ce ne doream de fapt ? 

    Eu, personal o carte, încât să nu mai fiu nevoită să fac sluj în fața doamnei de la librărie și să plătesc cartea de cel puțin două ori mai mul- așa era atunci-azi, vezi bine, nimeni nu mai dă doi bani pe cărți! De unde, probabil, carențele de azi, deși există tradiție în cultura românească! Împărtășim cu toții aceeași durere noroc de înaintașii noștri care au dat enorm culturii și păcat că mulți dintre cei de azi au reușit azi să o îngroape! Am o vârstă, multe speranțe nu mai sunt, dar trebuie să vină tinerii din urmă, să înțeleagă că au o datorie și o speranță, altfel țara... moare.

    Ce ne mai doream ? Putină libertate de mișcare, „afară’’ era un cuvânt pe care îl spuneai în șoaptă , eu  „ieșisem’’ și eram datoare să povestesc cum este și pe alte meleaguri. Nu am să uit niciodată primul voiaj în Grecia, un zid întreg de iaurturi, așa cum găsești acum la tot pasul, atunci la noi era un singur model în niște borcănele din sticlă cu căpăcele de staniol. Doamne ferește dacă îl aruncam după ce se termina iaurtul, borcanul stătea ani de zile  la loc de cinste în cămară, puneai vinete coapte pentru iarnă, un strop de ulei deasupra și fuga la sterilizat, iarna era lungă, banii puțini, iar mâncarea și mai putină. 

    Dacă romanului i s-ar fi dat mai multă mâncare, putină libertate de mișcare și acces la cultură, sigur Ceaușescu rămânea pană Dumnezeu se îndura de el.

    Am fost manipulați și suntem încă, și de aceea azi românul nu mai crede în nimic, este circumspect, nepăsător pană la indolentă chiar cu propria-i persoană , nu-și îngrijește nici măcar copiii care se nasc fără  speranță, trăiesc din can-can-uri, se hrănesc cu emisiuni de scandal, care nici măcar nu sunt ale lor, dar asta se pare că liniștește.. stomacul: bârfa, proasta educație, tabloidele azi sunt...sfinte, dar nu este vina lor, sunt doar produsul societății din ultimii 32 de ani. Sistemul s-a implementat cu bună știință și nu din prostie, s-a vrut lucrul acesta, o țară de intelectuali la ce-ar fi folosit, prea multe circumvoluțiuni strică și apoi tu, sistem, manipulezi mult mai ușor creierele netede! Și iată, azi, rezultatele! 

    Uneori îmi este dor de România mea așa cum o simțeam în suflet, așa cum îmi este dor de măicuța mea. Sigur nu sunt nostalgică  după sistemul totalitar, dar nici nu avem dreptul să negăm totul, nu avem voie să uităm că uzinele duduiau, că fabricile lucrau în trei schimburi, deci locuri de muncă asigurate,  salariile  asigurate, etc., nu este cazul să dezvolt, toți am trăit timpurile acelea. 

    În megalomania sa Ceaușescu, avea o fixație, „nici o datorie la nimeni !”,și uite așa, românul a strâns cureaua pană la sugrumare, pentru datoriile externe contactate de partidul comunist. Ce a șocat omenirea a fost că ex-Președintele  Republicii Socialiste România, conducătorul partidului unic, partidul comunist, s-a ținut de cuvânt! În 1989 România nu mai avea nici o datorie externă!  O fi fost bine, o fi fost rău, habar n-am, nu sunt analist politic, știu doar că într-o zi de Crăciun a anului 1989 Nicolae Ceaușescu a fost executat, împreună cu soția sa Elena Ceaușescu , în mare grabă, într-un proces pe care probabil doar istoria îl va judeca corect.  

    Ne-am bucurat cu toții , ne amintim zilele 18,19 Timișoara, Bucureștiul ,apoi flacăra s-a aprins în întreaga țară. Ce a urmat, știm fiecare dintre noi, însă curios, dacă aș întreba pe fiecare dintre cei 20 de milioane de locuitori existenți atunci, fiecare mi-ar spune o altă poveste, așa cum a văzut, a auzit, dar mai ales cum a interpretat schimbarea, după propria puterea de înțelegere , sperând că fereastra spre democrație și aer curat s-a deschis în sfârșit.  Drept este, fereastra s-a deschis, dar atunci când nu te asiguri, de cele mai multe ori se face curent, iar el angrenează tăvălugul distrugerilor și iată că, după 32 de ani încă mai strângem cioburile.

    Fac un calcul simplu, în 32 de ani care au trecut, la cârma țării s-au perindat  vreo 35-40 de prim-miniștri și, iertați, am uitat numărul sau cronologia președinților care au stat la cârma tării.  Vina cred că o purtăm fiecare dintre noi, noi ar trebui să  fim puși la zid , nu am învățat lecția adevărată a democrației, am început să trăim după bunul plac, am uitat cum se muncește și am preferat câștiguri ușoare, poate ilicite, iar mulți au șters-o în alte țări în speranța unei vieți mai bune.

    Cel mai grav lucru pe care putem să ni-l imputăm este faptul că nu am înțeles rolul, obligația, dreptul de a ne exercită votul, un exercițiu la  îndemână, de multe ori, din varii motive nu ne-am prezentat. Nici după atâția ani nu am înțeles că neprezentarea la vot înseamnă că, practic, am votat împotriva noastră! O altă cauză, la fel de gravă ,e că niciodată n-am fost în stare să gândim singuri, poate că, prin naștere, poporul român este atât de influențabil  încât să fie manipulat de oricine!

    Privesc cu ochii minții, Centenarul României,1918 – 2018, o sută de ani, dintre care aproape 70 i-am trăit și eu cu bune și cu rele.

