Âncora cultura ianuarie

Nr.32, ianuarie 2021

Articolele de presă ale Poetului național.

Mihai Eminescu: “Nimeni nu-și dă seama cum această populație flotantă a României, fără legături cu pământul și cu neamul țării, a putut să devină elementul domnitor în România!”

“Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-și dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri. În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulțumiți cu mersul actual al lucrurilor. Sînt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare și de exasperare de cele ce se petrec zilnic. Și această indignare nu e decît prea justificată. Rușine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunță numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voința statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simță cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanții voinței suverane a țării. Nimeni nu întreabă dacă-și țin făgăduințele ce le-au făcut înainte de-a fi aleși; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putință ca asemenea oameni să iasă la suprafață, nimeni nu-și dă seama cum această populație flotantă a României, fără legături cu pămîntul și cu neamul țării, fără identitate de interese cu clasele productive și pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizației noastre de azi, cum ca consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frămîntă guvernanții noștri e acea categorie de ființe fără avere, știință de carte și consistență de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulți abia știu scrie și citi, acei paraziți cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucției publice și golurile create în ramurile administrației publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizației străine, le-au dat existență și teren de înmulțire; aluatul e o populație flotantă a cărei patrie întîmplătoare e România și care, repetînd fraze cosmopolite din gazete străine, susține, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clișeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale și umanitare, acest bagaj al literaților lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură națională sau civilizație adevărată.

N-are cineva într-adevăr decît să deschiză o teză de licență, s-asculte prelecțiuni la universități – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare și broșuri, să citească proiecte și paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuții în Adunări și se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni, nu-și întrebuințează mintea la nimic alta decît la reproducerea de vorbe din cărți străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.(…)

Cu bugetul în mînă, mai ales cînd este augmentabil în infinit, ții majoritatea în mînă si sistemul constituțional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească. E prea adevărat că această conștiință individuală, maltratată în toate chipurile și supusă unei sistematice corupțiuni face reacție, tresare mai cu putere cînd îi pui cestiunea de moarte și de viață. Astfel cu articolul 44 al Tractatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetățenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semințiile. Nu putem tăgădui că țara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.”

(Fragment din articolul «Studii asupra situației», apărut în „TIMPUL”, în februarie 1880)

Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de om şi om? (TIMPUL, 22 iulie 1880)

Biserici românesti din Portugalia

Nereușind să-l convingă pe Dumnezeu

FOTOIoan-Petru-Culianu-si-logodnica-sa-H

Culianu a făcut pact cu diavolul

Fenomenele analizate de Ioan Petru Culianu, fost profesor universitar în Olanda și în SUA, erau mai toate strâns legate de satanism și de magie, fapt respins de majoritatea colaboratorilor săi și înfierat de religia creștină. Tentațiile sale de a cerceta fenomenele oculte care erau în contradicție cu credințele precursorilor săi moldoveni, i-au adus, în cele din urmă, un sfârșit îngrozitor.

Ciudățeniile datelor de naștere și de deces ale lui Culianu

A venit pe lume la Iași, în anul 1950, pe data de 5 ianuarie (în această lună, în ziua a cincea, este pomenit sfântul mucenic Teopempt episcopul, care prin sabie s-a săvârșit și a mucenicului Teona. Acest sfânt mucenic Teopempt a fost episcop, în zilele împăratului Dioclețian, la anii 290. Și ridicând Dioclețian prigoană asupra creștinilor, Teopempt a fost cel dintâi care a mărturisit că Hristos este Dumnezeu. Fiind prins și vădind în fața împăratului înșelăciunea idolească, a fost aruncat într-un cuptor cu foc, i-au scos apoi un ochi și i-au dat otravă. Rămânând în viață după toate acestea și aducând la credință în Hristos pe fermecătorul Teona, care îi dăduse otrava, a fost supus la alte chinuri și în cele din urmă i-au tăiat capul. Astfel s-a încununat cu cununa muceniciei. Iar pe sfântul Teona, care fusese fermecător și crezuse, l-au aruncat într-o groapa și l-au împresurat cu pământ. Și așa și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu), și a fost asasinat la Chicago în 21 mai 1991, ziua marilor Împărați Constantin și al mamei sale, Elena. Culianu și-a luat licența , la Universitatea din București, cu teza în limba italiană „Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento italiano”. A studiat sanscrita, araba, greaca, hindi, franceza , italiana și germana și a înființat , la Iași, societatea „Atlantida”.

Eliade refuză să-l ia asistent

În 1972 intră în PCR, deși era descendentul unei vechi familii boierești din Moldova și, imediat, a primit o bursă de două luni la Universitatea din Perugia. Acolo începe să facă cercetări în vrăjitorie, demonologie, gnosticism, cartomancie și chiar în...satanism. Devine, încetul cu încetul -ca un cercetător acerb al iudaismului, Kabbalei, al lui Iahveh și al anamorfozelor-un contestatar feroce al creștinismului. Este interesat de grupul anarhic „Brigatte Rosse”, cel care l-a răpit și asasinat pe fostul premier Aldo Moro și îl batjocorește pe Sf. Francisc de Assisi, cunoscut și îndrăgit ascet creștin. Negăsind o slujbă, încearcă, chiar împotriva propriilor convingeri, să se călugărească în mânăstirea din Appia. A fost, însă, respins, deoarece, spunea că „n-a reușit să-l ademenească pe Dumnezeu".

Încearcă să-l contacteze pe Mircea Eliade, dar acesta nu-l încurajează deloc. În disperare de cauză cere azil politic, care îi este acordat, și este trimis lângă Roma, în lagărul de la Latina. Nu mai poate ieși și dezgustat de ce vede în jurul său, încearcă să se sinucidă. Obține, în 1973, o bursă la Universitatea Catolică de la Milan unde va continua cercetările despre magie și studiază practicile erotice care l-au împins pe Giordano Bruno spre vârful societății. Se va întâlni, la Paris, cu Eliade care-l invită ca „research assistant” la Facultatea de Teologie a Universității din Chicago, unde va sta trei luni. După ce-și susține teza „Gnosticismo e pensiero contemporane: Hans Jonas", în 1976, Universitatea Catolică din Milano îi acordă titlul de „dottore in lettere magna cum laude". Trebuie menționat că acest Hans Jonas fusese primul mentor în gnosticism și magie a Cabalei al lui Culianu. Deși mulțumit de realizările lui Culianu, Eliade nu-l ia asistent. Silit să se întoarcă în Europa, Culianu obține un post de asistent de limba română la Universitatea din din Gröningen, Olanda. Obține, în 1978, un „doctorat de troisieme cycle" la Paris, Amsterdam și Roma. Nemulțumit , îl contactează din nou pe Eliade, dar acesta rămâne reticent. Acceptă un post de lector la Groningen și se căsătorește cu Carmen Georgescu în 1980. Nereușind să-l convingă pe Eliade, Culianu va încerca să obțină un sprijin de la...Jonas .El îl invită la Groningen pentru a-i prezenta monografia pe care o redacta, despre el și despre gnosticism. Se pare că n-a reușit să-l impresioneze. Cum n-avea să reușească nici cu un alt profesor din Gröningen, care ar fi putut să-l desemneze drept succesor. Îl contactează, din nou, pe Eliade, propunându-i să-i dedice o monografie despre opera lui, „La nostalgies des origines"-apărută mai târziu sub numele „The Quest”-dar, și de data asta, Eliade îl refuză. Se înscrie pentru un doctorat, la Sorbona, solicitându-l pe rectorul Michel Meslin, să-i fie îndrumător de proiect. Urmărit de un veșnic ghinion, Culianu luase obiceiul de a privi mereu înapoi, de parcă s-ar fi simțit mereu supravegheat, de parcă o amenințare imprevizibilă urma să se și materializeze. O cunoaște, la un moment dat, pe Hillary Wiesner, laureată la Harvard căreia îi împărtășește marele său vis, cel de a se converti la iudaism. Culianu susține o rubrică permanentă la „Lumea liberă românească”, în care-i proslăvește pe Elie Wiesel și pe Moshe Idel, și atacă , fără cruțare, ortodoxismul. Cu cel de-al doilea se va întâlni chiar, la Universitatea ebraică din Ierusalim, consolidându-și viziunea despre iudaism. Între timp, bătrân și obosit, Eliade îl recomandă ca urmaș al său la catedra Universității din Chicago. Va fi numit conferențiar la Catedra de Istorie a Religiilor.

Poartă pantofi tip Mefisto și joacă rolul lui Dracula

Succesul pare a-i fi asigurat. Ține prelegeri în care atacă creștinismul ortodox, religia părinților săi, scrie la revista „22”, poartă pantofi tip Mefisto și joacă rolul lui Dracula într-o petrecere de Halloween. Cursul său de la Universitate este bazat pe Kaballă, tarot, cartomancie și geomanție. Vrea, de asemenea, să treacă la iudaism și este obsedat, în continuare, că cineva îl urmărește din întuneric. Unul dintre studenții săi a relatat cum, la un moment dat, galben la față și înfricoșat, Culianu i-a arătat pe un ecran un text scris cu litere mari: „I.P. CulianU – Kill him”. Într-o altă zi, apartamentul îi este spart și răvășit, hoțul furându-i dischetele cu ultimele sale lucrări. Poliția nu poate identifica făptașii. Cercetând cărțile de Tarot, zice prietenilor că „se află în mare primejdie". În 1990 vede lumina tiparului lucrarea „Încognita, a Journal of cognitive Studies in Humanities". Este prieten și cu o serie de colegi cu experiență în iudaism precum Andrei Codrescu, Norman Manea, Katherine Verdery, Vladimir Tismăneanu, Andrei Oișteanu și urmează să fie numit vice-președinte la Academia Româno-Americană din California. La începutul lui 1991 îl invită la Chicago pe ex-regele Mihai, împreună cu familia, și susține revenirea regelui pe tron.

Sfârșit macabru : împușcat în closetul Universității

În 21 mai, în același an, este găsit împușcat în closetul școlii. Asasinul a așteptat, probabil în cabina alăturată, până când Culianu a intrat în closet, s-a urcat pe bideul de acolo, i-a pus țeava pistolului în ceafă, și l-a împușcat. Culianu a murit pe loc. Asasinul a plecat liniștit, fără a fi văzut de nimeni. A fost crima perfectă, asasinul nefiind identificat nici până astăzi. La fel, mobilul crimei a rămas necunoscut, cum s-a întâmplat și în cazul altui român de notorietate, Corneliu Dima-Drăgan din Toronto, găsit cu un cuțit înfipt în piept. Nici asasinul acestuia nu a fost identificat până astăzi. După incinerarea lui Culianu, presa a notificat plecarea în pripă a doamnei Hillary Wiesner din apartamentul pe care-l împărțea cu Ioan Petru Culianu, ducând cu ea trei geamantane mari despre care nu se știe nici azi ce conțineau.

Culianu n-a recunoscut niciodată că „a făcut un pact cu Diavolul”, precum Faust, dar , crudă realitate, a denigrat de câte ori a avut ocazia valorile creștinismului, promovând pseudo disciplinele pe care le denumea savant , divinație, geomancie, transgresiunea nomosului, condiții anomice, etc. Căutând să promoveze oricum în societate, a călcat în picioare orice norme morale, deci creștine, chiar și tradițiile țării de baștină. Eliade a simțit arivismul lui Culianu și l-a ținut la distanță până în ultimele clipe de viață. L-a acceptat, în cele din urmă, ca succesor, dar timpul a dovedit că nu s-a îndoit degeaba. Culianu a fost, indiscutabil, un mare cercetător în domeniul științelor veritabile, dar a fost de-a dreptul penibil în cel al pseudo disciplinelor. Merită amintită și prietenia care-l lega pe Culianu de celebrul scriitor Saul Bellow, coleg la Universitatea din Chicago cu Eliade. Scriitor recunoscut pe plan internațional, laureat al Premiului Nobel pentru literatură ( merită amintită motivația juriului: "pentru înțelegerea umană și analiza subtilă a culturii contemporane care sunt îmbinate în opera sa "), Bellow era căsătorit cu Alexandra Bagdasar, fiica doctorilor Bagdasar, miniștrii ai Sănătății în primii ani ai comunismului în România. Culianu îl vizitase des pe Saul Bellow, conștient de puterea cuvântului acestuia în corpul profesoral al Universității.(FCT)

ANCORA 6

Recenzii

„Eseu despre luciditate” de José Saramago

„Eseu despre luciditate” este un roman construit pe doi piloni: revizuirea conceptului de orbire introdus, deja, în romanele anterioare și o privire întrebătoare asupra democrației în lumea contemporană. În această lucrare criticile lui Saramago merg mult dincolo de metafore și insinuări, scriitorul portughez condamnând deschis sistemul capitalist și guvernele contemporane care, în numele unei democrații elevate ,comit acte arbitrare, ilegitime și antidemocratice. Principalul obiectiv al lui Saramago în „Eseu despre luciditate” a fost să pună la îndoială democrația, o temă care, pentru el, pare intangibilă în lumea actuală, așa cum a declarat mai multor ziare în momentul lansării cartea sa: „în lume se discută totul, totul face obiectul dezbaterii, dar democrația rămâne, de neatins, de neatins ”, relevând și că „puterea economică este cea care guvernează cu adevărat, folosind democrația în avantajul ei ”. Cartea „Eseu despre luciditate” se aseamănă nu numai ca titlu, dar și în ce privește construcția, cu faimoasa lucrare „Eseu despre orbire”, din 1995, care i-a adus Premiul Nobel pentru literatură unui autor de limbă portugheză. În acest roman, Saramago supune întreaga populație a unei țări imaginare (chiar din romanul din 2004) unei orbiri albe, cu excepția unei singure femei, soția medicului oftalmolog care examinase, în biroul său, primul om care a orbit. Soția doctorului- cum este cunoscut personajul, de vreme ce, ca și celelalte personaje precum și orașul în care au loc poveștile, nu au primit nume proprii - este singurul martor ocular al ororilor unei societăți capturate de haos, fără ordine sau reguli, fără guvern, care merge înapoi la un mod de viață tribal. Prima parte constă într-o fabulă politică despre consecințele unei revolte populare care nu se întâmplă prin violență ,ci printr-un vot masiv, dar gol, care subminează legitimitatea unui regim. În loc să se întrebe care ar putea fi motivele pentru care alegătorii vor vota în alb Guvernul decide să lanseze o vastă operațiune polițienească pentru a descoperi ce le subminează baza politică. Acțiunea duce la închiderea cetățenilor și la utilizarea unui detector de minciuni de către statul suveran. Răspunsul publicului la acțiunea guvernului se rezumă la o demonstrație, în care întreaga populație își asumă votul în alb. Un astfel de act generează o măsură și mai drastică din partea guvernului, care ajunge să transfere capitala țării într-o altă locație, lăsând orașul fără poliție și fără aprovizionare. O explozie la metrou, din ordinul ministrului de interne, provoacă multe decese și, deși majoritatea populației crede că actul a fost comis de un grup terorist, două ziare locale resping această versiune, care, însă, necesită o investigație aprofundată. Deodată, însă, povestea ia o nouă întorsătură. În căutarea unui țap ispășitor, guvernul se confruntă cu unul dintre personajele centrale ale „Eseului despre orbire”: singura femeie care își menținuse viziunea în mijlocul iadului relatat în acea carte, soția doctorului, așa cum am menționat deja mai sus. Prin urmare, romanul evoluează spre un intens dialog intratextual cu prima „Ensaio”. Astfel, „Eseu despre luciditate” nu doar că dă continuitate evenimentelor care apar în „Eseu despre orbire”, dar împrumută și personajele de acolo. Pe fondul tensiunii care se instalează după alegeri, primul orb apare în roman ca un denunțător, scriindu-i președintelui republicii o scrisoare prin care o acuză pe soția medicului că este asociată cu probabilii dușmani ai guvernului. În scrisoare, el spune că ea a fost singura persoană imună la orbirea albă care a afectat țara timp de patru ani și a raportat chiar uciderea șefului celuilalt grup de nevăzători. Un astfel de act generează, invariabil, o anchetă condusă de un comisar de poliție, care începe să se intereseze și să urmărească personajele din romanul anterior. Evidențiind teme precum terorismul de stat, autoritarismul, societatea spectacolului, înșelăciunea perpetuă din cadrul democrației reprezentative și falimentul puterii politice în fața puterii financiare globale, Saramago pune la îndoială, la modul cel mai serios, regimul democratic. Asediul asupra soției medicului, manipulările presei în scopul de a o declara drept mentor al noii orbiri, a voturilor în alb, uciderea ei de la sfârșitul romanului, reprezintă un portret clar al culiselor politicii și se referă la proceduri comune regimurilor dictatoriale și al situațiilor în care guvernul spune că acționează în numele democrației împotriva unui act considerat o amenințare pentru regim: (...)„ Votul în alb este o manifestare a orbirii la fel de distructiv ca celălalt. Sau al... lucidității, a spus ministrul justiției. Cine -a întrebat ministrul de interne, care credea că auzise greșit- a spus că votul în alb ar putea fi apreciat ca o manifestare de luciditate din partea celor care l-au folosit? Cum îndrăzniți, în plenul consiliului guvernamental, să pronunți o astfel de barbarie nedemocratică, ar trebui să vă fie rușine, nici măcar nu păreți ministru al justiției, a explodat ministrul Apărării. Mă întreb dacă am fost vreodată atât de ministru al justiției sau de justiție, ca în acest moment”. (ESL, 172)

În „Eseu despre luciditate”, Saramago creează un univers fictiv în care respingerea totală a tuturor propunerilor electorale este punct de plecare pentru speculațiile despre sistemul politic și veridicitatea caracterului său democratic. Atunci poate că, spre deosebire de orbirea descrisă în primul Eseu, care se referă la anchete de natură ontologică, orbirea din eseul asupra lucidității este de altă natură. Este asociată cu acomodarea în cadrul unui sistem care în concepția sa ar trebui să aparțină oamenilor și care a devenit, de-a lungul istoriei, un joc al intereselor dictate de capitalism.

În roman, voturile goale nu sunt o obiecție la sistemul în sine, dar ceea ce este putred în el, lipsa de opțiuni, similitudinea absurdă a atitudinilor la indivizi și partide se anunță diferit; un fulger de viziune, rămășiță, poate, a reflexiei generate de prima orbire, care ajunge să fie distrusă prin putere. Moartea soției medicului, în cele din urmă, precum și amuțirea, cu o lovitură, a urletului câinelui care scheaună, se vrea un apel a autorului, conținut discret în titlu. Saramago spune: „Pe undeva, urletul este prezența cetățeanului în viața societății, în viața țării, în afara acelei rutine gri în care ne aflăm, mai mult sau mai puțin. Când spun „urlă”, vreau să zic „spune, plânge-te, protestează ”. Urletul este o demonstrație că am înțeles ce s-a întâmplat. A spune asta e o demonstrație de luciditate.(FCT)

Zorile unei noi lumi românești

Eliade: „Blaga este creatorul eseului românesc”

În interviul pe care Eliade i-l acordă lui Dan Petrașincu în 1936, marele istoric al religiilor declara că îl consideră pe Blaga, „creatorul eseului românesc”. Eliade avea să-l reîntâlnească pe Blaga, în 1937, pe când acesta era atașat de presă în Elveția. Blaga, cititor consecvent al lui Eliade scria la un moment dat: „(... )îmi plăcea mai cu seama caracterul multilateral al creației lui Mircea Eliade”, și îi scria dedicații expresive, precum „Lui Mircea Eliade, de la om universal la om universal".

Eliade a stat o săptămână la Berna, una cu minunate amintiri pentru el, timp pentru a purta lungi discuții pe tema sensului filozofiei și a progresului culturii cu Blaga. Iată ce scrie Eliade, într-un fragment de pe 29 iulie 1937 al jurnalului său: "(...) pentru noi zilele petrecute la Berna rămân neuitate și am fi într-adevăr fericiți să ne întâlnim mai des in tara. Viața este frumoasa și bună daca la 30 de ani pot primi un asemenea dar: prietenia lui Lucian Blaga".

Regăsim în „Memorii”, mai târziu, o adnotare de-a lui Eliade: «În câteva săptămâni la Berna am scris „Convorbiri cu Lucian Blaga” care au apărut pe o pagină întreagă din „Vremea”». E vorba, de un dialog care se întinde pe două pagini ale numărului 501 din 1937. Reiese din acest dialog caracterul „simfonic” al operei filosofice a lui Blaga și faptul că urma să cuprindă un șir de trilogii. Eliade subliniază originalitatea indiscutabilă a sistemului filosofic al lui Lucian Blaga, adică tocmai ceea ce mulți îi tăgăduiau atunci. Cei doi introspectează și diferențele de abordare ale culturilor „primitive”, prin comparație cu Leo Frobenius sau Oswald Spengler. De asemenea, cei doi români iluștri discută și despre anumite elemente ale folclorului românesc, cum ar fi faptul că pentru români, satul este centrul lumii.

Comentând unele referiri ale lui Eliade asupra numeroaselor și incontestabilelor valori ale culturii românești, criticul Emil Cismărescu observă că el atrage „(...) în primul rând prin răspunsurile amfitrionului”, însă "La fel de interesante sunt și întrebările și comentariile lui Mircea Eliade". Impresionantă rămâne evocarea lui Blaga în descrieri precum: "Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvânt și te privește în ochi concentrat, dar ai senzația că privirile lui trec peste tine și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, să întâlnești și tu năluca pe care o țintește el".

În „Revista Fundațiilor Regale” din 1 ianuarie 1938, Eliade publică un eseu în care analizează filosofia lui Blaga, luând ca reper„ Geneza metaforei și sensul culturii”, ultima parte a „Trilogiei culturii”. În chiar prefața lucrării, Blaga arăta că nu se referă la „sistemul unei singure idei", ci la „o simfonie sau o zidire diversa ca material, dar străbătută de câteva laitmotive". După ce face unele referiri anterioare care, practic, pregătiseră sinteza blagiană, Eliade invocă „curajul metafizic care caracterizează întreaga producție filosofică a lui Blaga". El remarcă faptul că Blaga a ajuns la stil, pornind de la estetică și filosofie. Meritul incontestabil al stilului este probat si de faptul ca "(...) pentru Lucian Blaga, cultura este modul specific de a exista al omului in univers si cultura este un rezultat al încercărilor omului de a-si revela misterele". Astfel, pentru Blaga, în decursul evoluției omenirii, cultura înseamnă doar o cădere; acest lucru nu trebuie, însă, privit negativ deoarece „(...) căderea omului constituie, în același timp, măreția lui". Prin urmare, „departe de a fi un parazit, sau o boală a vieții, cultura este un triumf al vieții și un triumf al omului".

Apărut în "Viața literara" Anul XI, nr. 12, sept. 1937, și intitulat "Lucian Blaga la Academie", este ultimul text la care ne vom referi. Eliade a remarcat fulminanta ascensiune a operei prietenului său precum și faptul că la mijlocul deceniului al patrulea, opera sa a devenit "aproape cu bruscheta, actuală".

Odată cu efervescența operelor lui Lucian Blaga se "răsfrâng zorile unei noi lumi românești, începutul unui alt ciclu de cultură". Eliade sintetizează diversitatea contribuțiilor lui Blaga, "cel mai tânăr academician", în eseu, poezie, filosofie și nu ezită să-l numească "spirit universal, leonardesc".

Blaga a reușit , precum Eminescu, o sinteză a spiritului european în manifestarea lui tudescă, cu dimensiune națională, astfel încât "(...) astăzi, la maturitate, ne dam seama cat de egal cu sine, cat de romanesc, este duhul operei lui Blaga".

Sunt minunate, sublime, momentele în care se întâlnesc și conlucrează spiritele a două genii, impresionant pentru noi, cu atât mai mult dacă ambii sunt români. Un astfel de moment deosebit ni l-au oferit scrierile de început ale lui Mircea Eliade, aflat ,un timp, în cadrul spectrului creator al celui care ne-a inserat în universalitate prin matricea spațiului mioritic.(FCT)

Înapoi la Cluj

Finalul carierei diplomatice a lui Lucian Blaga

În timp ce se zbătea ,la Lisabona, de facto, pentru salvarea unei păci...imposibile în contextul dat, Blaga a primit din România o veste pe care o aștepta cu nerăbdare și care avea să pună capăt carierei sale diplomatice, anume reîntoarcerea sa la o catedră universitară.

Rechemat la catedră, Blaga solicită un concediu

Am găsit în arhivă scrisoarea expediată decanului Facultății de litere și filozofie a Universității din Cluj:

Lisabona, 17 septembrie 1938.

„Domnule Decan,

Am onoarea a vă aduce la cunoștință următoarele: subsemnatul, ministru plenipotențiar al Majestății Sale Regelui României în Portugalia, fiind chemat și numit profesor la catedra de «Filosofia culturii», la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj ar urma să-mi iau în primire postul de profesor universitar la 1 octombrie 1938. Deoarece însă lucrările în curs ale legațiunii pe care o conduc nu-mi permit actualmente părăsirea postului din cauza situațiunii internaționale și din cauza negocierilor economice ce se duc cu guvernul portughez.

Am onoarea a Vă ruga să binevoiți a-mi acorda un concediu până la 13 noiembrie 1938, când intenționez să-mi încep cursurile anunțate la Universitatea din Cluj. Răspunsul Domniei Voastre vă rog să binevoiți a mi-l trimite «recomandat », deoarece am observat că din țară până aici se pierd foarte multe scrisori. Primiți, Vă rog, Domnule Decan, asigurarea deosebitei mele considerațiuni

Lucian Blaga

Ministrul României în Portugalia

Lisabona

Avenida Antonio Augusto Aguiar 22”.

Iată și nota olografă din acea zi: „Externe, București. Atitudinea portugheză față de evenimentele internaționale se precizează. Ideea plebiscitelor pentru salvarea păcii pare acceptată cu simpatie. Se ia atitudine ostilă intrigilor comuniste moscovite cari periclitează soluția pacinică. Blaga”.

Atitudinea portughezilor după înțelegerea de la München

În data de 23 septembrie, este descrisă, într-un raport detaliat, starea de spirit din Portugalia, după înțelegerea de la München. Astfel, principalul ziar al țării „găsea că soluția britanico- franceză pentru salvarea păcii prin revizuirea teritorială e în interesul civilizației. Se lua atitudine împotriva naționalismului exagerat, împotriva rasismului german, împotriva omului lui Luther, aceasta în numele primatului spiritului”. Omul lui Luther era, evident, Hitler. În continuare : „Ziarul susținea, totuși, că acest primat al spiritului nu a fost serios amenințat până acum din partea Germaniei național-socialiste. Singura mare primejdie pentru Europa ar fi internaționala roșie”. Dar...și alte probleme stringente:

„A sosit ambasadorul Portugaliei la Londra ca să se asigure că Chamberlain nu va împărți la Godesberg coloniile portugheze, cum a împărțit Cehoslovacia? A ținut ambasadorul Portugaliei la Burgos să asigure pe ministrul de externe al Spaniei Naționaliste de-o cât mai prelungită neutralitate binevoitoare a Portugaliei în cazul unui conflict european?Și...concluzia: «Aceste întrebări ni le punem nu pentru a le da un răspuns, ci mai mult pentru a caracteriza starea de spirit în care se găsește Portugalia »”.

Întrebarea care se punea era dacă ar fi putut, atunci, Anglia să negocieze cu Germania coloniile portugheze... Diplomatul amintește că în anul 1889 „și mai ales în 1913, coloniile portugheze au fost subiect serios de tratative diplomatice între Anglia și alte state. Faptul că astăzi Portugalia se găsește în cu totul altă situație financiară decât atunci nu constituie un argument absolut că asemenea negocieri ar fi astăzi imposibile. Interesul Portugaliei, din punct de vedere strategic și financiar, ca Portugalia să rămână cu imperiul ei colonial e mare, dar Franța și Anglia n-au avut oare un interes să apere de pildă linia Maginot sau Cehoslovacia? Și totuși, sub presiunea evenimentelor, au trebuit să cedeze?”

În plan local, în Portugalia aveau loc alegeri pentru Adunarea Națională : „Dl. Salazar a obținut ceea ce a dorit. Poporul portughez s-a trezit în ultimii ani la o frumoasă conștiință cetățenească. Alegătorii s-au prezentat la alegeri în neasemănat mai mare număr decât cu ocazia ultimelor alegeri de acum câțiva ani. Pe țară, alegătorii înscriși au fost 743.930 au votat 86,4%, adică 622.313. Pentru «Noul Stat» s-au exprimat cam 200.000 de alegători mai mulți decât în alegerile ultime”. Adicătelea, „înseamnă că Dl. Salazar a izbutit să înfrângă în mare parte rezistența pasivă a alegătorilor.” De una activă nici nu se punea problema. Modelul Salazar ar fi putut deveni interesant pentru Carol, o dată devenit dictator – adică câștigător de alegeri cu un mare procentaj. De unde și termenii echilibrați ai ministrului de la Lisabona.

Interes minim al portughezilor față de România

După vizita la München, în vederea unei posibile apropieri de Italia, primul ministru britanic pleacă la Roma, fapt bine văzut la Lisabona. În „Diario de Noticias”, organul puterii, din care Blaga se inspiră regulat, pentru că acolo se găsește, de obicei, și punctul de vedere oficial se citează: „Orice apropiere sau orice încercare de a elimina neînțelegerile dintre Londra și axa Roma-Berlin sunt (sic!) salutate cu bucurie la Lisabona. Iar săgețile polemice se îndreaptă exclusiv împotriva Franței și mai ales a Frontului popular sau împotriva acelor cercuri cari fac politică externă în sensul Frontului popular”. Neville Chamberlain s-ar fi aflat, pe scurt, la Roma ca să arate că Marea Britanie consideră definitiv judecată chestiunea Abisiniei, să evidențieze gradul de amiciție pe care Anglia o resimțea față de Italia pentru puterea sa monarhică și pentru personalitatea Ducelui, și să inventarieze relațiile pactului din aprilie, pentru ca simplul compromis să devină un instrument efectiv.

După cum se specifică în referat „întâiele două ținte ale vizitei domnului Chamberlain au fost pe deplin atinse. Cât privește al treilea obiectiv nu se știe nimic dincolo de impresia protocolară a unui comunicat oficial”.

Se cam risipește tensiunea în relațiile anglo-italiene, dar, în schimb, sporește tensiunea franco-italiană. Aceste fapte sunt mult comentate în Portugalia, de către o presă liberă să... exprime punctul de vedere al puterii. Iată ce remarca Blaga în raportul din 18 februarie 1939: „Domnule Ministru, presa portugheză a urmărit în ultima vreme cu oarecare îngrijorare tensiunea italo-franceză, ceea ce este explicabil dacă ținem seama de poziția geografică, politică și sufletească a Portugaliei. Preocupată mai mult de posibilitățile ce s-ar ivi în Mediterană, nu e de mirare că presa portugheză manifestă un interes foarte scăzut față de evenimentele din Europa centrală sau de sud-est“.

Cât de scăzut a fost acest interes o dovedește faptul că pentru a publica în presa portugheză date cu privire la constituirea noului guvern din România a fost nevoie de intervenții directe ale Legațiunii. În ultimele zile cât de cât mai demne de a fi publicate au fost declarațiile făcute de d. Beneș, fostul Președinte al Cehoslovaciei. Iată ce consemnează „Diario de Lisabon” (17 februarie 1939) aceste declarații: „După Beneș, afirmă ziarul, războiul nu e iminent. Problema minorităților, care a agitat patria sa și a sfârșit prin a provoca dezmembrarea ei, va continua să fie un factor esențial de dezagregare în regiunea danubiană. Soarta Cehoslovaciei, după Beneș, n-a fost alta decât aceea rezervată și altor țări. Este România, la care caută evident să se refere, neținând însă seama de factorii esențiali cari diferențiază dea binelea problema românească de cea cehă și care înlătură ipoteza sugerată”. Nu zău?

Și o scrisoare curioasă adresată „Excelenței sale Domnului Constantin Flondor, Mareșal al Curții Regale”, pe 10 februarie 1939

„Domnule Mareșal,

Am onoarea a aduce la cunoștința Excelenței Voastre că acu câteva săptămâni printr-o scrisoare primită de la alteța sa imperială arhiducesa Ileana de Habsburg am fost solicitat să procur de la Arhiva Națională din Portugalia documente autentificate cu privire la linia ascendentă de origine portugheză a Alteței Sale, și anume cu privire la Infanta Antonia de Portugalia căsătorită la Lisabona cu Principele Leopold de Hohenzollern în anul 1861.

În Arhiva Națională s-au găsit certificatele de naștere și de căsătorie ale Infantei Antonia, pe cari miam permis a le trimite în copie autentificată Alteței Sale Imperiale Ileana de Habsburg. Din cele două certificate rezultă și ascendența până la Don Pedro IV, regele Portugaliei și Împărat al Braziliei, căsătorit cu Arhiducesa Leopoldina de Austria.

Trimit alăturat câte o copie ale celor două documente pentru completarea Arhivei Casei Regale.

Primiți, vă rog, Domnule Mareșal, încredințarea înaltei mele considerațiuni

L.B."

ANCORA 5

Paradoxale asemănări, posibile convergențe

Orașul și lumea lui

Lumea pestriță a orașului și peisajul citadin constituie fundalul celor trei romane. Personajele și acțiunile lor trebuie văzute și înțelese în acest context; mai mult, ele fac parte din și evoluează în această lume. Dar există o evoluție a acestei lumi însăși și a atitudinii auctoriale față de ea, după cum există și un parcurs al peisajului citadin în sens invers, o involuție a sa de la grandios la semiurban, dacă urmărim axa trasată între Familia Maia și Craii de Curtea-Veche cu punctul median al ei-Moartea Amorului.

Cel mai sugestiv pasaj din romanul queirosian în acest sens este cel al cursei de cai. Aici se prezintă toată „lumea bună” a Lisabonei în ierarhia ei, în vizibilele și mai puțin vizibilele legături dintre diferitele grupuri ale protipendadei, între burghezi și aristocrație, între înalții slujbași ai administrației statale și cei care-și duc traiul de la un eveniment monden la altul. Aici se vede și clivajul între Lisabona celor mulți și umili, cei întâlniți pe drumul spre hipodrom și cei care au acces înăuntru: „În Piața Jeronimus, lângă portalul bisericii, aștepta tăcut și înfierbântat sub razele soarelui un omnibus cu caii deshămați. Un muncitor cu copilul în brațe și cu nevasta alături, înfășurată în șalul ei cu crenguțe, se ducea acolo uitându-se uimit la șosea, la râu, bucurându-se leneș de duminica liberă. Un puști striga dezamăgit programele curselor de cai pe care nu le cumpăra nimeni. Femeia cu apă rece, fără clienți, se așezase cu ulciorul la umbră, despăduchind un copil...”

Orașul, ca structură urbană, este, ce-i drept, mai puțin vizibil, dar el este sugerat de hipodromul însuși și de organizarea lui. Hipodromul ajunge să fie orașul în mic: „Dincolo, de o parte și de alta a tribunei regale, tapisate cu diftină roșie ca o masă de birou, se ridicau cele două tribune publice cu grinzile prost îmbucate, ca niște tribune de chermeză. Cea din stânga, goală, nevopsită, avea crăpăturile scândurilor la vedere. Bufetul era instalat sub tribună, fără o podoabă, fără o floare. În fund se întindea un raft de cârciumă cu sticle și platouri de prăjituri. Iar pe tejgheaua grosolană doi chelneri tâmpii și murdari aplatisau în grabă sanvișurile cu mâinile udate cu spuma de la bere.”

Atmosfera de înjghebare în grabă a evenimentului, deși el era așteptat de mult timp, senzația de pastișă ieftină a curselor de cai britanice, fără ca ele să se potrivească climatului în care au fost transpuse sau publicului, conferă o notă dominantă de provincialism întregii scene. La aceasta se adaugă fina observație a costumelor și stângăcia celor care vor să adapteze morga londoneză în praful lișboet. Nimic nu merge, totul e ridicol. Este o lume care și-a ieșit din tiparele tradiționale, ce-i dădeau sens și substanță, și a ales niște straie nepotrivite. Bunul gust și eleganța cu măsură a unei lumi mai nordice devin ostentative și prost asortate sub soarele portughez prea puternic. Derizoriul este nota predominantă. Aflat pe hipodrom, Carlos de Maia conchide asupra viitorului proiect literar al lui Eça de a prezenta, răzbunător, societatea lișboetă într-o carte intitulată sugestiv Mocirla : „Noi toți suntem mocirla...”, în timp ce privirile îi alunecă sugestiv de la un grup la altul. Totuși, Eça de Queiroz nu este sarcastic, ironia lui nu este distrugătoare, ci amară. Este sentimentul unui om care a vrut să schimbe lumea, care-și iubește semenii, dar nu a reușit.

La aceasta se adaugă senzația că lumea umilă din afara hipodromului este mai urbană, mai decentă decât cea dinlăuntrul lui. Omnibuzul, aflat în fața celui mai grandios monument de arhitectură specific portugheză-Mânăstirea Ieronimiților- muncitorul și familia sa bucurându-se de repaosul duminical, precum și vânzătorii ambulanți își fac simțită prezența într-un peisaj citadin care se înscrie perfect în limitele normalității.

Martinho de Brederode a ales un cu totul alt colț de Lisabonă pentru a înfiera, de data aceasta vituperând plin de resentiment prin vocea lui Alvaro Paiva, aceeași lipsă de substanță și dragostea de imitație a lișboeților. Este vorba de Avenida de Liberdade cu celebrele piețe, statui și edificii emblematice pentru capitala portugheză. Niciun simbol al istoriei Portugaliei. Nicio statuie de monarh sau reformator, niciun edificiu semnificativ nu scapă verbului acid, demolator al prietenului lui Jorge Freire. În viziunea sa, de pildă, celebra clădire a Gării Centrale din Rossio, între piața cu același nume și Piața Restauradores, expresie a romantismului neomanuelin portughez, este o oroare arhitectonică care ar trebui spulberată de pe fața pământului: „Não gostaste d´essa estação, horrorosamente branca, fazendo mal à vista, do estylo que elles pretendem manuelino? Não te lembrouum enorme doce, d´estes que os pasteleiros expõem nas montras, fingindo castellos com bandeirinhas de papel de seda nas torres?...Ca em Lisboa tudo revela a nossa banalidade e o nosso mau gosto.”

La Mateiu Caragiale, Bucureștiul, ca peisaj citadin nocturn, se diluează cu totul în vagi schițe hibernale sau autumnale. Orașul, sau mai bine zis mahalalele sale, sunt sugerate sinestezic, prin atmosferă, sunet și miasme. Calea Victoriei, Strada Modei, Covaci, chiar și împrejurimile Mânăstirii Mihai Vodă, unde sălășluiesc imprecis „adevărații Arnoteni” sau podețul din Cișmigiu sunt doar numite, fără ca cititorul să aibă impresia vizuală a acestor toposuri. Chiar și în nostalgicele amintiri ale lui Pantazi, Bucureștiul nu există ca structură urbană, ci ca o prelungire a ruralului, a vegetalului, ceea ce de altfel caracteriza, până în timpuri apropiate, această metropolă-vastă adunare de state: „...între Sfântul Constantin și Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește paragina, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță .Iar dincolo, peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor.”

Acest spațiu idilic era populat cu o lume umilă, aceiași mahalagii ca cei pe care Craii îi vor întâlni treizeci de ani mai târziu, în primul deceniu al secolului XX. De atunci, în miticul București dintre domnia lui Cuza și cea a regelui neamț, fie lumea părea mai bună, fie acum, la timpul amintirilor, nostalgia țese un văl care estompează , umbrește și ascunde ticăloșia, lăcomia și dezmățul: „Prietene de seama ei nu ținea să aibă. În schimb, la noi s-aduna zilnic un guraliv sobor: cocșonețe de mahala ușarnice, puțind a sărăcie, preotese, moașe, dulcețărese, femei de rând meștere să dea cu cărțile sau să citească în cafea.”

Peste orașul decăderii levantine, peste cârciumi și mahalale, peste fauna grotescă a lumii lui Gore Pirgu, peste mirosuri grele și acre, îmbâcseală și decrepitudine se așterne, la sfârșitul hagialâcurilor și al spovedaniilor , aerul greu al toamnei și al sfârșitului de lume:„...de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele prelungite după miezul nopții, hoinărelile până dimineața prin mahalalele necunoscute, cu ulițe pustii. Frunzișurile sunau acum a toamnă și erau adânci ca niciodată parcă și grele, când s-ar fi zis că într-adevăr mersul vremii lâncezește amurguri copleșitoare.”

Prof. Dr. Daniel Silva Perdigão

Âncora cultura februarie

NR.33. februarie 2021

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt...”

171 ani de la nașterea lui Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie 2021, se adună 171 de ani de la nașterea unicului nostru Eminescu. Pentru că-spunem noi- nu-i român să nu fi citit măcar ceva din scrierile Lui, vom încerca, să dezvăluim, mai departe, câteva lucruri mai puțin cunoscute din viața românului-geniu universal.

Eminescu s-a stins la doar 39 de ani, vreme în care a fost poet, filosof, jurnalist. S-a închis în cameră zile și nopți în șir pentru a lectura diverse scrieri, a urât tot ce ținea de matematici, dar a îndrăgit înotul și...fotbalul.

I-a plăcut să înoate și a jucat fotbal pe maidan

Aron Pumnul, profesorul său de la școala din Cernăuți- căruia i-a dedicat poezia „La Mormântul lui Aron Pumnul” i-a stârnit interesul pentru fotbal, pe care l-a jucat cu patimă, pe maidanele din Cernăuți, cu mingi din cârpe. Când mergea la înot îi plăcea să facă tot felul de giumbușlucuri-acrobații în apă, spre amuzamentul privitorilor. „Balta mare din pădurea de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți făcuseră din Mihai un bun înotător, cu voluptăți tritonice”, scria George Călinescu. Și Ștefan Cacovean(1840-1936), fost judecător la Alba-Iulia și colaborator al revistei „Convorbiri Literare”, care l-a găzduit pe poet la Blaj, a povestit în scrierile sale despre talentul la înot al lui Eminescu: „Făcea tot felul de isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieșind târziu unde nici nu te așteptai, spre admirația chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ținea", spunea Ștefan Cacovean în volumul său, „Eminescu la Blaj”. Iată ce mai scria, referitor la Poet, Ștefan Cacovean: „Eminescu nu vorbea despre sine și lucrurile lui niciodată. Să fi scris ceva cât am stat în Blaj împreună, nu știu. Avut-a cărți cu sine și ce fel de cărți, nu știu; căci calabalâcul, puțin cât va fi avut, îl lăsase, așa mi se pare, la gazda unde trăsese mai întâi când sosise la Blaj. Afară de limba germană știa puțină gramatică franceză, dar nu cetea nici nu vorbea într-această limbă. Cât va fi știut din limbile și literaturile clasice n-am luat seama. Pe teren literar mi-aduc aminte că nimeni din noi nu putea ține cu dânsul, deși noi purtam pretențioasele știluri de sextani, septmani, octovani și maturizanți, vezi doamne, și această împrejurare ne jena puțin, mai cu seamă că dânsul, în hăinuțele lui rele și nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani; pe când noi unii purtam barbă și mustăți. Și noi niște sextani, septimani, octovani, maturizanți, vezi doamne, nu ne-am fi dat învinși de un copil de a doua clasă. E natura, că lupta era vehementă, mai cu samă că Eminescu era hărțăgos și nu ceda”.

Eminescu la Viena

Eminescu a fost de tânăr d un iubitor de artă şi cultură, participând la mai toate manifestările culturale din orașul lui Strauss, Viena. Audiind o dată, iarna, piesa "Regele Lear" de Shakespeare, la Teatrul Curții Imperiale, unde era un ger cumplit , Eminescu a rămas până la sfârșit, în vreme ce colegul și prietenul său, Stefanelli n-a putut suporta frigul și a plecat acasă. A doua zi Eminescu a râs de Stefanelli, spunându-i : "ai fugit de un loc așa de bun". Stefanelli, colegul său, spunea despre Poet că era vorbăreț și neastâmpărat, iar la Viena, ca student, "râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râdă și ceilalți". Curios să-l întâlnească, Iacob Negruzzi l-a căutat la Viena. Iată ce scria acesta după întrevedere: „Poeziile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele primeam obișnuit de la toți autorii, făceau să mă interesez tot mai mult de acest tânăr poet.

Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărâi să mă opresc la Viena câtva timp pentru a face cunoștință cu Eminescu și a petrece cu dânsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înștiințat de sosirea mea, vrând să-i fac o surprindere. Ajuns în Viena mă dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde știam că este locul de adunare al studenților români și mă așezai la masă deoparte lângă o fereastră, de unde fără a fi băgat în seamă puteam observa pe toți tinereii ce vorbeau între dânșii românește. Erau mulți adunați în ziua aceea, unii păreau mai inteligenți, alții mai puțin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânșii. Deodată se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut, și fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul și, întinzându-i mâna, i-am zis: “Bună ziua, Domnule Eminescu!”.

De nevoie, Mihai Eminescu a ajuns revizor școlar

Cu ajutorul masonului Titu Maiorescu, pe atunci Ministru al Învățământului în guvernul condus de conservatori, Eminescu a funcționat ca revizor școlar, în județele Iași și Vaslui, până în anul 1876. Când au venit liberalii la putere, Eminescu a fost dat afară și s-a văzut nevoit să se angajeze redactor la ziarul „Curierul de Iași”. Mai târziu, ca urmare a intervențiilor lui Titu Maiorescu și a lui Ioan Slavici, Eminescu a ajuns la ziarul „Timpul”, unde a stat șase ani. Eminescu și-a respecta profesia, încercând, prin articolele sale, să aducă în fața ochilor cititorilor adevărul și numai adevărul. „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a „generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”, scria George Călinescu în cartea „Opera lui Eminescu”. Caragiale avea să spună mai târziu că viața de gazetar l-a epuizat pe Eminescu: „Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut – bibliotecar, apoi revizor școlar – destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un târziu să găsească mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, gândurile și concepțiile și cât de rău e prețuită la noi se știe. Poetul a trăit cum a murit – foarte nenorocit și ca viață materială, copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu suferea ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie”.

Lui Eminescu nu i-a plăcut matematica

În ciuda unei memorii fenomenale, lui Eminescu nu i-a plăcut defel matematica, excepționala lui minte nedând randament în cazul ...cifrelor. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să știu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Și, deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului”, spunea el.

Mihai Eminescu saluta specific patrioților și naționaliștilor

Patriot convins, dovadă versurile poeziei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, când se întâlnea cu prietenii, Eminescu îi saluta cu celebrul: „Trăiască nația”. Știind cum urma să fie salutați de Eminescu, cunoscuții i-o luau înainte spunând ei primii „Trăiască nația”, dar Eminescu le răspundea imediat : „Sus cu dânsa!”. În general, poetul se comporta elegant, ca un om detașat , cu maniere. „Discret, rezervat, simțindu-și superioritatea, Eminescu de regulă tăcea și asculta pe alții. Era însă, cum zice un poet italian, “un bel silenzia chin no fu mai scritto”.Respecta convingerile fiecăruia, iar la laudele nesăbuite ce i se făceau în față, părea mai contrariat decât de niște vorbe rele. Între oamenii de lume, era jenat, vedea că nu poate fi în felul lor și nu știa cum să se strecoare mai curând din mijlocul lor, lăsându-se câteodată umilit el, decât să umilească dânsul pe alții” ne spune și istoricul literar Nicolae Petrașcu, fratele pictorului Gheorghe Petrașcu.

Preocupat doar de trăirile sale, Eminescu arăta uneori ca un om neîngrijit

Când citea sau scria, Eminescu se încuia în camera lui zile și nopți la rând și uita de igienă. În astfel de perioade arăta ca un cerșetor, dar, când își venea în fire revenea la normal. „Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i curețe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat și hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită și nelăută i se făcea cocoloș. Barba și-o uita nerasă și fiindcă-l supărau țepii ei, lua briceagul și pierdut în gânduri sau adâncit în lectură și-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pe față. Când nu mai putea să o ducă așa, schimba locuința, își cumpăra haine și albituri noi, se rădea și iar se simțea bine”, scria Ioan Slavici.

Disperat, Eminescu a vrut să îmbrace rasa monahală

Sătul de mizeria lumii în care trăia, pe la vârsta de 30 de ani, Eminescu a vrut să se călugărească. Iată ce-i scria prietenului său Zamfir C. Arbore, care lucra ca editor la ziarul „Românul”: „Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la ”Românul”, eu de la ”Timpul”, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

Mihai Eminescu l-a ironizat pe Carol I

Dezamăgit de stilul de a conduce al lui Carol I, știind că „închidea ochii” la abuzuri, satisfăcând numai cerințele liberalilor, Eminescu l-a numit pe rege „Carol Îngăduitorul”.

Ultimele cuvinte ale lui Mihai Eminescu

Poetul a murit la numai 39 de ani, internat fiind în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Șuțu, pe strada Plantelor din Capitală. Eminescu a închis ochii pentru totdeauna, îmbrăcat într-un halat vechi, la ora 04:00 dimineața. Câteva clipe înainte de a se stinge, a cerut un pahar cu lapte și i s-a adresat medicului cu cuvintele „sunt năruit”.(FCT)

Âncora 11

Paradoxale asemănări, posibile convingeri

Fascinantul spaȚIU DOMESTIC

Un ultim aspect comun, analizat aici, pe care cele trei romane îl împărtășesc este cel al reprezentării spațiului domestic. Eroul este definit de locuința sa, deopotrivă cu modul de a se exprima sau de a se îmbrăca. În sensul acesta, pentru un fin analist al socialului, cum este Eça de Queiroz, ambianța este crucială și este realizată cu un foarte puternic impact social asupra cititorului. A rămas astfel celebră descrierea reședinței lișboete a familiei Maia, Buchetul. În economia romanului, această reședință, care poate fi caracterizată în egală măsură drept o locuință urbană, ca și una manorială, de țară, prevestește schimbarea de tonalitate și accent dramatic ale narațiunii. În ample, dar minuțioase descrieri, locuința însăși evoluează și își trăiește propria-i viață prin alternanțele efectului de lumini și umbre, prin punerea în evidență a uneia sau a alteia din părțile sale. Iată cum apare un simplu detaliu al acesteia-biroul bătrânului Maia, în așteptarea stăpânului său: „În capătul coridorului se afla biroul lui Afonso, capitonat cu damasc roșu, ca o veche odaie de prelat. Masa grea de lemn-negru, rafturile joase de stejar sculptat, luxul solemn al legăturilor de la cărți. Totul avea înfățișarea austeră a unei plăci studioase-pusă și mai mult în evidență de un tablou atribuit lui Rubens, veche relicvă a casei, un Christ pe cruce, reliefându-și goliciunea de atlet pe un cer de apus frământat și roșu. Lângă sobă, Carlos aranjase un colțișor pentru bunicul său, cu un paravan japonez brodat pe fir, cu o blană de urs alb și un venerabil fotoliu în a cărui tapițerie, pe urzeala decolorată a mătăsii, se mai zărea blazonul familiei Maia.”