    Comemorăm 100 de ani  de când s-a realizat  unirea provinciilor românești într-o singură țară, cronologic, unirea Basarabiei cu România pe 27 martie 1918, unirea Bucovinei pe 28 noiembrie 2018, culminând cu unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, ROMÂNIA, pe 1 decembrie 1918, MAREA UNIRE DE LA 1918, așa cum a rămas în istoria românilor! Atunci dorința lor, celor care au militat pentru această Unire, era ca întreaga suflare să trăiască într-un singur stat, România !

    Dar așa cum știm, dacă am compara imaginea hărții României de atunci cu cea de azi, când România împlinește 100 de ani- cu ușurință și durere, iată încă o asocierea a două cuvinte care la prima vedere par nepotrivite- imaginea care delimitează suprafața țării azi, este cu totul alta.

    Au fost apoi frământări, lupte, interese, tratative, care au culminat în 28 iunie 1940 când în România, o haită de lupi a sfâșiat-o, iar țara în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, a pierdut Bucovina, Ținutul Herței și Basarabia.

    Am fost invitată în data de 5 septembrie 2018, în calitate de membru al Consiliul Mondial Român, la Parlamentul European, Bruxelles, Belgia, la o Conferință organizată de europarlamentarul Mircea Diaconu având că temă „România și regiunile istorice în anul centenar : Cultură, Identitate, Valori Europene”.

    La eveniment au participat reprezentanți ai comunității românești din regiunile istorice, dar și din cadrul Uniunii Europene, din mediul academic, politic și administrativ din România și din Republica Moldova. Atunci l-am cunoscut și pe Acad. Nicolae Dajiba, secerat, nu demult, de nemilosul covid. Conferința s-a desfășurat sub forma unei audieri publice având drept scop identificarea principalelor probleme ale comunității românești din regiunile istorice. Un punct de mare interes  al dezbaterilor l-a constituit direcția comună a mișcării unioniste și a integrării europene a Republicii Moldova.

     „In pofida unor întâmplări ale ultimilor ani, sau mai bine zis, ale ultimului secol, răman totuși infinit mai multe lucrurile care ne unesc, prin comparație cu diferențele care ne despart. Iar în unitatea lumii românești, care transcende granițele actuale ale României, stă cheia ieșirii noastre din labirint. În baza acestui crez personal, am răspuns propunerii făcute de ACȚIUNEA 2012 de a reface, în spirit, pentru câteva clipe, România Mare la Bruxelles”, a declarat Mircea Diaconu.

    Deplasarea la Bruxelles a fost poate unică, deși nu eram intimidată de nimic, în  luna mai  2018 avusesem prilejul să fiu invitată la  Congresul Mondial Român, la Parlamentul României, eram familiarizată cu întâlnirile la acest nivel, iar vizita la Bruxelles îmi oferea noi posibilități de cunoaștere, și, prin urmare , de a putea face comparații.

Speram, întreaga delegație, să putem vizita cât mai mult, doar așa îți poți face o părere despre locul în care te afli, doar că timpul scurt nu ne-a permis, și totuși, grandoarea unei arhitecturi care datează din 1629, fascinează realmente! Oare  cum au reușit edilii belgieni să le conserve atât de bine, părând scoase din cutie ca pentru paradă ?

    Priveam în jurul meu, totul mi se părea străin, deși vitrinele magazinelor, firmele, Zara, Mohito, Bershka, etc, erau aceleași, te izbeai de oameni, furnicar, toate națiile lumii parcă  și-au dat întâlnire acolo. Câteva catedrale și câteva muzee, timpul scurt… Interesant, din punctul meu de vedere, dar sincer, neplăcut, a fost  faptul că deși fiind în restaurant și consumam, sumele nefiind de neglijat, eram nevoiți, de fiecare dată când mergeam la toaletă, să scoatem din buzunar câte 40 de cenți, lucru care la noi  nu se întâmplă în nici o crâșmă oricât de amărâtă este ea, sau oricât este patronul de avar!

    Și încă ceva: abia când pleci din țara ta  realizezi că începe să-ți fie dor, exemplul minor pe care l-am descris nu are nici o însemnătate, în comparație cu ce era în sufletul meu, o durere mută pe care pană acum nu prea știam cum s-o descriu... Poate și eu, ca și mulți alții, am  „marele  talent” să-mi mai ponegresc țara, să scot în evidența  cazuri izolate, rele, fapte murdare, să-mi dau cu presupusul ca și cum aș deține adevărul absolut în toate, să devin capabilă de jigniri, injurii, să  escaladez conflicte politice sau de altă natură pentru fix …nimic.

    Oameni buni, România este parfum, indiferent că n-o să-mi dați dreptate, în țara mea mă simt în siguranță, poate cu toți trebuie să ne amintim că uscăciuni sunt în toate pădurile lumii, însă să nu uităm că în România au apărut Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Cuza, Țepeș, Brâncoveanu, dar și Brâncuși, Enescu, Porumbescu, Eminescu, Creangă, Grigorescu, Luchian, Noica, Cioran, Eliade, Nichita, Păunescu, Țuțea, Ana Aslan, Henri Coandă …

    Să încercăm să facem un exercițiu de imaginație util, să ne umplem timpul cu îngrijirea noilor vlăstare care vor să crească în Țară, să le dăm timp, să nu-i mai sufocăm cu reguli inutile!

    Au trecut deja 100 de ani de România, față de eternitatea lumii înseamnă poate puțin, dar pentru noi, înseamnă totul, de noi depinde cum vrem să se audă în viitor despre România !

                                                                                                                                                              Aura Ungureanu