Interiorul acesta îl definește mai bine pe proprietarul său decât cuvintele care i-ar descrie caracterul.

Martinho de Brederode încearcă să folosească același procedeu. Și reușește să îl stăpânească mai bine decât dialogul sau manevrarea urzelii narative, pentru care nici el, nici Mateiu Caragiale nu au prea multă apreciere. Descrierea reședinței unde urma să se instaleze Jorge Freire, în luxosul și aristocraticul cartier Lapa, nelocuită mută vreme, împrumută din aerul de prăfuită dezolare a Buchetului înainte de reamenajarea sa: „Era uma immensa construcçao, sem ornato algum, um casarao enorme, ennegicido e devastado pelo tempo, com muitas janellas, e um portao grande. Entrado este, uma loja rscura e mal empedrada. De um lado a cocheira, do outro as cavallariças e em frente do portao da entrada a escada para o primeiro andar. Seria difficil encontrar casa mais sombria e tristonha. Tudo n´ella parecia velho e antigo. Por detraz de casa estendia-se o enorme jardim, mal tratado,abandonado por completo.”

Mateiu Caragiale construiește și el interioare pentru personajele sale, adevărate cochilii croite pe măsura unui singur purtător. Ele sunt impregnate de atmosfera pe care scriitorul și-a visat-o pentru propria-i ambianță și împrumută, astfel, accente de burghez confort vienez și medieval lux bizantin. În felul acesta se prezintă locuința lui Pantazi, iar asemănarea cu reședința lui Brederode la București nu poate fi trecută cu vederea: „Locuia pe liniștita stradă a Modei la catul al doilea al unei clădiri ce aparținea regelui Carol, la o franțuzoaică bătrână, care-i închiriase două încăperi, bogat mobilate în gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în față și o odaie de dormit în fund, despărțite printr-un geamlâc înalt. L belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de catifele și de oglinzi...iubirea de flori a chiriașului, împinsă la patimă, adăuga o nebunească risipă de trandafiri și de tiparoase, ce împreună cu lumânările pe care le găseam aprinse, în cele două candelabre de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit, puneau locuinței pecetea unui lux ales, alcătuind oaspetelui meu un cadru în așa armonie cu ființa sa că, în amintirea mea, dintr-însul nu-l pot desprinde.”

Pasiunea obsesivă pentru flori a lui Pantazi este împărtășită în egală măsură de Jurge Freire, care reamenajează grădina Cuibului(O Ninho)-cum se numea vila închiriată pe malul Oceanului, lângă Porto, unde se consumă idila sa cu Beatriz-și are grijă ca orhideele, violetele și trandafirii să umple literalmente casa. O altă locuință amenajată special pentru petrecerea clipelor de dragoste și visare, Vizuina, îi îmbată pe locuitorii ei, Carlos de Maia și Maria Eduarda, cu o grădină paradisiacă.

CU atât mai grotescă în hidoșenia ei delabrată apare locuința desfrâului superlativ, a lupanarului cu iz aristocratic căzut în mocirla bucureșteană, care pare să zică celui care o frecventează că de aici nimeni, niciodată, nu mai poate ieși întreg la minte și la suflet: „Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșucheată. Unui vechi trup de clădire, pătrat și cu un singur rând, i se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul și da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc...”

Prof .Dr. Daniel Silva Perdigão

Iubiri nemuritoare

Fermecătoarele epistole de amor trimise de Lucian Blaga, soției sale, Cornelia

„Poate mi s-a părut – dacă n-a fost cumva iluzie optică – că ai avut o umbră de îndoială în mine. Ei, să-ți spun ceva: înțeleg felul Tău de a fi, întreaga Ta ființă am simțit-o în forma unei porunci mari: fii sincer! Față de Tine n-aș fi putut fi altfel, chiar să fi voit. Sunt alți oameni cari te silesc să minți necontenit cu obrăznicie și cu deliciu și întreaga lor ființă te încurajează și-ți poruncește: să minți. De altă parte, n-ai observat și Tu că sunt oameni pe cari nu-i poți minți? O deosebită atmosferă de sinceritate plutește în jurul lor, o atmosferă curată de muncă care te face să respiri adânc – și să-ți spui: «tot ce ai pe inimă»…”, îi scria Lucian Blaga, Corneliei Brediceanu, în luna octombrie a anului 1916.

Lucian, care își semna scrisorile Lulu, așa cum îl numeau prietenii și membrii familiei tocmai împlinise 21 de ani. Cornelia nu avea decât 19.

Cornelia, mezina familiei Brediceanu, o renumită familie din Banat, se născuse la Lugoj. Coriolan Brediceanu, tatăl fetei era un avocat cunoscut, dar și un om politic de anvergură. „Dacă evaluăm după criteriile locului și timpului, am putea spune că prin naștere a aparținut unei familii de mare burghezie bănățeană, ajunsă în faza intelectual-artistică a evoluției ei; căci părinții ei erau cultivați, vorbitori de mai multe limbi, mama era cititoare de literatură, în casă se afla o bibliotecă și așa mai departe”, scria revista Tibiscus.

Cornelia Flavia (al doilea prenume folosit și de Blaga în Luntrea lui Caron) a făcut clasele primare în Lugojul natal, învățând germana și maghiara, limbi în care se exprima fluent. Participând la o „petrecere cu dans”, la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, Cornelia l-a întâlnit , pentru prima oară, pe Lucian Blaga, elev al aceleiași instituții de învățământ. „Ochiul meu căutător tot refăcea o diagonală, prin vălmășagul sălii, până în celălalt colț, unde descopeream o fetișcană, pe care n-o mai văzusem. Slăbuță, liniștită, cu ochii vii și inteligenți”, spunea Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor. Adolescenta avea și o piele creolă, ceea ce l-a determinat pe poet să-i spună și „ghiocelul negru”, alături de alte nume pe care i le-a scornit mai târziu, în perioada iubirii lor. Tot atunci a reușit să afle de la un coleg că adolescenta firavă și frumoasă este „domnișoara Cornelia B., fiica omului politic din Banat… Inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde noi…”.Mulți ani mai târziu, aducându-și aminte de prima lor întâlnire, Blaga cugeta: „Cum era să ghicesc atunci că ochii mei întâlneau întâia oară ființa care șapte ani mai târziu avea să devină tovarășa mea de viață? E de mirat cu cât de puține antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul!”

Familia ei avea să decidă înscrierea Corneliei la „École supérieure de jeunes filles” ca să își poată perfecționa și limba franceză, în cantonul Vaud din Lausanne, prima școală care dădea și fetelor, nu numai băieților, varianta de a urma studii secundare.

În Hronic, Blaga relata: „ Se alcătuise în acei câțiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. […] Domnișoara Cornelia nu mai era fetișcana subțirică, ce refuza cu dispreț băiețos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanțe de catifea, făcuse concesii feminității. O priveam pierdut. Și, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.”

Ea s-a îndrăgostit definitiv de el când, pentru prima oară, au luat masa împreună: „Așa sînt eu, un om cu oareșicari liniști înăuntru… […] Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile, ceea ce rămâne însă e starea aceasta, în care ne găsim, și de care nu vom mai scăpa, nici eu, nici tu…” Între anii 1916 și 1920, perioada de dinaintea căsătoriei, Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga și-au scris multe scrisori. El, mult mai multe...

Într-una dintre ele îi zicea: „… să nu-ți mai permiți gândul cochet, de a-mi răspunde cu o scrisoare la trei (1:3)”, iar într-o alta făcea, ca un veritabil contabil, calculul „am făcut bilanțul scrisorilor noastre și a trebuit să constat că la mine «intratele» sunt pe jumătate cât «ieșitele» – am lucrat cu alte cuvinte cu un deficit îngrozitor”.

O dată, într-o misivă, îi trimitea un poem:„Iubito, mult iubito,

Ieri ți-am scris să te gândești mult la mine, fiindcă în clipa când te gândești îmi vin pe buze poemele… Pesemne astăzi te-ai gândit. Iată: poemul ți-l alătur, are un ritm splendid. Îmi face impresia că-mi scrii mai rar decât înainte.”

După ce a obținut bacalaureatul la liceul brașovean, Cornelia va pleca, imediat, la Viena, unde va absolvi cursurile facultății de medicină, în ciuda faptului că ea și-ar fi dorit să urmeze literele. Nici frații lui Lucian nu erau mulțumiți de alegerea lui, Liviu insistând chiar să facă inginerie. „Povețele lor porneau desigur din cele mai bune intenții, dar nu ne înțelegeam. Nu ne înțelegeam, fiindcă ei nu bănuiau tăria înclinărilor mele firești. De unde și cum ar fi putut ei să știe că fratele lor mai mic era o ființă eminamente metafizică! Peisajul transilvan nu produsese încă buruieni atât de exotice”, ortografia Lucian în Hronicul și cântecul vârstelor.

Corneliei îi spunea , când abia începuseră să corespondeze, „Cornelia dragă”, apoi „Sfinxul drag”, „Mea Gaargi, ți-am dat numele unei principese indice/Gaor”, „Gari – „nume ca vinul: cu cât se învechește cu atât e mai bun” –, „prințesă indică”, „stăpâna mea”, dar, după aproape doi ani ea devenise: „mireasa mea”, „draga mea”, „iubito și frumoaso”, „adorato”, „sanctuarul meu”, „minunea mea”.

Din Oradea, 10 ianuarie 1917: „Cornelio dragă,

Cum vezi, încă nu Ți-am inventat un nume… Dacă aș fi fidel gândurilor mele, ar trebui să-ți scriu cam în disordine acestea: Stadtpark, munți, institut anatomie, mansarda, râs, lumină, signalul Margaretei, ochi aprinși și fețe incandescente și așa mai departe. Toate acestea într-un vârtej nebun, desfrânat și absurd în care nu sunt în stare să precizez nimic. Și simt totuși ceva precis: te simt pe Tine cum îmi pulsezi în sânge. Aș vorbi, de renaștere, transformare, transfigurațiune, dacă nu ți-ar părea sentimental. În orice caz, «în istoria mea individuală» s-a început epoca «reformațiunii». […]O, Gari. Sărutări multe, multe și să Te ardă în față, ca viforul de iarnă care bate pe-aici!” Iarăși, în iarna lui 1917: „Aș vrea să-ți scriu – mult, mult, mult – și de aceea astăzi nu-Ți scriu – ci tac. Vreau să te privesc de astă dată – lung, lung, lung – și tu să-mi cetești din ochi tot ce nu pot spune: cât te iubesc…”„Spune Gaor – nu-i frumos să ai în piept dragoste și cu ochii să urmărești căile lactee? Nu-i frumos să porți în inimă ce-i mai frumos din împărăția timpului: iubirea – și-n creieri ce-i mai frumos din împărăția veșniciei: cerul?”

Invitat la Lugoj, să se întâlnească cu familia ei, s-a pornit cu greu, după ce „câteva săptămâni a tot cumpănit”. Reîntors la Sebeș, a primit o scrisoare scurtă și cât se poate de edificatoare de la mama Corneliei: să-i lase, negreșit, fata în pace. „Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese așadar mai prejos de orice așteptări, ceea ce, de altfel pentru luciditatea cu care eu însumi priveam lucrurile era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existența spre a face vreo impresie.”

Cornelia avea să-l reîntâlnească pe Lucian în biblioteca universității. Corespondența lor va continua mai înverșunat, într-o iubire ce părea de necuprins. La numai o lună de la întâlnirea de la Lugoj – „invitația fusese făcută unei persoane imaginare, pe care apariția mea reală n-o reproducea întocmai”, –, Lucian i se confesa Corneliei:„Eu cred că nu-ți dai îndeajuns seama ce importanță ai pentru mine. Tu ești alfa și omega – de la tot ce fac și trăiesc.”

În 28 august 1918, îi scria din Sebeș: „Iubito și Frumoasă,

Am sosit astăzi acasă – și sunt așa de fericit de scrisorile tale. Ce-ncântătoare ești Tu: aș vrea să scriu odată un poem care să fie așa de minunat ca tine – și-atunci aș crea de fapt cel mai frumos poem al tuturor timpurilor!”, iar în mai 1918: „Mă bucur nespus de bucuria ta, căci tu ești aceea care scoate scânteile electrice din mine. Ascultă, ce frumos: realitatea, adică lumea, lumea aceasta mare și minunată, constă din mai multe straturi, mai multe pături – diferite una de cealaltă. […] Și acum – Gaor – eu cred că mai există o pătură care, de asemenea, își are natura ei intimă, nouă, originală, cu legile ei proprii, cari nu pot fi înțelese și mistuite prin legile celorlalte realități, fiindcă sunt deasupra lor, mai largi, mai bogate și mai misterioase: dragostea noastră.”

Cornelia s-a luptat cu ai ei, pentru a-i determina s-o lase să se căsătorească cu Lucian Blaga, timp de mai bine de doi ani. Cei doi s-au căsătorit la Cluj-Napoca, în data de 16 decembrie 1920.

Lucian Blaga a decedat în 6 mai 1961 și a fost înhumat pe 9 mai, ziua în care ar fi împlinit 66 de ani. Cornelia i-a supraviețuit 22 de ani și a fost înmormântată lângă el, în curtea bisericii din Lancrăm, satul lui natal.

Absolut toate scrisorile Corneliei către Lucian Blaga au fost arse de Cornelia. Ea a păstrat toate scrisorile pe care el i le-a scris.

Cottestii: familia sotiei lui Mircea Eliade

Pe strada Christian Tell, la numărul 25, în apropierea Ambasadei Franței la București, se află o casă arătoasă care a aparținut, cândva, a inginerului Alexandru Cottescu, fost, între cele două războaie mondiale, Director General al Căilor Ferate, dar și al Serviciului Maritim, ba chiar Ministru în Guvernul Coandă. În prezent, o străduță din apropierea Căii Dudeștilor îi poartă numele. Din familia inginerului trebuie amintit și fratele său, generalul Dumitru Cottescu,( a luptat ca ofițer în Războiul de Independență și a urcat în cele mai înalte funcții în oastea românească. General de Corp de Armată s-a remarcat în Războiul Balcanic, dar și în Primul Război Mondial. Focșănean sută la sută, centenarul nici nu l-a pomenit în vreun fel …) care, în urma căsătoriei cu Maria Tufelcică, a avut două fiice și un fiu: Marica(1896-1980) o arhitectă cu o valoroasă contribuție în publicistica arhitecturală, care a colaborat la „Buletinul Societății Politehnice” și la cunoscuta revistă „Simetria”,( editată între 1939 și 1947 de G.M.Cantacuzino, Octav Doicescu sau Matila Ghyka), dar a și extins Palatul Gării de Nord ,și Elena, măritată cu Jules Sănătescu, fratele Generalului Constantin Sănătescu.

4.1 FOTO Christinel cu Mircea Eliade 198

Surorile Lisette, măritată cu celebrul dirijor Ionel Perlea, care dirija atunci la Scala din Milano, cel mai celebru dirijor român după Sergiu Celibidache, Sibylle, ajunsă, după plecarea din România, profesoară într-un colegiu catolic din Paris, și Christinel, a doua soție a lui Mircea Eliade se trăgeau dintr-o ramură a celebrei familii Cottescu. Pe linie maternă ele proveneau din neamul Șendrea, cunoscut încă de pe când hatmanul Șendrea era cumnatul Voievodului Ștefan cel Mare. Trebuie menționat că și Cotteștii și Șendreștii proveneau din vechi familii boierești din sudul Moldovei, având numeroase alianțe matrimoniale în acest loc. Este destul de probabil că numele familiei Cottescu vine de la celebra localitate Cotești, dar pentru a-l face mai puțin comun, i s-a mai adăugat un „t”. Nu toți membrii familiei au perpetuat acest nume, de pildă, arhitecta Maria Cotescu, păstrând un singur „t”.

Coteștii au fost legați prin căsătorii și prin proprietăți, atât de Țara Românească, prin fostul județ Râmnicu Sărat-azi, teritoriu între județele Vrancea și Buzău-cât și de Moldova, prin fostul județ Putna, astăzi Vrancea. Iată ce scria paharnicul Constantin Sion: "KOTESCU. Roman din Țara Românească, de la satul Coteștii, ținutul Slam-Ramnic. Un Chiriță Cotescu, îngurluindu-se cu Anica, fata Zoii Vamiș, au luat-o, au trecut in Moldova, s-au așazat în Focșani de vro 50 ani; la domnul Calimah, 1815, s-au făcut medelnicer, la domnul Ioan Sturza, căminar, si la 1828 au murit la Iași, in obahta rusească. I-au rămas doua fete nenorocite și un băiet Nicu, care vânzând o moșioară ce i-au fost rămas de la tatăl sau, în Țara Românească, s-au făcut sardar și cilen la judecătoria Putnei, la 1847, iar la 1848 s-au făcut spătar. Acum, domnul Ghica Voda l-au rânduit, pe dumnealui spatariul, samis la Putna si mai in urma ispravnic la Tecuci" (Arhondologia Moldovei, ediția 1973, p.122).

Un mare pictor , credincios și patriot

Pasiunea lui Nicolae Grigorescu pentru „Carul cu boi”

5.1 FOTO Carul cu boi-Nicolae Grigorescu

Unul dintre întemeietorii picturii românești moderne a făcut o adevărată pasiune pentru tema „Car cu boi”, pe care avea să o abordeze de mai multe ori. Celebrul său tablou cu această denumire, pictat în ulei, pe lemn, cu dimensiunile 24x44, a fost realizat în 1897. În dreapta jos, scris cu culoare roșie, apare numele lui. Pictura evidențiază un peisaj cu coline și o uliță cu multă vegetație de-o parte și de alta. Pe această uliță, trece un car cu boi care pare că vrea să depășească cadrul tabloului, urmat și de alte care..

Analiza cromatică reliefează că marele nostru pictor a utilizat culori calde, verdele cu tonalități de galben și chiar brunurile , fiind dominante..

Lui Grigorescu îi plăcea mult să picteze în aer liber, fiind vădit influențat, în arta sa, de celebrii pictori Camille Corot, Gustave Courbet și Jean-François Millet.

Pictura „Car cu boi”, favorita lui Grigorescu, a fost vândută cu doar 72 de mii de euro, în 2018, la o licitație organizată de Artmark la Opera din București.

Nicolae Grigorescu a văzut lumina zilei în data de 15 ianuarie 1838, în satul Pitaru fin județul Dâmbovița, fiind al șaselea prunc al Ruxandrei și al lui Ion Grigorescu. Mama sa se îndeletnicea, cel mai probabil, cu croitoria, iar tatăl său, fost notar, se ocupa cu treburile conacului lui Filip Lenș, cel care a construit și Casa Vernescu în București. Primele reproduceri după opere de-ale lui Durer sau Rubens, micul Grigorescu le-a văzut în palatul lui Lenș, mare iubitor de opere de artă, de altfel. După decesul tatălui survenit în 1843, Ruxandra și copiii ei au locuit o perioadă în grădina lui Lenș, din Clopotari, sfârșind prin a se muta în Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor. La doar 10 ani, Grigorescu picta deja, ca ucenic de iconar, în atelierul lui Anton Chladek. El a executat picturile murale din bisericile de la Baloteasca și de la Budești, iar mai târziu a pictat mânăstirile Zamfira și Agapia. Pe când picta la Agapia, mânăstirea a fost vizitată de Mihail Kogălniceanu, care impresionat de cele văzute i-a facilitat o bursă de studii la Paris, în valoare de 260 de galbeni. Grigorescu avea să stea la Barbizon până în 1869. Aici va lua contact, printre alții cu pictori precum Corot, Rousseau sau Charles Jacque. În 1867 participă cu șapte lucrări la „Expoziția Universală” de la Paris, iar în 1877 va însoți, în calitate de pictor, armata română în Războiul de Independență, realizând numeroase desene la Rahova și la Grivița. Din 1890 se stabilește la Câmpina, pictând îndeosebi peisaje rurale cu specific românesc. Aici, e demn de amintit, că Grigorescu locuia la mai puțin de 200 de metri de locuința lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu care însă, nu avea niciun fel de relație, pictorul, credincios fiind, respingând înclinațiile ezoterice ale scriitorului, cu toate că, ironie a sorții, cei doi s-au născut în același an 1838 și au decedat, amândoi, în 1907. „Nicolae Grigorescu era un om foarte credincios, în prima parte a vieții fiind un pictor iconar, credea în Dumnezeu, nu era de acord cu partea acesta de spiritism. Nu a rămas nicăieri o dovadă, o urmă scrisă, că cei doi au avut o relație apropiată, deși s-au născut și murit în aceiași ani și au fost vecini. Există doar un portret al lui Hașdeu realizat de Grigorescu, atât”-spune muzeograful Casei memoriale Nicolae Grigorescu din Câmpina. Acolo, pictorul se și stinge din viață pe 21 iulie 1907, având pe șevalet ultima lucrare, neterminată însă, „Întoarcerea de la bâlci”.(FCT)

Primul ziar românesc

Presa despre prima locomotivă din lume

Când a apărut prima locomotivă a fost un adevărat prilej de „vorbe și de ipoteze”! Chiar și un jurnalist bucureștean a scris un articolaș despre apariția ei în Statele Unite, în 1830.

Respectivul articol și-a făcut loc în paginile primului ziar tipărit în limba română, „Curierul românesc” (1829-1859), cu o apariție destul de lungă, vreo 30 de ani. „Curierul românesc”, patronat de Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), apărea în Țara Românească, o dată sau chiar de două ori pe săptămână. Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, iar abonamentul anual costa doi galbeni împărătești. Heliade Rădulescu îl și tipărea îl și distribuia. Nu se știe care dintre cei doi redactori, Heliade Rădulescu ori Constantin Moroiu, a scris articolul despre prima locomotivă din lume apărută în America. Iată și articolul cu pricina: „America – Nev York, 21 maiu 1830 – Un oarecare Morgan la Stokbridg a făcut o trăsură sau un fel de car cu vapor (care se trage prin puterea aburilor) întocmit întru un chip ca să meargă pe drum cu făgaș de fier făcut întradins… Întrînsul încap mai mult decât 20 inşi cu toată înlesnirea lor. Mașina cu aburi care îl trage este înaintea. Un om singur este destul săl cârmuiască. Au făcut socoteala că întrun cias poate merge de la 12 pînă la 15 miluri englezeşti. Acuma să îndeletnicească să facă mai multe încercări cu acest car și de va izbuti, crede că guvernul va avia mare interes pentru întruducerea acestui fel de trăsuri în pricina transporturilor…”(FCT)

Recenzii

Âncora 12

„Toate numele” de José Saramago

„Cunoști numele pe care ți l-au dat, nu cunoști numele pe care-l ai”.

Cartea Evidențelor

În Todos os nomes (1997), José Saramago realizează încă o ispravă literară. Romanul său, publicat în Brazilia, abordează tema problemei umane, a vieții și a morții. Reluată, nu în sensul continuității, ci al desfășurării. Saramago a inventat încă o mare metaforă, încă un labirint de dimensiuni mitologice, încă o provocare pentru decodarea simbolurilor. În romanul său anterior, Eseu despre orbire, din 1995, o ciudată epidemie de orbire afectează aproape toți locuitorii unui oraș, determinându-i să urmeze o logică perversă și de neînțeles. Într-o viziune apocaliptică, Saramago pune o înțeleaptă întrebare despre etică și rațiune, despre precaritatea condiției umane. Cele două romane sunt similare datorită absenței numelor proprii ale personajelor lor. În Todos os nomes există o excepție: protagonistul, domnul José. .

Celelalte personaje sunt identificate prin perifraze („doamna de la parter”, mama copilului ”,„ soțul gelos ”,„ păstorul oaie "etc.). Această resursă narativă, utilizată de autor, consolidează, fără doar și poate, universalitatea temei: fără un nume propriu, personajul devine universal, adică acoperă întregul univers uman, toți oamenii, toate numele. Dimpotrivă, atribuind personajului (lor) propriul nume, acesta îl face unic, individualizat. Ăsta este cazul, de exemplu, al lui A Jangada de Pedra (1986), unde „romanul în sine, prin personajele sale, clarifică semnificația propriilor nume de familie” (FARINA, 1996, p. 211): Joana Carda, Joaquim Sassa , José Anaiço, Pedro Orce, Maria Guavaira. Un alt exemplu apare în Memorial do Convento (1982), care leagă istoria construcției unei mănăstiri în Mafra (Portugalia), în secolul al XVIII-lea, de istoria familiilor Sete-Sóis și Sete-Luas (Baltasar Mateus și Blimunda ),dar și pe cea a părintelelui Bartolomeu de Gusmão, „preotul zburător” de a compozitorului Scarlatti. Competența și creativitatea lui Saramago în conectarea acestor două povești într-o resursă narativă utilizată și în Istoria asediului Lisabonei- conduce la citarea a nenumărate nume proprii istoriei. În momentul în care descrie amănunțit un proces care „ justifică evreii și noii creștini, eretici și vrăjitori "(p. 50), duși pe rug de Inchiziție, Saramago reflectă: „cine știe ce alte nume ar avea și toate adevărate, pentru că ar trebui să fie dreptul unui om de a-și alege propriul nume și de al schimba de o sută de ori pe zi, un nume nu este nimic (...) "(p. 52). O curiozitate în Todos os nomes este că, pe lângă numele protagonistului, există doar alte trei nume proprii: Institutul General de Înregistrare Civilă, Cimitirul General și Ariadna ( „fizicul” sau „metafizicul„?, „prezentul” sau „trecutul”? , „călătorie” sau „căutare”?). Vom încerca, mai încolo, o scurtă analiză și interpretare a acestor întrebări. Stil reînnoit, somptuos și „sferic”, text dens, ruptură în sintaxă, lipsă de punctuație în dialoguri, vorbirea directă legată de cea indirectă, multe metafore - „Metafora a fost întotdeauna cel mai bun mod de a explica lucrurile” (p. 267) -, sunt câteva caracteristici ale lui Saramago, care ne induce să căutăm subiectul verbului într-o mare de complemente, conducându-ne la o gimnastică vizuală fascinantă, dar în același timp ritmică și melodică. Saramago, când „spune o poveste”, instrumentalizează și stăpânește cuvântul într-un mod magic. Este ca un dirijor-magician care conduce o orchestră. Când dă personajelor un nume propriu, știe să le încarce cu semnificații care, decodificate, se definesc deja și ne provoacă la „momente frumoase de cercetare” (FARINA, 1996, p. 212). Despre stilul său, Saramago însuși îl definește ca fiind „unul dintre cele mai frumoase momente din viața sa de scriitor”. După ce a scris Levantado do Chão (1982), primul său succes editorial, sub forma unui text convențional, a spus: „Fără să știu cum, fără să mă fi gândit la asta, încep să scriu de parcă aș spune acea poveste și aș spune acea poveste, o spun fără punctuație, în același mod în care vorbim, cu sunete și pauze ". Și adaugă: „Eliminarea punctuației nu a fost decisă de cineva care vrea să scrie ceva nou. A fost un rezultat logic al acceptării unui tip de narațiune care este foarte confundabil cu oralitatea, are legătură cu această magie a poveștii orale. . (...) Ce vreau este ca cititorul să audă ... să audă ce este în carte "(ZERO HORA, 1998). Todos os nomes începe cu o descriere detaliată a spațiului fizic și a structurii funcționale a unui ipotetic Institut Conservator General al Registrului Civil, unde, de douăzeci și șase de ani, domnul José a fost un asistent de redactare simplu și exemplar, care a îndeplinit cu o dedicație extremă sarcinile sale, fără să se plângă vreodată: n-a ratat niciodată, nu s-a îmbolnăvit niciodată, n-a respectat niciodată ordinele superiorilor săi. Domnul José își disciplinează majoritatea timpului în acest mediu al arhivelor celor vii și morți. Bărbat la vreo cincizeci de ani, Domnul José locuiește singur într-o casă simplă, unită cu clădirea Conservatorului, grație proiectelor birocrației. Asta nu este, însă, un privilegiu. „Cu multe secole în urmă, angajații locuiau în Conservatorul General, (...) în case simple și rustice, construite în exterior, de-a lungul pereților laterali (...). Casele aveau două uși, ușa normală, care se deschidea spre stradă și o ușă complementară, discretă, aproape invizibilă, care comunica cu naosul mare al arhivelor ", condiție privită ca benefică „ pentru buna funcționare a serviciilor "(p. 21). În acest caz ,au fost prevăzute încă două avantaje: nu ar exista nicio scuză pentru întârzieri datorate călătoriei și poate facilita inspecția angajaților care au raportat că sunt bolnavi. Odată cu timpul și necesitatea unei reforme urbane în cartier, casele legate de Conservator au fost demolate, „cu excepția uneia, pe care autoritățile competente au decis să o păstreze ca document arhitectural al unei epoci și ca un memento al unui sistem de lucru "(p.21). Doar întâmplarea, și nu un privilegiu sau o pedeapsă, l-au făcut pe domnul José să continue să locuiască la Conservatório Geral. Și, pentru a elimina orice îndoieli, au ordonat casierului să încuie ușa care comunica cu Conservatorul, interzicându-se trecerea. Oricine trebuia să intre și să iasă prin intrarea principală a clădirii. În ciuda rigorii disciplinare de la locul de muncă, domnul José, în cele câteva ore libere, consuma o singură distragere a atenției: colectarea de decupaje de ziare cu știri și imagini ale celor mai mari vedete naționale, indiferent de acțiunea sau de faptele care le-au adus faimă. Era suficient să fii știre și deveneai celebru. Colecția sa, în fapt, a depășit o sută, dar, la fel ca „autorul antologiilor și elegiilor și sonetelor”, domnul José a simțit că are dreptul să stabilească „o graniță, o limită” (p. 29). Pentru a-și realiza această extravaganță secretă, asistentul conțopist a ignorat interdicția de a deschide ușa casei sale care comunică cu Conservatorul și, în timpul nopții, s-a angajat într-o căutare obsesivă, acolo unde, în trecut, un alt cercetător de heraldică pierduse mai multe zile. Episodul l-a determinat pe șeful Conservatorului General să emită „un ordin de serviciu care stabilea, sub pedeapsa amenzii și suspendarea salariului, utilizarea obligatorie a firului Ariadnei pentru oricine trebuia să meargă la arhivele morților” (p.15) .Relaxarea relativă cu care era privită arhiva morților, care se afla în fundul încăperii, într-unul din cele cinci rafturi „ciclopice” din Conservator, praful, întunericul și frica de a fi descoperit, au provocat panica domnului José, agravată și de fobia pentru înălțimi atunci când trebuia să ajungă la un document aflat pe cele mai înalte rafturi. Într-o noapte, în timpul uneia dintre cercetările sale, i-a căzut în mână ,dosarul unei femei de 36 de ani unde „există două adnotări, una pentru căsătorie, cealaltă pentru divorț” (p.37). Această a doua șansă din viața domnului José, spre deosebire de prima, cea din casa în care locuia, l-a făcut să cadă pradă unui impuls incontrolabil, care ia luat somnul și l-a făcut să alerge prin „labirintul confuz din mintea sa fără metafizică și care l-au determinat să copieze dosarul femeii necunoscute ”(p. 39). Când decide să investigheze viața femeii, își abandonează colecția de vedete și se lansează într-o aventură frenetică, ca un detectiv hotărât, dar înarmat cu o acreditare falsă. Căutarea începe cu adresa de pe certificatul de naștere al femeii. Fără succes însă! El îi întreabă pe vecinii ei despre o posibilă adresă unde s-ar fi putut muta. Atunci apare nașa străinei, „doamna de la parter”, care îi sugerează să se uite în agenda telefonică a femeii. În căutările călătorului singuratic, domnul José, apar situații neobișnuite, diverse întâlniri și destule neînțelegeri. El parcurge patru spații mari, mai bine zis patru labirinturi: Conservatorul, orașul, școala și cimitirul. În acesta din urmă, el constată că obiectul care l-a condus la o astfel de transformare nu există. Femeia necunoscută era moartă. Se sinucisese cu câteva zile mai devreme. Într-un fel, viața acestui oficial public este comparabilă cu cea a lui Raimundo Silva (adică Benvindo Raimundo Silva, căruia, pentru că nu-i place prenumele, îl omite), corector, personaj în Istoria asediului Lisabonei (1989). Au aproximativ aceeași vârstă, sunt singuri, dedicați muncii și trăiesc ca franciscanii. Impulsul care îi conduce spre acțiunea transgresivă este similar. Recenzorul decide să adauge un „nu” la Istoria asediului, fapt care-i permite să devină scriitor, ridicând „cizmarul deasupra papucului” (p. 14). Asistentul de scriere decide să verifice intrarea unei femei necunoscute (căutarea „Mariei Sara”?), încălcând regulile Conservatorului, și o ia pe... miriște, neglijând să-și mai curețe camera și spunând da unei posibile iubiri imaginare, ireală în esența sa, asemenea uneia dintre vedetele din colecția sa. Frica și vinovăția îi afectează pe amândoi. Raimundo Silva se simte „mai înconjurat decât a fost vreodată Lisabona” (p. 7). Domnul José recunoaște: „Este absurd, dar era timpul să facem ceva absurd în viață” (p. 83). Un impuls incontrolabil? Nevoia de aventură? Justificarea propriei existențe? În traiectoria domnului José, cele patru mari spații pe care le-a parcurs - Conservatorul, orașul, școala și cimitirul - sunt inserate într-o regie cu ploaie, ceață și întuneric. La nivel simbolic, ploaia, provenită din nori și furtuni grele, are dublul sens al fertilizării spirituale și materiale; ceața este simbolul nedeterminatului, a nebuloasei, a tranzitoriului; întunericul se prezintă ca un simbol al obscurității, al disimulării, aidoma cu noaptea, timpul sarcinilor, germinațiilor, conspirațiilor și, în același timp, imaginea inconștientului (în somnul de noapte, unde se amestecă coșmarurile și monștrii, inconștientul se eliberează), pregătirea zilei de unde va veni lumina. Oficiul Registrului Civil este slab luminat, iar arhiva morților este un labirint mare și întunecat. În casa sa, atașatul Conservatorului, domnul José, lansează reflecții și dialoguri cu tavanul, controlul conștiinței sale, din punct de vedere psihanalitic. Întors de la cimitir, după ce și-a dat seama că femeia necunoscută era moartă, singuraticul „ajutor” adoarme, având un „vis ciudat, enigmatic” (p. 245). Se trezește „angoasat, transpirat” (p. 246) și, de „teamă că visul se va întoarce”, rămâne „întins pe spate, uitându-se la tavan, așteptând ca acesta să-l întrebe: De ce te uiți la mine? "(p. 246). Și, mai departe: (tavanul) „Cred că , uneori, acoperișurile caselor sunt ochiul multiplu al lui Dumnezeu” (p. 248). Plouă constant când el străbate ,noaptea, străzile orașului. Într-una din acele nopți intră într-o școală, căutând rapoartele școlare ale femeii necunoscute: „s-a uitat în camerele în care lumina exterioară difuză dădea un aer fantomatic, unde birourile elevilor arătau ca niște morminte căptușite, unde se afla biroul profesorului ca un spațiu întunecat de sacrificiu, iar tabla, locul unde au fost calculate conturile tuturor ”(p. 96). În cimitir, cel mai mare dintre labirinturi, domnul José merge timp de mai multe ore în căutarea sa solitară. La căderea nopții, „deși știe că se va teme de multe ori” (p. 234), adoarme sub un măslin (simbol al păcii, rodniciei, purificării, puterii, victoriei și recompensei - „copac binecuvântat”), al cărui „ trunchi trebuia să-l deschidă pe o parte, de sus în jos, ca un leagăn care fusese pregătit pentru a ocupa mai puțin spațiu ”(p. 236) Adoarme, de data asta, având baldachinul măslinului drept „acoperiș”. La trezire, ziua e senină și însorită ,și el se duce la mormântul femeii necunoscute și găsește un cioban, care vine la cimitir și schimbă numărul mormintelor. Profanare? Pentru a stabili haos? Păstorul explică: „Dacă este adevărat, așa cum este convingerea mea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiți, acești oameni, (...) erau cu siguranță liberi de hărțuire”( p.241). Revenind la Conservatorul General și, în consecință, la rutina sa, el constată complicitatea acestuia la aventurile sale și primește cheia care îi permite accesul liber în clădirea mare. Își ia lanterna, leagă firul Ariadnei de gleznă și se îndreaptă spre întuneric. Cine știe, căutând alți minotauri... În ultima sa decizie , Conservatorul General a ordonat oficialilor să alăture arhivelor morților cu ale celor vii, fără nicio distincție.

Imaginea labirintului se impune în întreaga narațiune a acestui roman al lui Saramago. Citirea textului în sine este comparabilă cu un labirint. „Deasupra cadrului ușii” (p. 11) (de la Conservatorul General) sunt cuvintele inițiale pentru Toate numele. Și mai departe: „De îndată ce pragul este trecut, puteți mirosi hârtia veche”. (pag. 11). Detalii, multe detalii descriptive care, încet, ajung la întâmplările trăite de domnul José, la toate căutările sale nebunești, la desfășurarea „firului Ariadnei”. Din toată transformarea lui. Fără teamă de întuneric.(FCT)

Âncora cultura martie

NR.34.martie 2021

Âncora c1

Amintiri despre Lucian Blaga

Un Pan care își scaldă nimfele în cerneală

Am recitit, de curând, „Cafeneaua cu poeți și amintiri” a lui George Sbârcea. O carte trăită intens, cu o putere inimaginabilă de a ne reîntoarce în...timp, chiar și în vremuri pe care nu le-am trăit. Printre numeroase alte chipuri, în Clujul anului 1949, îl întâlnim, cu mare plăcere, și pe cel al marelui poet Lucian Blaga. Acesta era cercetător științific în cadrul Academiei clujene și lucra și la Biblioteca universitară. „La cofetăria de pe strada Nicolae Iorga îl întâlneam aproape zilnic pe Lucian Blaga…”-își aduce aminte George Sbârcea, mai tânăr cu 19 ani decât geniul din Lancrăm. Poetul ne este prezentat ca un om cald, vioi și plin de umor, departe de a fi „mut ca o lebădă”. „ Îl însoțeam adeseori până acasă, sus pe Calea Turzii și pe strada Andrei Mureșanu. Îi priveam mâinile subțiri, aproape transparente la rădăcina unghiilor, cu care gesticula în timp ce vorbea. Pumnul i se strângea uneori, apoi degetele țâșneau ca o descărcare de curent electric, iar privirile îi aruncau scântei. Îi urmăream fața lunguiață și descărnată, ca o sculptură gotică, ochii fără gene, de parcă i le-ar fi pârjolit privirile intense”. Într-o seară, Sbârcea i-ar fi zis „maestrului”: „Semănați cu un Pan modern”. „Un Pan care își scaldă nimfele în cerneală,” a venit imediat răspunsul. În glasul lui Blaga era un „amestec de seriozitate și de râs înăbușit”, devenea „blând și învăluitor de câte ori aducea vorba despre munca sa de transpunere a poeziei dintr-o limbă în alta”.

După Blaga, transpunerea necesita sacrificii: „Transpunerea cea mai fidelă și, în același timp, cea mai reușită este cea lăsată să-și creeze singură propriul stil, propria muzică”. Poetul avea o memorie remarcabilă, recita poezii întregi de Macedonski, Vinea, Barbu sau Arghezi. Putea să reproducă idei întregi din volumele lui Thomas Mann chiar în originalul german. „ Memoria aceasta era clar articulată, ca și cuvintele, gesturile, toate manifestările sale. La el totul era de o ordine desăvârșită…pedantă”. Aflăm de la George Sbârcea că, prin 1953, Blaga era tentat „să descopere în gândirea românilor ardeleni din secolul al XVIII-lea firele ce ne legaseră mai demult, ca popor, într-un organism național unitar”. Pe 9 mai 1955, cu ocazia împlinirii vârstei de șaizeci de ani, poetul a fost sărbătorit de prieteni și colegi. „I-au făcut urări o mulțime de prieteni strânși în casa lui. Poetul părea întinerit, în mijlocul lor, cu cel puțin un deceniu”. Când careva dintre noi i-a spus-o, menționează George Sbârcea, el și-a amintit de o replică a lui Kafka: „Tinerețea eternă nu este posibilă; chiar dacă n-ar avea alte obstacole, observarea propriei noastre ființe ar zădărnici-o cu desăvârșire”. Din amintirile lui George Sbârcea remarcabil ni se pare și acest episod: „De câte ori încercam să aflu câte ceva despre natura muncii lui, privirile i se încețoșau, ca și cum s-ar fi cufundat într-un vis. Semăna în acele momente cu o stâncă inaccesibilă ivită în mijlocul oceanului, fără sinuozități, fără port și fără plajă”. În ultima perioadă a vieții, când muncea cu o mare dăruire la traducerea Faust-ului goethean, G. Sbârcea era surprins de asemănarea poetului cu portretul de maturitate al lui Goethe. La observația lui, în privirile lui Blaga „s-a mistuit o scurtă licărire”, după care a venit și răspunsul: „După mai bine de trei ani de conviețuire zilnică cu opera de căpetenie a lui Goethe, asemănarea nu trebuie să te mire”. Doar șase animai târziu, în luna mai, cu trei zile înainte de-a împlini 66 de ani, Blaga se va stinge în clinica profesorului Aurel Moga din Cluj. „Omul care fusese toată viața al nostru, al tuturora...” a plecat în liniște, lăsându-ne un singur dar-copleșitoarea lui operă artistică.(FCT)

Mărturia Părintelui Calciu

Cine și de ce l-a ars pe Mircea Eliade?

“Când a sosit părintele Calciu, el aproape că a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna pios, mai ales că era vorba totuși de un preot, care în plus venise îmbrăcat cu sutană. Ea însă a evitat «protocolul»: «Părinte, pe mine vă rog să mă scuzați, nu pot să mă aplec, că mă dor genunchii». Că tot a venit vorba de priceperea doamnei Eliade și de faptul că ea și-a apărat soțul cu toată iscusința sa de femeie: Calciu Dumitreasa a venit împreună cu dr. Alexandru Ronnett. Ea l-a invitat pe Ronnett să ia loc pe un scaun, lângă el a așezat-o pe fosta mea soție, care e de origine japoneză, lângă ea m-a pus pe mine – căci știa că Ronnett nu mă place deloc, apoi ea, și astfel l-a «neutralizat» în timpul discuțiilor. La un moment dat, Maestrul și preotul s-au retras în birou, au vorbit pe șoptite, cam vreun sfert de oră, dar nimeni nu știe ce și-au spus și nici nu va ști vreodată. După ce au plecat însă, ea a fost extrem de dezamăgită și a zis: «Domnul Ronnett – ce domnul, Ronnett e destul – să nu mai calce pe aici! Cât despre preot, bine că nu i-am pupat mâna»” – Stelian Pleșoiu

„Mormântul furat“ (De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?)

„Când am aterizat pe pământul american nu cunoșteam nici un nume de român care să locuiască acolo, în afară de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfântă, despre care aflasem că se exilase în Portugalia. Nu știam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a făcut simțită, prin prezenta la aeroportul din New York a unei delegații de preoți din partea Episcopiei, care mi-a dăruit o cruce veche și frumoasă de argint, din secolul al XVII-lea, scrisă cu litere chirilice. Crucea îmi fusese trimisă de Maica Alexandra – Principesa Ileana a României, fondatoare și stareță a Sfintei Mănăstiri „Schimbarea la Față”. Mă aștepta un număr mare de români cu steaguri. Această primire mi-a mai alinat pătimirile. Mulți din cei care m-au întâmpinat erau foști deținuți politici care mă cunoșteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet năvalnic, care a rupt semnul ce marca până unde puteau ajunge cei care așteptau pe călători și s-a repezit de m-a luat în brațe. Atunci mi-am dat seama cât de mulți români ajunseseră în America și ce bine erau organizați – căci aflaseră că sosesc și veniseră să mă primească. Am aflat apoi de mulți alții, care locuiau în diverse părți ale Americii. M-am bucurat să aflu că și Mircea Eliade își are reședința în Statele Unite, nu în Franța, cum crezusem. De atunci am dorit să-l întâlnesc, mai ales că știam că el fondase Comitetul pentru Salvarea Părintelui Calciu și voiam să-i mulțumesc. De fapt, această mulțumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu știam cum să ajung la el, nu aveam curaj să mă mișc în imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam mașină, nu știam să conduc și mă simțeam în toate foarte stingher”.

Vizită la Eliade

„În februarie 1986 am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam în Cleveland. În același oraș era un legionar bătrân, Victor Corbuțiu. Acesta m-a anunțat că frații doctori Ronnett vor veni cu mașina de la Chicago să mă ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred că măcar unul din cei doi doctori îl consulta din când în când pe Eliade. A mers și Corbuțiu cu noi. Eram foarte emoționat. Am fost primiți imediat. Mircea Eliade era aproape dărâmat. Nu cu mult înainte, biroul său arsese și dezastrul acesta, cum îl numea el, îl afectase foarte mult. După câte înțelegeam, manuscrisele fuseseră salvate, dar erau diferite note, frânturi din gândirea lui, probabil, unele scrisori care arseseră parțial sau total. În orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte a discuției s-a învârtit în jurul incendiului care se pornise de la cenușa pipei sale scuturate în coșul cu hârtii. Eliade ne-a arătat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale, așa cum o mamă ar arăta scutecele copilului ei mort. Purta niște mănuși de piele care îi lăsau numai vârfurile degetelor descoperite și când scria împingea creionul făcând litere ascuțite, pentru că anchiloza degetelor nu-i permitea să rotunjească literele. Era extraordinar de dependent de soția sa și aproape la orice decizie pe care trebuia s-o ia, oricât de mică, o consulta. În același timp, doamna Eliade îl supraveghea cu o dragoste posesivă și cu un devotament care nu se consumase în anii petrecuți împreună. Discuția a revenit la mine. Eliade s-a mai încălzit puțin, considera că acționase bine înființând acel comitet pentru mine, dar mă întreba dacă nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea și Ceaușescu fuseseră mai sălbatici față de mine. L-am asigurat că, dimpotrivă, ori de câte ori o personalitate românească din Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai îmi pomenea numele, eventual vizita România, situația mea se îmbunătățea. În perioadele în care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindcă unii dintre românii care-l vizitaseră îi spuseseră contrariul. Cu delicatețea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume. Încet-încet, conversația a devenit familiară, i-am povestit lui Eliade că se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu, începută de [rabinul] Moses Rosen și la care, direct sau indirect, se raliaseră unii intelectuali care, convinși sau oportuniști, negau valoarea poetului național. Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitaseră, printre aceștia Adrian Păunescu. Mulți dintre românii din exil, apropiați lui Eliade, îl mustraseră, deoarece îl primise de mai multe ori pe Păunescu. I-am spus câteva lucruri despre Păunescu, fără a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindcă nu voiam să mă așez în rândul celor care îi reproșaseră lui Eliade întâlnirea cu Păunescu”.

Eliade avea o credință de țăran

„L-am rugat pe Mircea Eliade să scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de apărare, ci unul așa cum îl simțea el pe marele poet și să-l publice în Cuvântul Românesc. Mi-a spus că a mai scris despre Eminescu – nu știam atunci exact ce –, dar eu am stăruit și mi-a promis că o va face. Credeam în forța cuvântului lui și nici nu am avut vreo îndoială că va scrie articolul. Nici o clipă nu m-am gândit că moartea lui era atât de aproape. Simțeam în el o forță spirituală și chiar fizică, dar poate mă amăgeam.

Corbuțiu și cu frații Ronnet au început să-și depene amintirile din studenție și, cum era și firesc, au ajuns la Mișcarea Legionară, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat și el în discuție. Am observat că amintirile lui se învârteau mai mult în jurul lui Nae Ionescu. Mai târziu, citind Memoriile lui, am constatat că niciodată nu s-a dezis de Nae Ionescu și am înțeles de ce a vorbit mai mult despre el. În orice caz, erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei în comun și care îmi dezvăluiau o generație de luptă și de ideal aproape legendară. Oameni de o înaltă calitate intelectuală, gata de sacrificiu, morali și devotați. Atunci l-am auzit pentru prima dată pe Corbuţiu spunând că păcatul cel mai mare al elitelor legionare a fost încălcarea jurământului sărăciei de bună voie. Am fost șocat de afirmația lui, pentru că toți legionarii pe care i-am întâlnit în închisoare, sau despre care am auzit, trăiseră doar în persecuție, în lagăre, în închisori ori fuseseră uciși. Mă întrebam: oare când au avut ei timp să se îmbogățească sau, dacă s-au îmbogățit, ori au moștenit vreo avere, când au avut timp să se bucure de ea?

La un moment dat, când atmosfera devenise foarte destinsă și chiar amicală, l-am întrebat pe Mircea Eliade dacă intelectualismul lui în problemele religiei sau cunoașterea adâncă a religiilor orientale i-au afectat în vreun fel ortodoxia, mărturisindu-i că aceasta era întrebarea care ne chinuia pe noi, noua generație care trăiam în duhul ortodox, fie că eram preoți, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tărie că nimic nu s-a mișcat în sufletul său din credința lui, că el și-a construit o credință simplă, cât mai simplă, că a unui țăran român și că această temelie a rămas nezdruncinată în el. A spus lucrul acesta cu simplitate și foarte convingător. L-am crezut fără nici o urmă de îndoială. Ne-am despărțit liniștiți. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor, care urma să apară în luna martie [1986]. Deoarece urma să plec în Europa, la niște conferințe, m-a invitat că la întoarcere să-i fac o nouă vizită și să-mi iau și volumele promise”.

Incinerarea istoricului religiilor

„După două săptămâni am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementă, în care mă acuza că i-am adus în casă niște legionari, care l-au târât pe soțul ei într-o discuție compromițătoare; că el niciodată nu a fost legionar și multe altele de acest fel. Încheia amenințându-mă că mă va da în judecată. De fapt, nu am înțeles de ce se temea, din moment ce nu fuseserăm de față decât noi; nici un străin nu asistase.

I-am răspuns că nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine și că au făcut-o la cererea lui Mircea Eliade. Că eu nu-i cunoscusem pe frații Ronnett, nici nu știam de existența lor până în clipa în care mi i-a prezentat Corbuţiu, pe care îl cunoscusem la biserica din Cleveland; că amintirile pe care și le-au împărtășit nu erau legate de mine în nici un fel și nu le cunoscusem până atunci. (Mă refeream la amintirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a răspuns, iar la întâlnirile noastre ulterioare, fie în America, fie în Europa a fost foarte prietenoasă.

Pe 23 Aprilie 1986, ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, patronul meu cel purtător de biruință, am aflat de moartea lui Eliade și, de necrezut, de incinerarea lui. M-am tulburat foarte tare în inima mea. De ce m-a mințit? De ce nu mi-a spus că avea de gând să se ardă. De ce mi-a spus că are o credință de țăran, simplă, fără nici o urmă de orientalism? Un țăran simplu nu se arde. Mi-aduc aminte că am scris atunci un articol în care i-am pus, postum pentru el, toate aceste întrebări cu oarecare brutalitate, acuzându-l.

În iunie m-am întors în America. Acum aveam obișnuința călătoriilor, puteam merge cu trenul, mă „descurcam” cu vocabularul redus englezesc pe care mi-l însușisem. I-am făcut o vizită doamnei Eliade. Aveam mai multe lucruri să o întreb. Cea mai importantă întrebare era: „De ce l-ați ars?”

Un prieten din Chicago mi-a dat o video-cameră, m-a învățat cum s-o mânuiesc pentru a avea măcar acum pe peliculă o vizită la Eliade, fără Eliade. Am făcut cum am fost învățat. Când am intrat pe strada lui Eliade am debitat toate banalitățile care se spun într-o astfel de peliculă: cum pe strada aceea venea istoricul religiilor la căminul său, cum intra pe poartă, etc., toate locurile comune care seacă emoția reală a unei asemenea vizite în care dramatismul cel mai mare era incinerarea lui. Doamna m-a primit cu bunăvoință, am trecut în fugă cu aparatul prin cele câteva camere, apoi am intrat în salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de cameră sfântă în care, pe un cămin special, se afla într-o firidă o fotografie a lui Eliade. De o parte și de altă ardeau două lumânări; alte câteva obiecte care aparținuseră celui dispărut. O atmosferă păgână, orientală: Eliade devenise un fel de strămoș zeu, un soț zeificat.

Doamna mi-a spus că acolo își face ea rugăciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am întrebat-o: «De ce l-ați ars, doamnă?» Mi-a răspuns că, de mai mulți ani, când se plimbau seara, treceau pe lângă o capelă foarte frumoasă, unde era un cenotaf și așa au hotărât ei că primul care va muri să fie ars de supraviețuitor, iar al doilea să lase prin testament să fie ars. Atunci am crezut-o și l-am acuzat pe Eliade pentru hotărârea luată și pentru că a evitat să-mi spună adevărul.

Am ajuns acasă la prietenul meu. A scos caseta pentru a o viziona. Nu se imprimase nimic pe casetă. Uitasem să scot capacul de pe obiectiv. Atunci am crezut că Sf. Gheorghe nu mi-a permis înregistrarea ca o pedeapsă că nu am avut curajul, atunci când Eliade mi-a vorbit despre credința lui simplă de țăran, să-i fi spus: Domnule Profesor, nu ați vrea să mergem puțin în camera alăturată să vorbim numai între noi? Și să-l fi spovedit. Acum cred altceva. Mă voi explica.

După ani de zile, după ce dintre protagoniștii acestui articol, Eliade și soția lui, dr. Alexandru Ronnett și Corbuţiu au trecut la cele veșnice și am rămas numai eu și Mircea Ronnett, în martie 2003 am vizitat cimitirul din Paris și am rejudecat toate cele întâmplate într-un mod diferit.

M-am întrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormântul său, la care să fi putut noi merge. Încet-încet și-a făcut drum în mintea și în inima mea gândul că poate nu era el cel atât de vinovat, cât cei din jurul său care l-au târât într-o aventură nefericită, profitând de boala și de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat îndoiala că acestea s-au făcut cu acceptul lui. Poate că a fost un fel de complot al unora din cei îndurerați de moartea lui, care au crezut că vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale. Până atunci, spiritul lui Eliade nu mă tulburase în nici un fel. Era ca și cum totul se încheiase între noi. Eu făcusem greșeala de a nu-l chema la spovedanie și el mi-a ascuns intenția de a se arde. Greșisem amândoi. După schimbarea direcției gândirii mele, a început să mă bântuie amintirea lui, să-l visez. Atunci s-au petrecut două lucruri care mi-au arătat că, într-adevăr, între mine și sufletul lui Mircea Eliade se stabilise o legătură prin voia lui Dumnezeu și că drumul pe care mergeam eu în aprecierea întâmplării legate de arderea lui era o bună cale. Cineva mi-a trimis un articol scris de Culianu, un discipol drag lui Mircea Eliade (după cum afirma Culianu și cei care l-au cunoscut). Interesant este că Mircea Eliade, la întâlnirea noastră, deși a vorbit de mai mulți romani, nu a pomenit niciodată numele lui Culianu.

Motivul arderii lui Eliade, fapt care pe noi, ortodocșii români, ne tulbură, va rămâne o taină pe care o vom ști după moartea noastră, când Dumnezeu ne va descoperi lucrurile neștiute.

Culianu și-a scris articolul pe baza notărilor din jurnalul său personal. Îmi este greu să rezum articolul lui, de aceea îl atașez la articolul meu și rog pe cititori să facă un efort să-l citească. Articolul este foarte bine scris, sentimentul de dragoste al autorului și al celorlalți este aproape apăsător. În articol este descrisă agonia și moartea lui Eliade. Autorul insistă pe o anumită atmosferă cu puternică influență orientală, amintind de despărțirea lui Buda de ucenicii săi. Din această cauză, și-a subintitulat articolul Mahaparinirvana. Atmosfera de misticism oriental, cu unele aluzii la Iisus, amestecul sincretist al religiilor, credințelor și cultului, toate pledează pentru un aranjament determinat de jalea celor care se despărțeau de cel care fusese centrul vieții lor intelectuale și, într-un sens, spirituale.

Exact în aceeași perioadă am mai primit un semn de la Eliade. După 15 ani de la vizita la Eliade, Mircea Ronnet mi-a arătat câteva fotografii făcute cu ocazia acelei întrevederi, în care apăream și eu și profesorul. Nu știam nimic despre aceste fotografii, iar Ronnett le descoperise întâmplător, căci uitase de ele. Unele dintre ele erau foarte semnificative pentru mine, care mi-am putut aminti exact momentele în care au fost făcute. Era un mesaj ilustrat de dincolo de mormânt, un semn îmi întărea noua convingere în privința arderii lui Eliade. Erau exact în zilele în care îmi colaționam datele privind vizita despre care vorbesc și îmi dădeam seama că nu mai aveam nici o fotografie a acestui eveniment. Fotografia cu el cu pipa în gură este una cunoscută de mulți. Cea în care eu întind mâna peste masă spre istoricul religiilor surprinde momentul în care el ne arată un fascicol din ultima sa istorie, dactilografiat. Atunci a răspuns la întrebarea mea: „Am o credință de țăran simplu.”

Și în prima, și în a doua fotografie, fața lui Eliade arată sinceritate și nimic din ea nu exprimă o jenă care, dacă m-ar fi mințit, s-ar fi văzut. Privind fotografiile și amintindu-mi la fel de fotografic clipele de atunci, m-am convins că Eliade nu m-a mințit. Figura lui este a unui om care nu a mințit niciodată. Niciodată cineva nu a afirmat despre el că ar fi capabil să spună un neadevăr. Devotamentul celor care au stat în jurul său în perioada agoniei – de pildă, decanul Gamwell a stat șapte ore în picioare pe culoarul spitalului – nu putea avea loc în inima unor oameni care ar fi avut îndoieli referitoare la cinstea lui Eliade. Nu pot invoca iarăși, nici un complot conștient pentru a acționa dincolo de afirmația ortodoxiei sale. Cred mai curând că cei care îl iubeau și care nu aveau deloc «o credință simplă de țăran», au uzat de mirajele orientalismului pentru a nu-i pierde «energia»”.

Concluzie: Eliade a fost ars fără voie

„Am văzut filmul lui Paul Barbăneagră, în care autorul vorbește cu profesorul Eliade pe străzile Parisului, îmbinând înțelepciunea unor intelectuali cu semnificațiile mistice ale capitalei Franței, în care, spre deosebire de alte opere de ficțiune ale profesorului, lumea nu mai apare ca un camuflaj, ci mai curând ca un conglomerat de simboluri, unele tainice până la a nu putea fi descifrate, altele mai la îndemâna noastră. Doi oameni care înțeleg misterele lumii și ale vieții, le acceptă și nu se sperie de ele.

Un ultim cuvânt: Culianu spune că au avut loc slujbe de pomenire a sufletului lui Eliade, aproape în toate bisericile ortodoxe românești din America. Acesta este un adevăr parțial. Sigur, toți preoții, în orice caz, foarte mulți, l-au pomenit pe Eliade, dar nu în slujbe speciale, ci în pomenirile obișnuite, pentru odihna sufletului său și pentru iertarea păcatelor sale și a faptului că s-a ars. Nimeni nu a pus la îndoială ideea că arderea lui s-a făcut cu asentimentul lui. Probabil, cei mai mulți au crezut că cerut asta prin testament. Eu am fost primul care am aflat din gura doamnei Eliade că a fost vorba de o înțelegere între ei doi. Dacă slujitorii bisericii ar fi avut o cât de mică îndoială în privința arderii de bună voie, ar fi acționat ca pentru o moarte obișnuită, dubiul operând în favoarea lui. La înmormântarea lui Mircea Eliade a participat și părintele Pavel Simion din Chicago, nu ca slujitor, ci ca un compatriot. A rostit și el o simplă rugăciune, dar nu a participat în nici un fel la înhumarea în care toate s-au amestecat ca într-un fel de religie Bahai.

Eu cred că Eliade a fost ars fără consimțământul lui, dintr-un exces de dragoste rău înțeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă și doamna Eliade. În consecință, mă rog pentru el că pentru un om cu moarte și înmormântare normală ți îl pomenesc la un loc cu toți cei care au crezut și au contribuit la cunoaștere și s-au constituit în lumini ale neamului nostru”.

Pr. Gheorghe Calciu

Jurnalistul Mihai Eminescu

Economiștii observă...

„Capitalul, cel puțin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradițional și personal. Legăturile între boieri și țărani erau istorice, tradiționale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeași rasă, care neam de neamul lor trăiseră și lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruțare și omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze țăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moșie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puțin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de școală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moșia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii și Basmangii (alcătuite din elemente neromânești n.n.) lipsa de simț istoric și național, ne-au adus unde suntem și au prefăcut o țară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinile ei oneste, într-un han de oaspeți străini, în care toată organizația (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted și mai moale în țara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogățirii celor ce vin și se așază în țară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetățeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noștri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil și aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existența fizică și morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit și de neînțeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellahi din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e națională, egipteană”.

(Mihai Eminescu, Economiștii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)

Stereotipuri feminine

Âncora c2

Aparență și înșelăciune

Personaje masculine care tratează cu atâta ușurință, considerându-le normale, relațiile trecătoare cu femei onorabile social, dar căsătorite, frecventarea caselor de toleranță sau întreținerea femeilor de moravuri ușoare, etalându-le public toaletele, echipajele și locuințele, pe de o parte, suferă aceleași efecte ale șocului îndrăgostirii, și anume perceperea ființei iubite aureolate de un nimb care-i sporește nu numai calitățile fizice, ci și pe cele morale și intelectuale. De cele mai multe ori transformarea este facilitată de iubita însăși, care știe să se prezinte într-o postură avantajoasă sau știe să creeze false impresii. Astfel, Maria Eduarda arborează, aparent cu naturalețe, aerul senin al unei femei fericite de statutul ei de mamă și soție. Or, tocmai această din urmă calitate nu o avea: „Era îmbrăcată toată în culori închise, într-o toaletă de serj foarte simplă, care părea o completare firească a persoanei ei, lipindu-se bine pe ea, conferindu-i, prin corectitudinea ei, un aer cast și puternic...După felul în care se îndepărta, ea îi părea mai înaltă, mai frumoasă: și imaginea aceea falsă și literară de zeiță călcând pe pământ i s-a întipărit în memorie.”

Jorge Freire interpretează ușurința cu care Beatriz acceptă o relație extramaritală ca o dovadă a unui caracter deschis și foarte franc, care se pliază întru totul liniilor de conduită ale moralei fin de siecle: „Mas, pensando melhor, concluiu que a franqueza constituindo o distinctivo do caracter d´ella, era sua prompta annuiçao mai suma prova da sua verdade, do seu sincero amor...Declara-se desligada de tudo e com um raro bom semso abandonara de motu-proprio a alliança que sempre ate alli usara.”

Șocul trezirii din vis modifică într-atât chipul până atunci atât de adorat încât, după căderea măștii, trăsăturile reale apar mult mai îngroșate, chiar grotești. Carlos de Maia are revelația orbirii din dragoste, evocând scena vrăjirii văzută acum din unghiul adevărului: „Și ar fi fost atât de ușor, din prima zi în Atero, să priceapă că zeița aceea, coborâtă din nori, era concubina unui brazilian. Dar nu! Pasiunea sa absurdă de romantic așternuse imediat între ochii săi și amănuntele grăitoare și revelatoare din acele cețuri aurite care conferă munților cei mai stâncoși și mai negri strălucirea lustruită a unei pietre prețioase.”

În trista sa poveste de amor, petrecută, ca și cea a lui Pantazi, la 20 de ani, care l-a făcut să considere după aceea femeia drept o ființă duplicitară și întotdeauna potențial vinovată, Ward Correa suferă de pe urma aceluiași tip de iluzie. De data aceasta, însă, tânăra, mult mai experimentată în jocul amorului, pare să contribuie din plin la înfrumusețarea realității, cu atât mai mult cu cât îndrăgostitului înșelat i se pare că jocul ei duplicitar e născut din pură plăcere, secondată, ce-i drept, de asigurarea bunăstării materiale: „E Ella tinha uma cara d´anjo. Parecia que os seus olhos eram dois ceus. O pudor espelhava-se’lhe na face, e elle, Ward, nunca se attrevera sequer a beijar-lhe as mãos.”

Asemeni lui Ward Correa, nici Pantazi, atunci când relatează Naratorului, povestea Wandei, atât de similară cu cea a eroului lui Brederode, nu poate uita cum trăsăturile, ce i se păreau încă atât de pure, ale fetei puteau să ascundă o premeditată și gratuită trădare: „În tot timpul mesei am scrutat-o pe furiș: afară de blândețe și de nevinovăție, pe chipul și în privirea ei nu se citea nimic. Am cunoscut atunci chinul, sfredelitor între toate, al îndoielii, mai ales că-mi părea și cu totul de necrezut ca ființa aceasta să nesocotească atât de nebunește cel mai de pizmuit noroc ce una de teapa ei ar fi putut visa.”

Bineînțeles că Pantazi nu poate concluziona episodul Wanda, așa cum o făcuse Ward în cazul său, considerând că tot răul provine de la acea ființă inferioară și slabă care este femeia. Chinuit încă de iluzia dragostei, și nu de oroarea trădării, Pantazi simte cum trecătoare asemănări din prezent stârnesc amintirea a ceea ce ar fi putu să fie: „Nici astăzi, după treizeci de ani, dragostea mea pentru dânsa nu s-a stins, depărtarea și timpul au făcut-o însă mistică: nu pe Wanda însăși o mai iubesc...ci amintirea nespus de duioasă și dulce.”

În cazul lui, dragostea nu este anatemizată, ci spiritualizată și idolatrizată, dând dreptate lui Pașadia „când spunea că în amor nu vede decât fetișism. Da, fetișism, fetișism.”

Prof. Dr. Daniel Silva Perdigão

Recenzii

Âncora c3

„Lucerna” de José Saramago

„Lucerna” este primul roman publicat postum al lui Saramago. Curios este faptul că a fost scris la mijlocul anilor 50 a secolului trecut. Totuși, atunci după ce scriitorul a trimis textul original unei edituri, n-a primit niciodată vreun răspuns legat de publicarea romanului. Abia în anii ´80, când autorul celebrului Eseu despre orbire devenise faimos, editorul a decis să-l contacteze, însă Saramago l-a ignorat, lăsând soarta volumului pe mâinile urmașilor săi. Romanul a apărut abia în 2011, primul an fără Saramago printre noi..

Lectura acestui roman ne oferă o experiență estetică, dar și de introspecție, foarte interesantă. Pe măsură ce scriitorii avansează în scrierea lor, remarcăm rafinamentul, dar și abandonarea treptată a resursei stilistice adoptate de ei. Unii chiar ajung să creeze adevărate mărci comerciale, ca de pildă Gabriel Garcia Marquez cu chinuitoarele sale reduceri de timp, ori Kafka cu descrierile sale întunecate și, adesea, dureroase, scenarii perfecte pentru situații terifiante. La Saramago cel mai clar semnal-alături de tonul fabulos al scrierilor sale care par a fi, uneori, parabole ale vieții postmoderne, cu un narator deseori ironic la adresa accidentelor vieții-este chiar lipsa punctuației, cu virgula care servește drept punct, apoi o liniuță, etc. Ca să fie, probabil, mai clar, Saramago a abdicat, în ultimele sale scrieri, de la utilizarea majusculelor, fapt care conferă textului o atmosferă dezbrăcată de sentimentalisme, dar tocmai , din acest motiv, mai atrăgătoare, deoarece dezvăluie mai pur măreția și smerenia oamenilor. De asemenea, elementele alegorice și fantastice sunt ceva frecvent și impresionant la Saramago, ca la mai toți scriitorii valoroși ai realismului magic. Vedem cele mai neobișnuite situații, cum ar fi o epidemie de...orbire sau o peninsulă care navighează prin mijlocul Atlanticului, și totuși ni se par extrem de verosimile. Un astfel de scenariu ne face să vedem cum ființa umană devine tot mai mică într-o lume pe care se preface că o controlează, a cărei față este prezentată în oglinda absurdului cel mai pur, capabil să dezvăluie disperarea, înțelegerea sau resemnarea și alte sentimente paradoxale ale existenței umane.

Povestea descrisă pare aparent simplă și devine clară încă din primul capitol al cărții: ne aflăm într-o clădire și ne sunt descrise mai multe vieți în același timp. Capitolele schimbă continuu focalizarea narativă ca și cum ar fi aceeași cameră, dar în mai multe apartamente. Ne confruntăm cu cele mai diverse situații: conflicte existențiale, duritatea unei vieți îngrădite financiar, legături de familie distruse sau menținute din comoditate sau din frica de a face un nou pas, dorința sexuală între două surori, etc. Focalizarea poveștii este multiplă, imitând viziunea pe care am avea-o dacă am privi realitatea unei clădiri dintr-un astfel de loc. Printr-un artificiu al realismului magic, naratorul devine o figură al cărei mod propriu de a povesti vrea să provoace cititorului o oarecare ciudățenie metalingvistică și existențială, făcând ca actul de citire să devină mai semnificativ din punctul de vedere al percepției discursului care trebuie conceput acolo. Am putea da și exemplele unor narațiuni care utilizează resurse similare: Paralele 42 și 1919, ale lui John dos Passos, care nu-i deloc un realist magic, fac parte din trilogia SUA. Aici, accentul narativ se concentrează când pe un personaj, când pe altul, oameni obișnuiți din societatea americană. Treptat, poveștile se împletesc într-un ritm subtil, creând o panoramă socială a națiunii care va deveni marea putere imperialistă a lumii. Sartre utilizează resurse similare în Sursis, al doilea volum al trilogiei Drumurile libertății, dar într-un ritm mai frenetic, deși tot „gri”, pentru a aborda contextul social al timpului în care a izbucnit al doilea război mondial. Personajele sunt răspândite în diverse locuri, atât din interiorul cât și din exteriorul Franței, dar interacționează cu amenințarea unui conflict niciodată imaginat.

Claraboia descrie foarte bine banalități ale vieții de zi cu zi a oamenilor simpli, dar foarte umani, deși sunt doar personaje fictive. E greu de spus ce atrage mai mult la această carte: veșnicele dispute dintre Justina și Emilio, avându-l ca martor pe Henrique, fiul lor, dorința homosexuală care apare între cele două surori, Adriana și Isaura, care locuiesc împreună cu mama și o mătușă într-un regim intens de muncă, pentru a avea întotdeauna ceva de mâncare, Lidia care are un iubit bogat, dar riscă să-l piardă când îi cere s-o ajute pe Maria Claudia- fiica unui alt cuplu din clădire- de un farmec irezistibil, care-i atrage atenția lui Abel. Remarcăm deja discursul lui Saramago aici, destul de explicit în ce privește criticile aduse familiei tradiționale care se menține, adesea, exclusiv dependenței emoționale sau financiare a unui soț de celălalt.

Datorită caracterului său „deschis”, cum ar spune Umberto Eco, textul lui Saramago ar putea ridica, în aparenta sa simplitate textuală, o serie de discuții importante. Focalizarea narativă a lui Abel, de pildă, poate conduce la o discuție privind vârsta rațiunii: acel moment când ființa se descoperă dependentă de libertatea sa, responsabilă de ce se întâmplă cu ea și cu împrejurimile ei. Abel, fugind de orice închisoare sau „tentacul” după cum spune el, a rămas prins într-un vis copilăresc care, de fapt, așa cum spune Silvestre, este doar frică de cerințele vieții. Silvestre este, desigur, un personaj foarte ciudat, viața învățându-l să vadă dincolo de vârfurile pantofilor. Avusese în tinerețe un contact cu socialismul și căpătase dorința de a face viața mai puțin dureroasă pentru cei săraci. Mai mult, el își iubește soția, în contrast cu alți bărbați din clădire care își mențin căsniciile dintr-un soi de obligații.

Chiar dacă este o carte de început a lui Saramago, Claraboia ne arată deja ce va urma în viitor, spre a-l consacra pe autor drept unul dintre cei mai valoroși scriitori din toate timpurile.(FCT)

Âncora cultura aprilie

NR.35, aprilie 2021

Âncora c4

Trecerea și petrecerea timpului

Personajul dandy

Chiar dacă revenim la definirea Crailor de Curtea-Veche ca roman dandy, asemănarea cu Familia Maia și epigonicul Moartea Amorului rămâne la fel de evidentă. Eça de Queiroz însuși își prezintă unul dintre protagoniști, pe João da Ega, drept dandy, iar apariția acestuia în fața lui Carlos da Maia nu lasă nicio îndoială asupra obsesiei detaliului vestimentar și studierii efectului teatral pe care persoana sa, înveșmântată într-o somptuoasă blană, avea să-l obțină într-un anturaj care se bucură de binefacerile blândului soare autumnal portughez. „Carlos privea mănușile lui Ega, și ghetrele de cașmir, și părul acum lung, cu o șuviță încrețită pe creștet, iar în cravata de saten, o potcoavă de opale! Era alt Ega, un Ega dandy, arătos, împopoțonat, artificial și dat cu pudră de orez- și Carlos a lăsat în sfârșit să-i scape o exclamație nerăbdătoare care-i juca pe buze:«Ega, ce haină nemaipomenită!». Pe soarele acela blând și călduț de sfârșit de toamnă portugheză, Ega, fostul boem cu toga zdrențuită, purta acum o blană...de principe rus-înfofolit în sanie și acoperit de zăpadă-amplă, lungă, încheiată cu brandenburguri, care-i așeza în jurul gâtului slab și al încheieturilor de ofticos un strat gros și moale de blăni de jder”.

Ega este dandy prin definiție, comparat de autor chiar cu celebrul englez întemeietor al curentului: „Dandismul i se rafina: arbora cu îndrăzneala semeață a unui Brummell, un frac cu nasturi galbeni peste o vestă de satin alb; iar Carlos a dat peste el, palid de mânie, ciondănindu-se cu un slujitor pentru niște pantofi prost lustruiți.”

Carlos da Maia nu acordă mai puțină atenție echipajului ecvestru cu care își face apariția în Lisabona sau conversației ușoare: „În rest se ocupa tot de cai, de lux, de colecția sa de obiecte de artă. Și, pe deasupra, în virtutea acelei fatale dispersări a curiozității care în toiul preocupării în jurul celui mai important caz de patologie, îl făcea să întoarcă imediat capul dacă auzea vorbindu-se despre o statuie sau un poet...”, în timp ce Damasao Salcede apare la cursele de cai protejat de un sclipitor voal albastru, atașat la pălăria albă, ceea ce va face deliciul amicilor de circumstanță. Așa cum reiese din însemnările sale și cum de altfel este evocat de George Călinescu în celebrul, de acum, articol din Istoria literaturii române, Mateiu Caragiale își regiza aparițiile în cafenelele bucureștene cu ochiul pentru costum al unui scenograf, cu atât mai mult cu cât se străduia să salveze aparențele pricinuite de o garderobă de fapt precară. Grija sa pentru mănuși și pentru încălțăminte, mai ales pentru celebrele „ghete cu capace”, fără de care niciun flirt n-ar fi avut succes, este împărtășită și de Alvaro Paiva din Moartea Amorului în discursul peripatetic pe care i-l ține lui Jorge Freire, considerat „Principe de elegancia e do bom gosto”. Arhitectură fără stil, provincialismul, prostul gust și meschinăria portugheză, chiar și clișeele mândriei naționale ca „O nosso bello ceo azul” fac obiectul vituperațiilor. Ca argument ce nu admite replică, Paiva deplânge urâtele încălțări ale portughezilor. „Olha-me para essas senhoras, para essas raparigas! Olha-me para essas toilettes, para essas vestidos! Ja visite cousa mais horrosa do que uma mulher de bota de elastico? Pois ha uma duzia de annos era raro encontrar um sapato bem feito ou uma botina elegante calçando bem um bonito pe...”.

Atunci când se încumetă a ieși din casă și a lăsa deoparte sterilele studii istorice pentru a se „encanaia” cu Pirgu în deocheatele peregrinări nocturne, Pașadia își construiește și el , cu grijă, o mască minuțios studiată, care trebuie să-i ascundă vârsta și să-i sublinieze vigoarea reală sau contrafăcută. Este masca unui dandy la apusul vieții, dar și la apusul modei dandy, cum susține Elena Dragu, ale cărui simțuri, tocite deja, nu mai sunt trezite decât de abjecția cea mai crasă. Între rafinamentul maxim și viciu granița devine insesizabilă: „ De bună seamă tot vițiul trebuia s-o fi înnădit și pe aceasta, căci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiți? Unul în vârstă, cănit și ferchezuit la deznădejde, purta pe un trup înțepenit, dar zvelt încă, un cap cum veacul nostru nu-și mai dă cazna să plăsmuiască și părea chiar întors din vremuri de altădată acel chip aprig ale cărui trăsături semețe purtau pecetea răzvrătirii și a urii.”

Masca „Pantazi” a celui ce nu-i vom ști nume real ca personaj matein nu pare a se înscrie în registrul dandy, purtătorul său enigmatic însă da. Atunci când face cunoștință cu el, ca și la despărțire, Naratorul schițează același portret sumar, contrastant cu al măștii. Este chipul îngrijit al unui om care ține la corectitudinea prezenței sale fizice, fără a epata însă. Dandismul nu se remarcă aici prin stridență, nu vrea să epateze burghezii, ci prin bun gust și distincție: „Seara însoțeam până la graniță pe un gentleman ras și cu barbeți scurți, în ținută elegantă de călătorie-un străin. Stam în vagonul restaurant la o masă, față în față, și nu găseam să ne spunem unul altuia nimic.”

Vraja se destrămase și misteriosul Pantazi, deși devenise el însuși și tot neștiut, încetase să mai fie „un alt eu-însumi” al autorului.

Profesor Doctor Daniel Silva Perdigão

Eliade de vorba cu Blaga despre spațiul mioritic și omul universal românesc

Convorbiri cu Lucian Blaga

„Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităților umane, decât actul creației. Tot ce se leagă de această creație omenească - laboratorul, șantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului - mă interesează până la obsesie. Poate răzbate și aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea față de nesfârșitele ei forțe de creație. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite - mă încântă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creației”.

Lucian Blaga locuiește spre marginea orașului, la pensiunea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni și grădini pe aici; iar la câteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului și coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zărește, în diminețile frumoase, Jungfrau. Privirea se așază peste coperișurile roșii ale caselor invadate de grădini. Totul se cațără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuștii. Și atunci când plantele nu se mai pot înălța pe ziduri sau pe copaci - bernezii le ridică, în glastre, cât mai sus. Balcoanele și ferestrele sunt încărcate cu mușcate roșii. Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în fața ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admirabil loc de visat, de meditație. Și este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi..

Blaga și Eliade

- Eu însă citesc tot mai puțin de la o vreme, îmi mărturisește Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd șirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „sistemul" meu... Înainte vreme citeam foarte mult, și în toate direcțiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit și scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire...

Cultură și metafizică

Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvânt, și te privește în ochi, concentrat - dar ai senzația că privirile lui trec peste tine, și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, să întâlnești și tu năluca pe care o țintește el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă conving de mai multe ori la București, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversație. Rămâne tăcut în mijlocul celorlalți, și tăcerea aceasta se prelungește câteodată tulburătoare...

- Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe și de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, un excelent mijloc de verificare a „bărbăției" unui om de cultură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și „influențele", sunt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate, și [au] o foarte aproximativă forță de creație - sucombă „influențelor" lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalți - și mă gândesc la un Cantemir, la un Hașdeu, la un Eminescu - ies din această probă de foc întăriți, și personalitatea lor se rotunjește mai biruitoare... De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul și universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii românești. Și sunt bucuros că verific încă o dată această observație a mea chiar în cazul dumitale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoașterii, teologia, morfologia culturii, metafizica...

- Și vor veni în curând și alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că țin cu orice preț să fiu „universal", cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfășoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoașterii și a culturii, încheiate și tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii și moralei, și apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanță metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercând o încununare a celorlalte și o valorificare metafizică a problemelor dezbătute.

- Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creației. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulțești chiar numărul acestor probleme, descoperind, bunăoară, garnitura categoriilor subconștientului. Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. Îmi dai voie să-ți spun că eu văd și în această sete de creație filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii românești moderne? Curajul creației și obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiție a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală și românească a existenței. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări și rară vocație metafizică sunt cunoscute tuturor studenților de la 1920 încoace - dumneata înalți cultura românească pe adevăratul său nivel. Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de „energie românească".

- Vasile Băncilă este cel mai prețios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, dacă mă gândesc la generația tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpatie. Spuneai însă, adineauri, că ți se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. Îndrăznesc să adaug că această încercare este, după câte știu eu, cu totul personală. Nu pot afirma că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spunându-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original.

- Cred că în acele cercuri nu ești citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întâmplă adeseori la noi în țară. Pentru că, dacă ți se poate reproșa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gândi toate lucrurile de la capăt, și de a dobândi rezultate atât de originale încât adeseori surprind și paralizează. Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunând despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sunt decât comentarii asupra cărților lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deși în Orizont și stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre acești gânditori și poziția dumitale. Descoperind matca stilistică în inconștient, și nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic și având, deci, o anumită limită de vârstă - cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, și că nu poate fi explicat printr-o singură valență - dumneata te deosebești net de acești gânditori contemporani.

- Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundațiilor Regale „Geneza metaforei și sensul culturii", lucrurile acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii", nu cred că se mai întâlnește la vreun autor. Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers. Este vorba de o mutație ontologică, mutație care deosebește pe om de celelalte animale, și care e rezultatul eforturilor omului de a-și revela Misterul. Omul singur este creator de cultură, și aceasta datorită trăirii sale întru mister și revelare. Omul, încercând să-și reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăiește, creează cultura. Nu-ți pot rezuma toate concluziile cărții mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ți spun că eu consider stilul ca o intersecție a două finalități pe de o parte omul încearcă să-ți reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărnicește această încercare tocmai pentru a menține echilibrul în Univers, și a sili pe om să-și realizeze condiția sa de creator de cultură. Matca stilistică așa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conștientului - este frâna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând și creând misterul.

- Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înțeleg că oferi o cu totul altă explicație deosebirilor dintre cultură și civilizație, care au dat atât de mult de lucru gânditorilor și istoricilor din ultimii douăzeci de ani.

- Întocmai. Cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței întru autoconservare și securitate. Între ele nu există deosebiri de vârstă biologică, așa cum crede Spengler când afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizație - ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creația culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice. Ca atare poartă constitutiv o pecete stilistică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe câtă vreme civilizația este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securității și autoconservării, și n-are intenția să reveleze un mister. De aceea civilizația poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru confortul și securitatea sa - un plug, o armă, o unealtă - se impregnează prin imitație, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil.

- Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, și bine întemeiată. Ceea ce mă încântă și mai mult, este importanța pe care o acorzi finalității, problemei teleologice în genere. Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? În cărțile mele, și mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.

Problema morții

- Filosofia, ea însăși, mi se pare zadarnică dacă nu dezleagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Și dacă dragostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în fața cărora cei mai mulți dintre filosofi, șovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să șovăiască în fața problemei morții. Pentru mine. cel puțin, s-au făcut nenumărate greșeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beatitudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, și, într-un anumit sens, chiar de condiția umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului - lăsând deschisă problema nemuririi până la sfârșitul lumii, adică până la ieșirea din veac, la oprirea timpului. În ceea ce mă privește, cred că în toate religiile, ca și în superstițiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experiențe, străvechi, care astăzi, în actuala condiție mentală a omului, nu mai sunt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etnografie - documente, urme de experiențe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, adică a supraviețuirii sufletului, lăsând deschisă problema nemuririi.

- Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaștere, răspunde Lucian Blaga. Îți mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morții. Eu meditez problemele filosofiei pe rând, și deși mă gândesc, firește, la mai multe din ele - nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificație decât pentru orășeni. Sufletul mortului pleacă să-și întâlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duși". De aceea nici durerea în fața morții nu este atât de tragică, la sat. Îmi amintesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniștit, împăcat.

- Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, și uneori chiar și în mahalalele bucureștene, jalea este mai mult o lamentație rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărțit de ființa care i-a fost dragă. Lamentație rituală pe care o fac, după cum știți, și oameni străini, bocitoarele... De altfel, întreaga viață a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificație trans-individuală, simbolic. Când un indian mănâncă, el crede că săvârșește un sacrificiu „zeilor trupului". Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalți starea lui civilă, intențiile lui, bucuria sau tristețea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năprasnică. ..

Satul - Centrul lumii

- În cartea mea, „Geneza metaforei și sensul culturii", am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conștiință de care dă dovadă săteanul că trăiește în centrul Lumii. Geografia în care își fixează săteanul locuința, este o geografie mitologică. Viața satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

- Îmi dai voie să-ți spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuința e concepută ca un „centru al lumii", iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universului". Vechile orașe: Babilon, Roma, Ierusalim, Bangkok etc. - sunt și ele, în conștiința locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii. Orășenii au pierdut această conștiință de-abia la începutul timpurilor moderne, odată cu revoluția industrială.

- Problema are pentru mine o atracție cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică" în care e situat satul, de la conștiința naivă a săteanului că se află în centrul Lumii - am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive", și prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră și cultura minoră. „Vârsta adoptivă" a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie și cultură majoră; de exemplu Ioana d'Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creația oamenilor care au ca „vârstă adoptivă" copilăria; o conștiință naivă, cosmocentrică, fără simțul perenității. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărții mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi - majoră sau minoră - este superioară celeilalte, fiecare din ele au calități și defecte care le sunt proprii. Este însă evident: cultura minoră, creată de oameni de orice vârstă, care având toți ca „vârstă adoptivă" copilăria - nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate", spre cultura majoră. Ea este autonomă, și poate exista mii de ani de-a rândul, fără să se transforme - cum cred gânditorii morfologiei ciganiciste - într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sunt necesare, nici fatale.

Destine românești

- Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea" dumitale, românismul și naționalismul dumitale - îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărți, creației culturale și eforturile pe care le faci de a fonda metafizic acest elan creator - mi se par nu numai prețioase, dar și absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naționaliștilor români. Opera dumitale, literară și filosofică, este atât de rotunjită și atât de „românească", încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afirme despre dumneata că ești „livresc" și „occidentalizat". Și cu toate acestea, dumneata definești omul: creator de cultură, și cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui om este această forță de creație. Am spus și eu, de nenumărate ori și în felurite chipuri, cam același lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, și de aceea mă bucur, știind că ele vor fi primite cu mai mare ușurință.

- S-au făcut și se vor mai face confuzii în această dezbatere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gândesc sub influența teoriilor pesimiste ale morfologiei culturii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naște parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om - găsesc motive să nu creadă în eficiența creației culturale.

- Mă bucur că întâlnesc în teoriile dumitale aceeași valorificare optimistă a culturii, pe care am dobândit-o și eu, plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive și arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem", în „metafizică", numai când se aplica asupra morții și „eternității". Cultura începe prin a fi o prelungire a vieții, o promovare a principiilor creatoare și vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristețea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viața omului „primitiv" - este tocmai acest act al creației de cultură. Departe de a despărți pe om de Natură, de a-l izola în mijlocul Cosmosului, cultura solidarizează pe om, în același timp cu Viața și Eternitatea.

- Omul nu devine om decât încercând să-și reveleze Misterul, adică creând cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, în viață, nu are. Chiar și atunci când încearcă să se dezlipească de viață, de; istorie, și să se „mântuiască", să trăiască „în absolut" - chiar și atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricât de „absolută" ar fi experiența care le precede, sunt și ele creații culturale, adică au caracter metaforic și participă la o matcă stilistică.

- De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural - adaug eu -, valorificând adică existența, „experiența românească", prin creații spirituale. De forța creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. În Spațiul Mioritic, dumneata ai încercat să găsești matca stilistică a acestor forțe creatoare. Îți mărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea lingvistică și culturală a culturii populare românești - iar pe de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se pare că realitățile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura românească modernă - și pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmentar", nici „specializat", ca în Apus.

- Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializându-se - spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca „vârstă adoptivă" copilăria. Un copil trăiește cosmocentric. Țăranul de pretutindeni, dar mai ales țăranul român - care se păstrează și astăzi autentic - este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreț, zidar. Firește, există și la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puțin riguroasă ca la oraș. Viața satului e totalitară și cosmocentrică.

- De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore și participă la „vârsta adoptivă" a maturității, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaștere. Eu văd în „sistemul" dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal" românesc...

„Vremea", Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11

Reprodus după „Profetism Românesc - România în eternitate" București Editura „Roza Vânturilor", 1990.

Mihai Eminescu: „...arta de a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului..”

„Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care, adesea, neștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea sa fie determinante in viața unui stat, nu mai mutarea legilor și obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcțiile vieții publice. Demagogia e, din contra, ideologică și urmărește aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puțin dictate și născute din necesități reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuțărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei și prisosului de populație din străinătate, pe când adevărate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene in chiar poporul romanesc.”.

(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

Nicolae Paulescu, viu în memoria noastră

„Domnilor, vă întrebați, poate, de ce v-am chemat în acest așezământ? V-am chemat ca să vă fac câteva lecții clinice, - și v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din București. Cei ce au reușit să intre în aceste spitale, au avut precauția să închidă ușa și chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, - afară, bineînțeles, de dânșii și de ciracii lor.

Dar, mulți dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci niște lecții clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecțiile ce ni le fac profesorii de clinică? Desigur că aceste lecții, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască. Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulțumit cu rutina și cu obscuritățile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreț, cu ferestre largi și luminoase, în care se vede clar. Acest om este LANCEREAUX. Și ca să știți cine este LANCEREAUX, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul. Vă miră mult cuvintele mele! Într-adevăr, acest nume nu l-ați întâlnit decât rareori în cărțile de medicină și aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunțat înaintea mea. Veți zice poate că admirația mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la școala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în fața datoriei profesorului, care trebuie să-și cântărească toate vorbele ce rostește și să probeze tot ceea ce afirmă. Ei bine, Domnilor, repet sus și tare că medic ca LANCEREAUX n-a mai fost altul. Și această afirmație o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecțiile viitoare. Pentru moment, rețineți faptul că, nici înainte de LANCEREAUX, printre medicii celebri, ca LANNEC,TROUSSEAUX, RAYER - nici în timpul său, printre colegii săi renumiți, ca CHARCOT, POTAIN, BOUCHARD - și nici printre medicii altor țări, ca BRIGHT, ADDISON, VIRCHOW, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn și ca spirit științific extraordinar. El singur a înțeles importanța noțiunii de cauză și a pus medicina pe drumul unei adevărate științe. Pot zice că LANCEREAUX a fost pentru medicină ceea ce CLAUDE BERNARD a fost pentru fiziologie, ceea ce PASTEUR a fost pentru microbiologie. Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtășesc. LANCEREAUX, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârșit o carte , de o importanță capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În același timp, mi-a dat și sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă. Dar, o asemenea moștenire e peste puterile mele. Aici, în București, mai ales, sunt ca într-un puț. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni. Voi face și eu ce voi putea”.

Nicolae Paulescu-Conferință de deschidere a lecțiilor de medicină - făcută în așezământul spitalicesc „Betleem", din București, în ziua de 12 mai 1913

Âncora c5

Recenzii

„ Intermitențele morții” de Jose Saramago

Surprinzător ca întotdeauna, Saramago ne propune să reflectăm asupra morții, protagonistul exclusiv al istoriei, criticând, însă, în același timp, societatea și veșnica ei ipocrizie. „Nu există nimic pe lume mai gol decât un schelet” spune Saramago în fața reprezentării tradiționale a morții. Doar un mare scriitor care să expună în continuare teribila figură, spunem noi. În pofida fatalității, moartea are și ea capriciile ei. Și aici, primul scriitor portughez care a obținut Premiul Nobel pentru literatură a căutat și a...găsit, materialul pentru romanul său, „Intermitențele morții”. Sătulă să tot fie detestată de umanitate, Moartea, „scheletul osos”, ia hotărârea să nu mai ...lucreze. Din clipa aceea, într-o anume țară, oamenii nu mai mor. Numai că ceea ce provoacă, la început, o bucurie fără margini, devine curând o...mare problemă. Cei în vârstă și cei bolnavi agonizează în lăcașurile lor fără putința de a „merge de aici în mai bine”.

În „As Intermitências da Morte”, Saramago explorează temeinic ipocrizia societății. Putem împărți cartea în trei părți, în care moartea-cu inițiala foarte mică, deoarece Moartea Mare nu e preocupată de simpli indivizi și nici nu vrem să o cunoaștem - este protagonistă, plină în rolul ei de secerător. După cum sugerează și titlul, se urmăresc intermitențele, pauzele. Moartea a decis că nimeni altcineva nu va muri în acea țară, deoarece toți erau nerecunoscători și nu recunoșteau importanța muncii ei. Voi sublinia cu precădere evoluția poveștii și a narațiunii în sine. În primul rând, se vorbește despre abținerea de la moarte. Saramago își etalează cunoscutul umor acid, plin de critici inflamante, deghizate de multe ori în ironie. Acestea sunt cele mai teribile arme pentru denunțarea relelor societății. Autorul leagă idei și consecințe pentru absența deceselor, care variază de la criza financiară din sectorul medical și funerar la securitatea socială, fondurile de pensii, ajungând chiar la instituții de bază precum familia și Biserica. Ateu declarat, Saramago nu scutește nicio critică a sistemului religios și a intereselor clerului, dar să fim sinceri: nimeni nu scapă cuvintelor sale. Pe măsură ce urmărim narațiunea, Saramago ne prezintă și criza, punctul de fierbere al complotului și un rezultat delicat, frumos, plin de morală și de sens.

„Intermitențele morții” este o scriere magnifică în doar două sute de pagini. Narațiunea este solidă, inteligentă și demonstrează un nivel impresionant de măiestrie și încredere în manipularea cuvintelor. Saramago se joacă cu cititorul, îl provoacă. Pentru cei neobișnuiți lecturarea poate fi puțin înfricoșătoare având în vedere paragrafele infinite, punctuația particulară, lipsa totală de respect pentru standardizarea așteptată în romane. Nu este ușor să citești Saramago... este nevoie de timp, răbdare și reflecție. Saramago folosește elemente ale realității fantastice pentru a-și compune complotul, încorporându-le în viața de zi cu zi trăită de personaje - toate secundare și fără nume - în mod natural. Țara descrisă este o monarhie fictivă neidentificată, dar alegoria se potrivește foarte bine oriunde în lume. Autorul nu este preocupat de setări și cu atât mai puțin de explicații: lucrurile sunt așa cum sunt, punct. El se joacă și deconstruiește narațiunea de mai multe ori, determinând cititorul să pună la îndoială distorsiunile imprimate realității, care reflectă doar nonconformismul scrisului său. Acest univers foarte generic, aparent, îl face pe cititor să conecteze orice situație și context la criticile prezente în text.

Moartea creată de Saramago este emblematică, goală, plastică. Reflectă totul și nimic. Ea este un personaj dens și stratificat, care interacționează cu umanitatea într-un mod foarte special : doar protagonistă, dar atât de bine construită încât țese întreaga poveste în jurul ei. Talentul lui Saramago este, prin urmare, dincolo de evident. Când se ocupă de moarte, Saramago vorbește despre viață. Este un ciclu nesfârșit și dacă, inevitabil, nu vrem niciodată să credem că se va întâmpla așa. Ne temem atât de mult de această entitate puternică și invizibilă, încât deseori uităm să trăim. Reflecțiile autorului sunt actuale, întotdeauna prezente și foarte relevante, făcând din „As Intermitências da Morte” o operă cu o pondere enormă în literatura mondială, cu o finalitate clară: „Dacă nu murim din nou, nu mai avem viitor”.

Ultimul câștigător al Premiului Nobel pentru literatura portugheză, Saramago a făcut istorie. Gânditorul și scriitorul portughez a formulat critici acide și foarte relevante de-a lungul operei sale, creând astfel mai multe romane indispensabile oricărui cititor care iubește poveștile inteligente și provocatoare. Saramago a devenit, indiscutabil, o icoană, o referință, un maestru al literaturii. Este întotdeauna o plăcere să citești și să discuți despre moștenirea sa.(FCT)

Âncora cultura mai

NR.36, mai 2021

Âncora c6

Trecerea și petrecerea timpului

Savantul steril

Atitudinea opusă modului de viață al eroului dandy este retragerea din lume. Reacția nu este însă generată de o reală pasiune pentru activități mai puțin mondene, ci de dezgust, dezamăgire, orgoliu rănit dau pur și simplu spleen. Pentru unele personaje este vorba doar de o firească întrerupere a exceselor sau o modalitate de a alterna frecventarea societății cu implicarea în sincere activități intelectuale. În această categorie s-ar încadra cuplu Joao de Ega , în postura sa de om de litere, și Carlos da Maia medicul, pe deoparte, și Pașadia, pe de alta.

Încă de pe băncile Coimbrei, Ega visase să scrie o ambițioasă istorie a „fazelor Universului și ale Umanității”, intitulată Memoriile unui atom. Opul este așteptat cu sufletul la gură de mediile literare lișboete, fragmente sunt citite oportunist în cadrul ales al locuinței bancherului Cohen, pentru a preaslăvi nurii și grația soției sale, Raquel-amanta lui Ega, dar măreața operă nu de va finaliza nicicând. Carisma și verva autorului se consumă în spumoase discuții de salon sau în dispute înfocate care iau în răspăr toate valorile Portugaliei constituționale și șochează spiritele conservatoare prin idei nonconformiste, proclamații ateiste și o morală dubioasă, dar epopeea, așa cum o vede autorul său, va rămâne întotdeauna un șantier de pe care schelele nu se vor ridica nicicând: „Cartea lui Ega. În ultimii doi ani la Coimbra începuse să vorbească despre cartea sa, povestindu-i planul, lansând titluri de capitole, citind prin cafenele fraze foarte sonore. Iar printre prietenii lui Ega se și discuta despre cartea lui ca despre o operă ce avea să inițieze prin formă și idee o întreagă evoluție literară”..

Planuri la fel de mărețe nutrește și Carlos da Maia când își deschide cabinetul-unde este doritor să primească pacienți din toate clasele sociale-dar mai ales laboratorul. Aici ar urma să experimenteze descoperiri care vor revoluționa lumea medicală: „Carlos venise într-adevăr cu hotărârea sinceră de a munci; știința ca simplă podoabă interioară a spiritului...i se părea doar un lux singuratic; dorea să se facă util. Dar ambițiile lui oscilau puternic și nedeslușit; când se gândea la o clinică mare; când la scrierea unei masive cărți de inițiere; uneori la experiențe de fiziologie, minuțioase și revelatoare...”

Oricum, tânărul Maia reușise o adevărată performanță: „câștigase...prima sa livră, prima pe care o câștigase vreun bărbat din familia lui prin muncă proprie”.

Dar, dacă imposibilitatea de a concretiza astfel de planuri mărețe se poate pune, în cazul celor doi, pe socoteala lipsei de experiență, pe absența unei stringente nevoi, deci și dorințe de a-și câștiga existența, și pe o anumită doză de diletantism, eșecul lor de a deveni utili membri ai societății, de a o reforma în primul rând, poate fi înțeles programatic drept eșecul generației 70 a secolului al XIX-lea portughez, din care Eça de Queiroz făcuse parte și care se autointitulase sugestiv „Vencidos da Vida”.

Cu totul altfel stau lucrurile cu personajul matein. Pașadia alternează sistematic între biroul istoricului și tripou sau cârciumă. După cum spune Naratorul, „Pașadia trăia cu schimbul două vieți”. Această dedublare a la Dr.Jekyll și Mr. Hyde nu reușește totuși să șteargă impresia că personajul real și masca sa trăiesc într-o surprinzătoare, dar echilibrată simbioză: „De dimineață până seara nu se mișca de acasă, nu se ridica de la masa de lucru dintre cărți și hârtii, citea, scria fără răgaz... Cum era atunci cu putință ca omul de Carte și de Curte, care ar fi făcut podoaba zilelor de la Weimar, să se fi învoit a împărtăși de seară până dimineață dezmățarea unui Pirgu...”

Retragerea din lume prin crearea unei ambianțe-surogat a realității este soluția pe care o alege Craft. Rafinatul englez portuens se dovedește a fi însă un colecționar eteroclit, care își orânduiește o reședință paradisiacă pentru a închide într-un cadru adecvat impresionanta sa colecție, cel puțin prin exotism: „Adevărul e că abia în 1872 începuse să se intereseze de obiectele de artă; tocmai revenea pe atunci din America de Sud; și tot ce achiziționase, descoperind câteva ceva ici și colo, adunase în casa aceea de la Olivais, închiriată printr-o fantezie...”

Nestatornicia însă trădează și în cazul acesta diletantismul. Craft nu este un colecționar metodic pentru care valoarea estetică, dar și cea științifică a obiectelor contează, nu le strânge nici măcar pentru valoarea lor de piață, ci dintr-un capriciu, care mâine poate fi schimbat cu altul: „Dar acum dacă ar putea să se descotorosească de tot, avea de gând să se dedice alcătuirii unei colecții omogene și compacte de artă din secolul al XVIII-lea”.

De cu totul altă factură se prezintă mai vârstnicul prieten al lui Jorge Freire, englezul de sânge, dar portughez în simțiri, Ward Correa. El pare să fie un erudit în adevăratul sens al cuvântului, călătoriile sale în Asia se concretizează în studii lingvistice docte scrise cu responsabilitate: „Era muito erudito, muito intelligente e audaz, Fizera longas e minuciosas exploraçoes no Tibet. Conhecia quasi todas as linguas orientais”.

Dar, în ciuda acribiei și a noutății științifice, lumea academică a Portugaliei se dovedește indiferentă strădaniilor sale. Opacitatea confraților pare să nu-l afecteze și Ward rămâne credincios misiunii sale: „Viajante e explorador inteligentte, publicara livros explendidos sobre as raças e linguas de interior da Asia. Mas embora tivesse real merecimento, quasi nao era comhecido em Portugal...Continuava trabalhando sempre, publicando novos livros, livros que os sabios estrangeiros consultavam e citavam continuamente, e que em Portugal ninguem comprava”.

Adevărul e că și în acest caz cariera științifică se dovedește o alegere escapistă. Pe drumul ei spinos, dezamăgitul în dragoste Ward Correa a decis să meargă pentru a întoarce, odată pentru totdeauna, spatele femeilor, înșelătoare cu toatele.

Un fir roșu pare să unească strădaniile artistice, științifice sau de colecționar ale tuturor acestor personaje: cel al sterilității eforturilor. Fie că lipsește finalizarea proiectelor, fie că ele sunt destinate unui cerc restrâns și nu tocmai de conaisseur-i, fie că ele nu-și ating publicul-țintă, este evidentă lipsa lor de utilitate, în ciuda bunelor intenții, atunci când acestea există.

Prof. Dr. Daniel Silva Perdigão

Mihai Eminescu: „În veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte amenințătoare pentru cel economicește slab...”

„O telegramă a agenției Havas ne vestește sosirea d- lui Brătianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre și răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu încuviințarea acelui sprijin, dacă i se vor face concesiuni economice. Nu putem ști nici de ce natură pot fi acele concesiuni, nici întru cît prim- ministrul nostru este în stare de a pricepe însemnătatea lor.

Cu toate acestea, tărîmul economiei politice fiind circumscris și putîndu-se împărți în cele două ramuri mari ale producției brute și a celei industriale, e ușor de presupus că Austria va fi cerînd avantage nouă pentru înlesnirea desfacerei industriei sale în România, avantaje pe care în mare parte le posedă și astăzi și le- a avut de mult.

Fără a prejudeca lucrurile, vom permite numai următoarea întrebare : Are Austria interes politic ca noi să existăm ?

În decursul lungei și mult încercatei noastre vieți istorice am putut observa un lucru. De cîte ori i se propunea Poloniei să anexeze Moldova, de atîtea ori Polonia răspundea că desființarea statului moldovenesc ar fi un pericol, pentru că această perdea între Turcia și Polonia era cel dintîi zid de apărare, cea dintîi stavilă de înlăturat în înaintarea armelor osmane.

Pe atunci Turcia era cea dentîi putere militară în Europa, neîntrecută decît de Spania, care, sub Casa de Austria, ajunsese la culmea mărirei sale. Polonia avea un interes ca Moldova să existe, precum Ungaria avea unul pentru ca Valahia să existe. Regii Ungariei și ai Poloniei aveau pentru Domnii acestor țări o deosebită bunăvoință. Cităm numai cîteva cazuri. Vladislav Iagello și soția sa Hedviga îl dăruiesc pe Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrîn, cu foarte întinse posesiuni în Ungaria și în Ardeal, Petru Mușat căpătă de la poloni Pocuția pe o cale cu totul prietenească, Movileștii sînt principi egali în Polonia cu cei mai mari magnați ai acestei țări, lui Miron de pe Bîrnova (Barnoschi Vvod) i se dau, pentru ca pierduse Moldova, cîteva mici principate în Polonia, pe cari el domnește în acelaș mod semisuveran ca și ceilalți principi, c-un cuvînt marele regat slav căuta să întărească pe cît putea, prin simpatii, prin daruri, prin ajutoare contra turcilor și tatarilor perdeaua Moldovei și a Țării Românești contra puterii osmane.

Cei ce vor să se încredințeze despre aceasta pot cerceta Tratatul de la Karlovitz, și anume stipulațiunile privitoare la Polonia și la Moldova. Polonia își deschisese totodată o cale bătută și sigura pentru comerciul său cu înfloritele orașe italiane prin intermediul coloniilor genoveze din Cetatea Albă, Chilia și Tighina. Această cale comercială se ramifica lîngă Prut în două drumuri, al Dunării și al Mării Negre, respective a gurilor Nistrului.

Dar pe acea vreme industria omenească era mărginită la lucru cu mîna, produsă cu unelte care prefăceau în obiect de consumațiune tot numai putere omenească. Căci războiul pînzarului și al postăvarului, ciocanul și dalta, gelăul și strugul sînt pîrghii și suprafețe înclinate care prefac la un capăt al lor în muncă industrială puterea omenească aplicată la cellalt capăt.

Afară de aceea, lipsind drumurile de fier, transportul scumpea marfa manufacturată în mod considerabil și o făcea accesibilă numai claselor bogate, încît alături cu industria subțire, care era pusă în schimb de o negustorime internațională, alături cu lucrarea capetelor culte a industrialilor străinătății, aceleași instrumente, același război, ciocan, daltă, gelău produceau la noi cu folos o industrie groasă pentru trebuințele claselor de jos ale țării, producție care se dovedește prin organizarea medievală a breslelor din orașe.

Românii aveau o clasă de mijloc nu atît de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populația orașelor avea o piață în care să- și vînză munca, avea pînea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber schimb între țările noastre și celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de mijloc, dar esistenţa ei modestă, traiul cu îndestulare îți era asigurat, încît zeci de mii de brațe erau puse în mișcare printr-o muncă folositoare, care- i ferea în mod egal și de moleșirea produsă prin prea mari bogății și de istovirea și imoralitatea produsă prin sărăcie și lipsă. Animalul făcător de unelte, precum definește Aristotel pe om, era un animal liniștit și neturburat de grija pentru a doua zi.

În veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte amenințătoare pentru cel economicește slab, pentru cel necult, cînd concurența e pe deplin liberă. Nu aducem exemplul nostru, dar pînzarii din Silezia, ba chiar băiașii din Boemia, care au găurit pămîntul mult mai adînc decît toți băiaşii altor munți, fără ca munca lor să poată concura, cu toată greutatea ei, cu munca lesnicioasă a altora, sînt o dovadă demnă de plîns pentru tristele împrejurări ce se nasc cînd i se ia unei populații piața pe care să- și desfacă munca prin absoluta libertate de schimb între productele omenești.

Atîrnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul unde muncește sau nivelul său de cultură nu- i dau aceleași avantage ca vecinului său mai fericit. Capătul pîrghiei, care odată era ridicat și plecat de puterea omenească, e astăzi pus în mișcare de o putere elementară, care nu ostenește niciodată, care se hrănește cu jăratic, asemenea cailor năzdrăvani din poveste, care produce în minute ceea ce omul singur ar produce în ceasuri sau în zile, puterea oarbă a aburului întemnițată în cilindrul mașinei cu vapor ridică pîrghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la cellalt capăt în rotațiune, în izbiri cu ciocanul, în imprimări în metal, în zbor de suveică, c-un cuvînt puterea individuală nu mai e nimic față cu această neadormită putere care n- are nevoie pentru hrana ei decît de cărbuni și de apă.

Unde apare productul fabricei de postav sau de pînză, războiul postăvarului și al pînzarului încetează. Ba Maiestatea Sa aburul și-a creat un anume popor în toate țările, o a patra clasă care, datorindu-și nașterea unei puteri oarbe i elementare, amenință c-o elementară orbire vechile clădiri ale civilizației omenești.

N-avem nevoie a o mai spune că România e asemenea în mare parte jerfa acestei întunecoase maiestăți. Breslașii, creștini și evrei, și-a zvîrlit uneltele la apropiarea lui, cu deosebirea că creștinii fac politică, se sfîșie și se mănîncă între ei și ridică în cer pe d. C. A. Rosetti, pe cînd evreii, mai practici și mai oameni de pace, știu a se despăgubi de stîngerea breslelor prin precupețirea întinsă a obiectelor de consumațiune, scumpind în mod artificial traiul zilnic.

Cum că acest soi de viață economică nu poate duce decît la discompunerea deplină a societății române nu mai poate fi îndoială. Mai poate însă o asemenea societate să formeze renumita perdea polonă între Austria și ... grațiosul nostru aliat ?

Nu pomenim decît un lucru. Istovirea noastră economică ne- a oprit de-a avea o armată mai mare ; această istovire a făcut ca, cu toată vitejia și cu tot patriotismul celei ce o avem, ea să îmble goală și flămîndă în această campanie de iarnă în care răbdarea soldatului român a fost poate mai de admirat decît curajul său.

Noi credem că împărăția învecinată, care- nțelege atît de bine toate acestea, ar trebui să chibzuiască cu noi în această privire un modus vivendi care pe de o parte să ne facă cu putință - nu zic să ne înlesnească - de a ne crea o piață pentru munca populațiilor noastre din tîrguri.

Leben und lehen lassen este un bun proverb german care se tîlcuiește ; "Trăiește tu, dar lasă și pe altul să trăiască". O deplină subjugare economică în condițiile de astăzi ale muncii e egală cu sărăcirea, demoralizarea și moartea. Tocmai pentru că știm prețui înțelepciunea politică a oamenilor de stat din împărăția învecinată, de aceea nici credem că acele concesiuni cerute să fie de natură a compromite viitorul nostru economic.”

Articolul a apărut în Timpul (III)1878, 25 Martie pag. II .Reproducere din “Mihai Eminescu. Intre Scylla și Charybda. Opera Politică”, Editura Litera International. 1997

Corespondență din Spania

Dana Oprica în dialog cu Amfilohie Brânză: „O viață de dăruire totală”

Valeriu Gafencu, părintele Calciu, cu prețul vieții, au rămas neclintiți și s-⁠au încununat de sfințenie. Sfânt a fost idealul lor, s-⁠au contopit cu el și, prin el, au atins o asemenea dimensiune duhovnicească în rugăciune, o viață lăuntrică de dăruire totală, încât ajunseseră să se roage pentru torționarii lor și pentru cei care mureau sub ochii lor. Au ajuns la o iubire milostivă față de semeni pe care o întâlnim doar în Patericele creștinilor primelor veacuri. Din nord-⁠estul României, din localitatea Agăș, părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconești, județul Bacău, arhiepiscopia Romanului și Bacăului, a ajuns de două ori la Madrid, în orașul Collado Villalba, invitat de către părintele Ilie Tabarcia, preot paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” din aceeași localitate, pentru a le vorbi românilor stabiliți în Spania despre sfinții închisorilor. În urma celor două vizite, părintele Amfilohie Brânză ne-⁠a acordat un interviu pentru Revista Contemporanul în care ne-⁠a prezentat intensitatea credinței românilor pe care i-⁠a întâlnit departe de țară.

Dana Oprica: Prin intermediul a două conferințe, ați dus, la Madrid, mărturiile părintelui Gheorghe Calciu-⁠Dumitreasa și ale lui Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”. Cum au primit românii, care au ales să trăiască departe de țară, suferințele celor care au îndurat închisorile?

Amfilohie Brânză: Este ușor de remarcat evlavia credincioșilor români aflați în străinătate față de cei care au pătimit în temnițe pentru mărturisirea credinței lor în Hristos. S-⁠au regăsit sufletește spontan pentru că românul, prin natura lui, are o empatie cu tot omul aflat în suferință, iar pentru cel care rabdă pentru credință își umple ochii cu lacrimi și trăiește un sentiment de frățietate, de rezonanță lăuntrică cu idealul său de luptă și cu pătimirea propriu-⁠zisă. Nu am fost într-⁠un centru universitar, nu am vorbit într-⁠un cadru academic, am găsit oameni precum cei din satele noastre, din comunitățile ți din parohiile noastre. M-⁠am simțit ca acasă în mijlocul lor și m-⁠am bucurat că am reușit, la dorința lor de altfel, să le pun înainte prilejuri de meditație asupra suferinței, a crucii, a pătimirii, în lumina duhovnicească a Evangheliei, diferită de perspectiva omenească care, într-⁠o lume comodă, nu înțelege sensul suferinței, al jertfei, al sacrificiului pentru idealuri de viață. Obrajii lor erau plini de lacrimi și mi-⁠am umezit și eu ochii văzând reacția lor, la care mă așteptam de altfel, fiindcă le-⁠am răscolit sufletele cu istorii poate mai puțin cunoscute, care i-⁠au întărit sufletește, în poziția pe care o au ei acolo, printre străini. Cuvântul meu le-⁠a dat putere și i-⁠a obligat să cunoască mai mult despre trecutul nostru, cu personalitățile, vitejii, eroii care îl definesc și care trebuie puși în lumină. Au învățat de la cei din temniță că, indiferent de împrejurări și de greutățile prin care trece omul creștin, atunci când nu abdică de la credința în Dumnezeu, harul Duhului Sfânt vine și îl întărește, îl inspiră, îl face mai solidar cu ceilalți. Valeriu Gafencu, părintele Calciu, cu prețul vieții, au rămas neclintiți și s-⁠au încununat de sfințenie. Sfânt a fost idealul lor, s-⁠au contopit cu el și, prin el, au atins o asemenea dimensiune duhovnicească în rugăciune, o viață lăuntrică de dăruire totală, încât ajunseseră să se roage pentru torționarii lor și pentru cei care mureau sub ochii lor. Au ajuns la o iubire milostivă față de semeni pe care o întâlnim doar în Patericele creștinilor primilor veacuri. Ei sunt simboluri ale generației din care au făcut parte și ale neamului nostru, ale tuturor eroilor și martirilor care s-⁠au jertfit pentru credință și neam, în lumina aceasta evanghelică. Prin ei am găsit exemplul viu al celor care ne-⁠au arătat cu fapta ce înseamnă dăruirea totală către Dumnezeu și aproapele. Părintele Iustin Pârvu ne spunea: „Jertfa noastră a fost plătită cu sânge și cu seninătate. Prin jertfa noastră, am participat la fortificarea neamului nostru”. Și nu prea înțelegeam cum stau lucrurile acestea, dar am remarcat venind în Spania, că acești eroi ai noștri, acești martiri ai neamului nostru, aceste spice ale grâului nostru mănos de credință, secerate și amestecate cu pământ în beciuri și în gropi fără cruci, încolțesc astăzi sub forma acestor oameni și dau rod, spre surprinderea tuturor, prin orice suflet care se luptă să nască un copil, care duce o iconiță și care-⁠și face semnul crucii într-⁠o țară din Occident sau din alte părți, care rezistă greutăților prin străinătate, care se duce duminica la biserică, care poartă costumul național. Sunt spice care izvorăsc. Am întâlnit acolo poezia noastră strămoșească, am întâlnit evlavia autentică, dorul de strămoși, amintirea eroilor și martirilor noștri în care se regăsesc și care duc mai departe duhul neamului nostru. Am văzut o legătură în duh, prin tot ceea ce manifestau aceste mame, copii, preoți ─ preot vrednic am întâlnit la această parohie din Collado Villalba, părintele Ilie, vrednic pentru cugetul lui ortodox, pentru zbaterile sale, pentru credința sănătoasă de a menține o tradiție, după cum a învățat-⁠o în tară, într-⁠un mediu unde riscurile comodității și ale confortului străinătății vin valuri-⁠valuri peste om. Împreună cu preoteasa, smerită, creează unitate duhovnicească între credincioși. Prin ceea ce fac acolo, se înscriu pe linia unei misiuni ortodoxe românești care, de fapt, reprezintă un apostolat. Aflați în mijlocul unui popor spaniol care are o istorie creștină, românii reprezintă o sănătate sufletească pentru cei din jur, care pot deveni modele vii la rândul lor. Chiar dacă sunt o minoritate printre străini, unul poate să răscumpere mii, printr-⁠o singură atitudine: un copil cuviincios, o fetiță închinându-⁠se cu evlavie, toate sunt roadele credinței. Cum zicea părintele Iustin care a participat la fortificarea neamului nostru: roadele acelor spice secerate sunt duse pe alte meleaguri, în ziua de astăzi. Să le dea Dumnezeu tăria să ducă până la capăt, după modelul celor mai înainte amintiți, această misiune ortodoxă și românească!

Dana Oprica: Ce învățături ne lasă sfinții închisorilor?

Amfilohie Brânză: Ei bine, credința este puterea dumnezeiască sădită de Creator în sufletul omului. Niciun om nu se naște ateu. Prin actul creației, Dumnezeu a sădit în sufletul fiecărui om sentimentul apartenenței la cineva; omul nu are sentimentul autonomiei de mic. Depinde de mama, depinde de tata; un copil în brațele mamei se simte în siguranță, chiar dacă ar fi o sută de soldați înarmați în jurul lor. În brațele mamei simte aceeași siguranță, pe care sufletul creștinului o simte în brațele lui Dumnezeu. Maturitatea ne învață că pe calea crucii dobândim adevăratul har, crucea fiind dimensiunea iubirii desăvârșite față de Dumnezeu și aproapele. Până la venirea Mântuitorului Isus Hristos în lume, crucea era lemn blestemat, care s-⁠a transfigurat odată cu întruparea lui. Pe cruce a murit cel care și-⁠a asumat deplina ascultare de Dumnezeu Tatăl. Atât de mult a iubit lumea, încât s-⁠a dus pe sine într-⁠o ascultare desăvârșită pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire. Când vedem crucea, ne aducem aminte de cel care s-⁠a răstignit pe ea și simțim cât de mult ne-⁠a iubit, fără de vină fiind; a murit în locul golanului, a murit în locul hoțului, al desfrânatei. A murit El, numai să trăiască ei. Asta au simțit-⁠o și stelele, și cerul, iar pământul s-⁠a cutremurat. A transfigurat atunci crucea prin asumarea liberă și conștientă a iubirii nemărginite față de Dumnezeu și de om. În sensul duhovnicesc, crucea capătă această valoare și procedând după modelul Mântuitorului Isus Hristos, vom primi putere de la Cer. A pune interesul aproapelui mai presus decât interesul personal, a pune bunăstarea celuilalt mai presus decât bunăstarea personală, acesta este modelul creștin. În acest sens, crucea pentru noi înseamnă biruință, înviere și lumină și prin jertfe pentru adevăr vom da roadă în istorie. Acești eroi au înțeles mesajul și înțelegând pentru ce Dumnezeu a hărăzit să fie în temnițe, și-⁠au asumat total crucea și au ajuns la un nivel spiritual de dăruire. În sens duhovnicesc, crucea înseamnă a întoarce și obrazul celălalt. Dacă cineva îți dă o palmă, întoarce și obrazul celălalt, dacă cineva îți fură haina, dă-⁠i și cămașa. Așa ceva numai în creștinism veți găsi. În sens omenesc, lucrurile merg până la un punct de înțelegere sau nu sunt înțelese, dar în sens creștin au valențe extraordinare. Te ridică din sus, cum spunea Nicolae Steindhart, îți redau libertatea: „Da. Libertate. Dar ce știți voi de libertatea de dincolo de gratii? Ce știți voi de dulceața pâinii mucezite?” Acolo sub inspirația lui Dumnezeu, în acele torturi și chinuri, și suferințe, s-⁠a produs adevărata mărturisire a poeziei rugăciunii. Pe calea aceasta a crucii, românul se regăsește pe sine în identitatea lui. Noi avem un crez în care ne-⁠am născut, în care am crescut și cu care vrem să murim. Ortodoxia și România sunt cele două brațe ale crucii pentru noi: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Pentru că suntem români și ortodocși trebuie să arătăm tot ce ne-⁠a pus Dumnezeu la îndemână pentru ca celelalte neamuri să vadă bunătatea, dragostea și vrednicia. Nu este șovinism sau naționalism. Nu. Dimpotrivă. Este posibilitatea pe care ne-⁠a dat-⁠o Dumnezeu de a mărturisi tuturor celorlalți care-⁠l urmează pe Cristos, în limba și valorile noastre, această iubire, pe care o întâlnim, de fapt, și la grec, și la sârb, și la rus. Nu am nicio îndoială că acești credincioși acolo au posibilități să facă, dacă merg pe aceste căi evanghelice, să strălucească în ei și în jurul lor tot ce Dumnezeu a pus ca să clădească. Numai să se silească în chip unitar să facă aceasta, pentru că individual ne pierdem.

Dana Oprica: Pe lângă aceste mărturii, dumneavoastră ați dus și un cuvânt de învățătură; predicile de duminică au înduioșat până la lacrimi. Cum i-⁠ați perceput dumneavoastră, mai au credință românii din Madrid? Reușesc să o transmită mai departe copiilor lor?

Amfilohie Brânză: Evanghelia este la îndemâna tuturor, iar noi de acolo primim putere. În fața icoanei, nu știm cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru preoți, chiar și cel care a venit să se spovedească de păcate grave este înaintea noastră. Căci Dumnezeu, prin smerenia și actul prin care îngenunchează și vine să-⁠și mărturisească vinovățiile cu care el se simte împovărat, îl ridică mai sus decât noi, preoții și duhovnicii; de multe ori îl simțim ca pe o făptură a lui Dumnezeu pe care ne-⁠o trimite ca să ne învețe pe noi smerenia. De aceea, adresându-⁠ne acelor credincioși, noi primim putere de la ei. Sunt momente în care simțim că ridicăm o țară în picioare prin cuvântul pe care Dumnezeu ni-⁠l dă la un moment dat. Dar de cele mai multe ori, ne sprijinim și primim putere direct de la cei ce stau în fața noastră și se roagă pentru noi, astfel încât se realizează, prin darul lui Dumnezeu, această comuniune de suflet. Primim putere unii de la alții. Și să știți, noi ne simțim nimicnicia și nevrednicia mult mai adânc decât vă puteți imagina, chiar în momentele când predicăm, vorbim, tămăduim sau facem anumite lucrări la care suntem chemați. Ne simțim efectiv mai jos decât toți ceilalți. Apoi, comoara noastră cea mai de preț este credința care poate să scadă, care poate să se strâmbe, care poate să sporească. E forța sufletească cu care ne-⁠am născut, pe care a sădit-⁠o Dumnezeu în om. Trebuie să veghem la sănătatea de credință, să căutăm să sporească, să o facem roditoare nu numai prin cuvânt, ci și prin fapte și prin toată viața noastră. Simion Mehedinți spunea: „Un popor prețuiește atât cât a înțeles din Evanghelie și cât se silește să împlinească în numele lui Isus Hristos”. Am remarcat acolo, la Madrid, același suflu și aceeași sete de cuvânt al lui Dumnezeu ca în satele noastre de aici, din țară. Pentru că sunt oamenii din satele și din parohiile noastre de aici. Ei s-⁠au dus acolo cu structura lor sufletească, cu nevoile lor și se roagă la aceeași icoană, în același duh. Omul trebuie să participe prin credință și fapte de credință, ca să guste din bucuriile duhovnicești. O bucurie duhovnicească nu se poate compara cu o poftă sau o plăcere materială sau lumească. Adevărata bucurie o simți când renunți la haina ta pentru a acoperi goliciunea celuilalt, la hrana ta pentru celălalt, nu numai pentru copil, mamă sau frate. Când ajungi să vezi frate și în vecin, și în celălalt, ai apucat pe drumul credinței. Românii în străinătate trebuie să arate un românism de calitate. În biserică află omul valorile credinței. Citim acasă, dar acolo, în biserică, Dumnezeu vine și se jertfește și ia păcatele de deasupra noastră, acolo se produce o lucrare. Dumnezeu însuși e prezent între noi și ne poartă prin încercări ca să ne întărească în această dragoste. Căci nu pe timp de pace arătam ce suntem, ci în timp de luptă, în necaz, în boală, în strâmtorare. Nu trebuie să fim nepăsători față de suferința celorlalți. Noi n-⁠avem o mântuire individualistă, de aceea trebuie să învățăm să fim solidari cu cei care sunt în nevoi. Iată altă latură a românismului. Iată ceea ce ne învață biserica. Iată de ce oamenii se regăsesc în învățături, când le spunem faptele din Pateric, din pilde și din altele. Și atunci, de asta le mai dau lacrimile. Pentru că ei reprezintă personajul din Evanghelie care devine actualitate cu întâmplări petrecute nu la vremea aceea, ci în vremea noastră. Istoric, s-⁠au petrecut atunci, dar real, acum: „Părinte, parcă pentru mine ați vorbit astăzi. Părinte, nu mai vreau să vă întreb nimic pentru că mi-⁠ați răspuns la întrebări!” Așadar, biserica rămâne lăcașul în care Dumnezeu se manifestă în modul cel mai sensibil, în chipul cel mai înalt, prin sfintele taine, sfânta euharistie, prin cuvântul preotului, sfânta Liturghie și toate câte sunt acolo. Mersul la biserică îi va ține pe români vii, ca români și ortodocși, oriunde se vor afla. De aceea, tendința de a-⁠și întemeia o biserică din puținul pe care-⁠l au, din nevoi vine dintr-⁠un instinct duhovnicesc pe care l-⁠au primit în țară și pe care caută să-⁠l cultive și acolo; și mă uitam: n-⁠au putut să mă cazeze; toți cei pe care i-⁠am cunoscut locuiau în câte o cameră. Nu mai era a doua sau a doua era bucătaria. N-⁠aveau unde, dar mărinimoși, s-⁠au oferit. Asta-⁠i condiția lor: nu-⁠s români bogați, înstăriți, sunt români care se silesc acolo unde sunt. Mulțumirea le vine din această regăsire la biserică, duminica, iar Dumnezeu ține să nu-⁠și uite de rădăcini, pentru că omul se pierde în materialism, în comoditate. Când te bizui mai tare pe forțele tale, pe materia ta, pe banii tăi, pe cunoștințele tale, Dumnezeu vindecă, tămăduiește și ajută.

Dana Oprica: Se poate cultiva credința chiar departe de țară?

Amfilohie Brânză: Da, da, da… Catolicii au nevoie de spiritualitatea ortodoxă. Am fost și am vizitat câteva monumente: Valle de los Caídos, Mănăstirea din Escorial, capodopera lui Filip al II-⁠lea. Văzându-⁠ne în ținuta noastră, preoții catolici ne-⁠au luat de-⁠o parte și am văzut câtă nevoie au de spiritualitatea ortodoxă și ce interesați erau de specificul ortodoxiei. Știau vechimea Și autenticitatea noastră, a poporului, evlavia și valorile noastre, cunoșteau jertfa de la Majadohonda a martirilor noștri într-⁠un moment în care Spania suferea sub un regim de opresiune; solidaritatea aceasta s-⁠a păstrat de atunci și până astăzi. De aceea chiar au nevoie de noi. Ortodoxia este, din primele veacuri până astăzi, aceeași. Noi n-⁠am ciuntit din ea. Riscurile apar când oamenii se îndepărtează de biserică. Legătura cu strămoșii, cu biserica, cu sfinții le dă oxigen, râvnă și o forță vie de a iubi, de a ierta, de a trăi autentic. De aceea nu cred că se vor pierde acolo câtă vreme vor ține legătura cu biserica, unii cu alții, în duhul lui Hristos, căci Hristos însuși va fi cel care va învia prin ei.

Dan Onica: Am vorbit despre credință, credința ortodoxă. Aș dori să vorbim despre identitatea noastră. Se pierde aceasta odată cu depărtarea de țară? Ce ați simțit dumneavoastră?

Amfilohie Brânză: Eu am simțit ceea ce simte orice om care ia aminte serios la acești români printre străini. Să știți, din capul locului: legătura românului cu țara, cu pământul și cu Dumnezeu este eternă. Nimeni nu poate să i-⁠o rupă din suflet. Și vă spun un lucru: dacă îi veți cerceta mai cu atenție pe toți acești români de la 35-⁠40 de ani în sus, care fără îndoială au folosit un șampon mai scump, un săpun mai parfumat și și-⁠au aranjat mai șic frizura, le veți găsi sub unghii, la mâini și la picioare, pământ. Ei poartă țara și în suflet, și pe trupul lor. Au alergat desculți prin glia țării, au făcut cărări de la unul la altul, au zburat prin praf și au modelat pământul cu mânuțele lor pentru pâine, pentru munci agricole sau pentru a-⁠și împodobi mormintele strămoșilor lor. Acești oameni au o legătură vie cu țara. De aceea unii au venit în costum național, ca la sărbătoare; au simțit ca un eveniment regăsirea cu un român, cu un părinte, cu un călugăr din Moldova. Le e dor și de mirosul de grajd din țară, ei nu pot să scoată din suflet și din inimi dorul și sentimentul acesta în care s-⁠au născut și au crescut. Nu pot să cred că ceva le va stinge vreodată totul din suflet. Or fi excepții, eu știu?, poate; eu n-⁠am întâlnit. Dacă sunt unii care vor să pară excepții, „că ce mi-⁠a dat mie țara și că mi-⁠e rușine că sunt român”, o spun până în pragul morții, pentru că nu se poate altfel, acestea sunt lucruri ontologice, sfințiale. Noi simțim într-⁠un anume fel, rezonăm într-⁠un anume fel, românul are această plămadă sufletească de a se regăsi cu sine. De aceea și mamele să nu înceteze să le vorbească de Carpați, de Dunăre, de voievozi, de sfinți, de basmul românesc și în felul acesta vor fi vii cu țara și în țara lor, chiar acolo unde se află. Asta este datoria lor și așa trebuie să facă. Ei sunt români prin natura lor și prin structura lor și ori de câte ori vorbim de aceste valori nu facem naționalism șovin, dimpotrivă, noi actualizăm în noi ceea ce Dumnezeu ne-⁠a dat să fim. Avem un fel de a fi la care nu trebuie și nu putem să renunțăm.

Dana Onica: Dumneavoastră ați fost în preajma părintelui Iustin Pârvu. Ce credeți că ar fi spus acesta românilor care trăiesc în alte lumi?

Amfilohie Brânză: Exact ce ne-⁠au transmis părintele Calciu, părintele Arsenie Papacioc și toți cei care și-⁠au trăit viața într-⁠o singură dimensiune. Să fim uniți, adunați în jurul lui Hristos, al crucii și al altarului. Să nu uităm identitatea noastră, să primim cu bucurie tot ceea ce Dumnezeu rânduiește asupra noastră. Orice necaz, încercare, strâmtorare să fie un prilej de a ne arăta măsura credinței noastre față de Dumnezeu și dragostea față de aproapele, să nu încetăm niciodată să jertfim pe altarul sfânt al neamului și al bisericii noastre strămoșești, să nu ne întinăm identitatea noastră. Acesta e limbajul părintelui Iustin, simțământul lui pentru care a pătimit și pentru care pătimește, pentru că, v-⁠am spus, noi primim putere de la cei pentru care ne rugăm. În cei mai mici se ascunde însuși Hristos. Când te uiți la cel de lângă tine, nu te uiți numai la forma și exteriorul lui, ci trebuie să-⁠l vezi pe Dumnezeu prezent în el, este aproapele. Pentru acesta, Dumnezeu și-⁠a vărsat sângele și identificarea aceasta cu Dumnezeu însuși te face să-⁠i dai haina, să-⁠l ierți, să-⁠l ajuți, indiferent de fapta lui. Tu trebuie să-⁠l vezi cu ochiul lui Dumnezeu. Asta ne-⁠a învățat părintele Iustin. „Măi băieți, măi, Dumnezeu nu se uită la om cum se uită om la om”. Și spune: „dacă nu m-⁠aș fi împletit atât de strâns cu suferințele acestui popor, n-⁠aș fi putut să rabd cu atâta dragoste”. Cum spune și părintele Calciu-⁠Dumitreasa: „Dacă n-⁠aș fi suferit atât de mult, n-⁠aș fi putut să iubesc acum cu atâta ușurință”. Și părintele Arsenie Papacioc: „Suferința, singura catedră supremă de teologie”. Ce profesor a mai spus aceasta? Vedeți? Suferința în sine și trăirea autentică te inspiră și-⁠ți dau putere, încredințare și nădejde în împrejurările chiar cele mai grele. Și să nu-⁠l uităm pe părintele Iustin: să luptăm prin toate mijloacele pe care le avem la îndemână. Care cu boala, cu boala, dar să arate în boală răbdare, nu cârteală. Care cu copii mulți, să-⁠i crească pentru Dumnezeu și pentru biserică, pentru țară. Care cu serviciu bun, să ajute; dacă i-⁠a dat Dumnezeu să fie un medic bun, un profesor bun, să-⁠și folosească talanții pentru învățăceii lui. Și fiecare, și ofițerul, și militarul, și tot omul unde se află să dea o mărturie ortodoxă și românească. Să fie mai interesați de ceea ce Dumnezeu ne cheamă ca români să spunem în lume, oriunde ne aflăm. Dacă le-⁠a rânduit astăzi să-⁠și câștige o pâine pe meleaguri străine, atunci acolo să arate că n-⁠au uitat de unde sunt, de unde se trag. Aș încheia cu un răspuns al părintelui Iustin pentru călugării din Athos: „Măi, uite, așa și așa, dar apusul să nu vă prindă în străinătate!”. E vorba de apusul vieții. Românii muncesc, fac, se luptă să-⁠și achite niște datorii, să-⁠și ridice un pic nivelul material, să-⁠și rezolve niște probleme, dar apusul să-⁠i prindă în țară. Să nu se odihnească în pământul țării doar cu trupul, ci și cu bătrânețile, cu toţi ceilalţi, să aibă o petrecere care să nu rupă legătura cu neamul și cu țara, că de aici şi-⁠au tras rădăcinile, iar odihna, apusul să le fie în pământul țării.

PRELUAT DIN „CONTEMPORANUL” NR.5/2017

Petre Țuțea: „Prezența mea e definită de contemporanii mei”

„Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Și el rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde și în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur, și nu e un zeu în colbul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.

Omul istoric moștenește pe cel primordial, care, jucându-se pe frânghia libertății, a împletit purul cu demonicul, viața cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlănțuirea și, rămânând captiv jocului dintre el și lume, perpetuu neîmplinit, este un amestec de sfânt și drac, chiar dacă pare a fi integru. Suferă de toate bolile și viciile imaginabile. Nu poate ieși singur din el și din natură.

Omul nu se poate autodefini. El se definește prin semeni. Constatăm actul individuației, dar nu ne dăm seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, Petre Țuțea, spun ce cred eu despre mine și când rămân singur cu mine uit și unde m-am născut; și în singurătate aș muri de melancolie ca maimuța lui Andreev. Prezența mea e definită de contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existenței lui; e alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător. Capul nu are biruință definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare se cheamă spirit.

Renașterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creștin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul cel mai semnificativ, de fapt singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etern trist.

Autonomia spirituală a omului este iluzorie și ea se mișcă perpetuu între Dumnezeu și dracul. Fără credință și Biserică, omul rămâne un simplu animal rațional și muritor, raționalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condițiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal rațional, atributul raționalității îl distinge de restul vietăților, nescoțându-l din perspectiva morții absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere, numai prin religie — știința, oricât de savantă, nescoțând omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar și dispar în mod absurd din natură.

Scara valorilor umane conține: sfântul, eroul, geniul și omul obișnuit — dincolo de aceștia situându-se infractorul. Sfântul, eroul și geniul sunt fără voia societății, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ți contestă dreptul la existență dacă ești om obișnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou și geniu. Oamenii sunt egali în fața legii, adică trebuie respectați ca atare, dar nu confundați, nu făcuți identici, că e o gogoașă… Nimeni nu-ți contestă dreptul la o viață normală dacă porți masca de om. Numai că, dacă ești mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotați. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor, pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie și nedepășind sfera laicului. Eroul este admirat — așa cum este și geniul —,dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp și în spațiu.

Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg, nu poate fi gândit decât biblic; științific, nu. Moise e mai valabil decât ultima noutate evoluționistă a științei.

Eu disting între omul etern și omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine și, raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenia lui. Că nu se poate, din cel care am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile și în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor și orelor din timpul lui Ștefan cel Mare sau de când vorbesc eu acum, ci și al clipelor în care îl definesc ca neom. Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul științific e neomul istoric. Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui. Umanitatea o iubești lesne. Pe om, mai greu”.

Petre Țuțea

Recenzii

Anul morții lui Ricardo Reis de José Saramago

4.1 FOTO Jose Saramago Anul morții lui R

Doi ani după publicarea cunoscutului roman „Memorial do Convento" (Companhia das Letras), José Saramago a uimit cu lansarea celui mai original roman al său: „Anul morții lui Ricardo Reis". În acest context, scriitorul portughez câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură 1998, îl însoțește pe Ricardo Reis, unul dintre cele mai faimoase heteronime ale lui Fernando Pessoa, după moartea poetului. Saramago se războiește cu realitatea dar și cu ficțiunea, cu o delicatețe extremă și cu multă creativitate.

Publicat în 1984, „Anul morții lui Ricardo Reis" deschide ceea ce putem denumi, fără echivoc, faza de "critică a realității", una dintre cele mai productive și impresionante perioade ale autorului. Chiar și utilizând porțiuni ancorate în elemente fanteziste, una dintre caracteristicile sale stilistice, propunerea centrală a acestor cărți ale lui Saramago a fost de a pune sub semnul întrebării subiecte critice ale realității obiective și istorice a Portugaliei, Europei și creștinismului. Între 1984 și 1991, patru romane au fost lansate în ordine cu această amprentă. După "Anul morții lui Ricardo Reis", au urmat „A Jangada de Pedra”-1986, „História do Cerco de Lisboa”-1989, și „O Evangelho segundo Isus Cristo”- 1991. Nu este deloc o coincidență faptul că aceste lucrări apar printre cele mai cunoscute opere ale scriitorului portughez.

Pentru a oferi publicului iubitor de literatură valoroasă „Anul morții lui Ricardo Reis”, cel de-al cincilea roman al său, José Saramago, a trebuit să efectueze o cercetare documentară, literară și biografică, amplă și precisă. Așa cum timpul desfășurării romanului este stabilit în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Saramago trebuia să se îngroape atât în faptele istorice ale acestei perioade, cât și în detaliile producției lui Ricardo Reis și în biografia lui Fernando Pessoa. Rezultatul este incredibil. Cu o subtilitate incomparabilă, cele două părți ale narațiunii (general/istoric și personal Reis/Pessoa) s-au transformat într-o dramă densă, amară și filosofică. În timp ce analizăm apusul de soare al protagoniștilor, putem urmări, simultan, una dintre cele mai triste perioade ale istoriei umane. Fără a apăra în mod explicit o ideologie politică, Saramago arată cum o ființă umană poate deveni un animal crud, irațional și lipsit de moderație, când este încolțit. Cei cărora le place istoria știu că la momentul acestei narațiuni fictive, nazifascismul a devastat Peninsula Iberică și Europa și a provocat lupte sângeroase și mii de victime nevinovate.

Cartea lui Saramago începe la 29 decembrie 1935, când Ricardo Reis, medic și poet în vârstă de 48 de ani, necăsătorit, născut în Porto și monarhist anti-național, se întoarce în țara sa natală după 16 de ani de auto-exil în Brazilia. Protagonistul romanului a trăit în Rio de Janeiro în tot acest răstimp, lucrând în medicină și scriind , fără a publica, însă, vreodată. Întoarcerea sa în Europa a fost motivată de o scrisoare primită de la Álvaro de Campos, un alt heteronim al lui Fernando Pessoa. În corespondență, prietenul l-a informat pe Reis despre moartea lui Pessoa, survenită pe 30 noiembrie. Ceva de genul acesta, trebuie să recunoaștem, este posibil doar în ficțiunea și mintea genială a lui Saramago. Oricum, Ricardo Reis va sosi la Lisabona după câteva săptămâni de călătorie pe Brigada Ship Highland

Aflat pe terenul său, Ricardo Reis se instalează la Hotel Bragança, în Rua do Alecrim. În prima dimineață de după sosirea sa, medicul a decis să viziteze mormântul lui Fernando Pessoa, pentru a aduce un ultim omagiu prietenului său care, curios, a murit necunoscut publicului larg. Reis sfârșește prin a petrece mai puțin timp decât a dorit la fața locului. Fără a avea altceva de făcut în ultima zi a anului 1935, protagonistul romanului alege să colinde capitala portugheză. Se plimbă pe străzile Lisabonei de dimineață până spre dimineață.

Când se întoarce în cele din urmă la hotel, în zori, petrecerea de anul a cuprins deja orașul. Și tocmai în acest moment de sărbătoare și bucurie, Reis primește o vizită surprinzătoare în camera sa: fantoma lui Fernando Pessoa. Sufletul poetului a venit să-i mulțumească medicului că a trecut, dimineață, pe la cimitir. Fernando Pessoa îi explică unui Ricardo surprins, că el va petrece încă nouă luni rătăcind la întâmplare în lumea celor vii, netrecând definitiv în lumea celor morți. Această perioadă de tranziție este normală, explică fantoma. Așa cum un copil trebuie să petreacă nouă luni în pântecele mamei sale înainte de a intra efectiv în lume, așa și un suflet decedat trebuie să învețe să părăsească viața fizică înainte de a se reîncarna pe deplin.

Fericiți că mai pot fi un timp împreună, Ricardo Reis și Fernando Pessoa se combină pentru a se întâlni cu prilejul altor oportunități. Și o vor face! Dacă până acum erau două cunoștințe, acum devin prieteni. Pessoa și Reis profită de ocazie pentru a vorbi despre diverse subiecte: viață, moarte, temeri, vise și operele lor literare. În plus, ei au posibilitatea de a dezbate căile politice pe care le urmează țările europene: Portugalia lui Salazar, Spania lui Franco, Italia lui Mussolini și Germania lui Hitler care a adus norii războiului în regiune.

Povestea „Anul morții lui Ricardo Reis” are o micro-parte-viața protagonistului ei- și o macro-parte, mediul politic al Europei din al doilea război mondial. În multe momente ale cărții, al doilea aspect capătă importanță, monopolizând unele capitole. Personajele reale (Salazar, Franco, Mussolini, Hitler) apar în prima poziție a narațiunii din citirea ziarelor și din ascultarea programelor radio de către Ricardo Reis. Noi, însă, nu urmărim îndeaproape acțiunile și gândurile sale, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în "Memorialul Mănăstirii". Aceste pasaje macro au mai mult un aspect de cronică istorică a politicii europene a timpului decât de element esențial al narațiunii.

Introducerea mediului politic european în istorie, adesea în prim-plan, face textul romanului un pic mai dificil pentru cititor. Este adevărat că cei cărora le place istoria vor iubi această scufundare, foarte bine detaliată de Saramago, în trecut. Cu toate astea, este incontestabil faptul că apariția multor figuri istorice ale politicii portugheze și spaniole ale timpului sfârșește prin a face lectura mai complexă. Dintre cărțile lui José Saramago pe care le-am citit până acum, „Anul morții lui Ricardo Reis" este, cu certitudine, cea care a necesitat o lectură mai atentă.

Primul punct mai interesant al narațiunii este atunci când fantoma lui Fernando Pessoa apare în camera lui Ricardo Reis. Această scenă are loc doar la sfârșitul celui de-al treilea capitol și conferă o nouă dinamică cărții. Mai târziu, emoția reapare la începutul relației lui Reis cu Lídia, iar mai încolo, în flirtul medicului cu Marcenda.

Remarcabil este faptul că dinamica cărții este în concordanță cu caracteristicile psihologice și ideologice ale lui Ricardo Reis. Conservator, pe jumătate fricos și profund introspectiv, doctorul-poet participă la evenimente externe cu o anumită plictiseală și prudență. Este un personaj care preferă să fie mai degrabă spectator decât protagonist al lumii în care trăiește. Ricardo Reis rămâne este un simplu actor de sprijin, heteronimul lui Fernando Pessoa, nefăcând niciun pas decisiv pentru a-și atinge visele!

Ce mi-a mai atras atenția în acest roman este tipul naratorului utilizat de Saramago. Fără nicio discuție, el este un narator omniscient și omniprezent. De cele mai multe ori, narațiunea se face la persoana a treia, dar cu toate acestea, în unele părți, vocea naratorului dobândește un ton de plural la persoana întâi, ca și cum ar fi provenit din conștiința colectivă a poporului portughez sau a grupului de oameni care au experimentat această situație istorică. Deși foarte subtil, acest stil narativ (ortodox dacă ne gândim la subiectul narativ, unul dintre elementele discutate în acest sezon al teoriei literare) dă o altă dimensiune romanului spre încântarea cititorului mai atent.

"Anul morții lui Ricardo Reis" este o carte frumoasă. Poate că este romanul cu cea mai creativă intrigă dintre operele literare ale lui José Saramago. Si probabil că a fost cea care a necesitat cele mai multe cercetări istorice pentru a putea fi înjghebată. Acest roman nu este deloc ușor de citit, cu toate că aventura din paginile sale oferă o bună recompensă cititorului. Frumusețea narativă, subtilitatea dramatică, intertextualitatea istorică și farmecul prozei Saramaguiene oferă o experiență de lectură unică și intensă. La sfârșitul ultimei pagini, se poate să concluzionați că nu v-a plăcut această carte însă nu veți putea nega că ea a fost afectată de estetica narativă, aceasta fiind marca unui mare scriitor și a operei sale de artă.(FCT)

Âncora c7

Dr. Camelia Smicală: „Ca urmare a faptului că studiile științifice valabile azi pot fi declarate nule mâine, dreptul pacientului de a decide un act medical și de a fi informat corect ar trebui să stea în continuare la baza medicinei”

Doctorița română Camelia Smicală din Finlanda a postat miercuri un studiu de caz în care își prezintă opinia personală, bazată pe cunoștințe medicale teoretice și practice, despre epidemia de coronavirus. Potrivit Cameliei Smicală, suntem într-o epidemie proclamată, dar pentru care „nu s-a dovedit patologia și fiziopatologia bolii și nici reacția cauză-efect, o "epidemie" demonstrată printr-o probă de laborator cu rată de eroare de 70-80%, avem un număr de decese raportate care nu sunt dovedite a fi cauzate de acel "ceva" și pentru asta am închis planeta, am generat o psihoză în masă și am anulat drepturile omului”. Dat fiind că „studiile științifice valabile azi pot fi declarate nule mâine”, doctorița din Finlanda concluzionează că „dreptul pacientului de a decide un act medical și de a fi informat corect ar trebui să stea în continuare la baza medicinei”, respectându-se drepturile omului și principiile bioeticii. Redăm mai jos, integral, argumentația doamnei dr. Camelia Smicală.

„COVID 19 - Studiu de caz

Acest material reprezintă opinia mea personală cu privire la așa-zisa epidemie COVID 19

A) VIRUSUL : Până în prezent nu știm cu exactitate ce este un virus.

Tot ceea ce cunoaștem la ora actuală sunt teorii. De-a lungul timpului teoriile au fost confirmate sau infirmate în baza unor noi descoperiri.

Ceea ce este general acceptat științific (repet ,în baza cunoștințelor actuale)este că: "Virusurile nu sunt considerate ființe vii, dar cu toate aceste dispun de material genetic, aflându-se la intersecția dintre viu și neviu. Spre deosebire de celelalte forme de viață, nu consuma hrană și nu produc energie."

B) COVID 19

Să presupunem că virusul există și există și epidemia de Covid.

În acest caz , trebuie observat că:

1) Virusul a fost izolat din serul unui singur pacient și înregistrat sub denumirea

BetaCoV/Korea/KCDC03/2020, cu genomul neconfirmat științific NC_045512.2 înregistrat la NCBI, National Center for Biotechnology Information din Bethesda, SUA.

Nu am găsit nicăieri în literatura de specialitate formula completă a secventei ARN virale, ci doar ale unor secvențe proteice care ar aparține COVID 19.

2) Mai toate informațiile despre acest COVID 19 reprezintă de fapt informații vechi, rezultatul cercetărilor anterioare asupra coronavirusurilor, la care s-au adăugat doar denumirea COVID 19.

Pun mai jos un amplu articol publicat în anul 2016, bazat pe cercetări făcute începând cu anul 2004. Articolul prezintă un potențial vaccin cu exozomi împotriva coronavirusurilor.

Menționez că la ora actuală există suspiciunea că virusurile ar fi de fapt exozomi (adică particule genetice proprii,expresia reacției de apărare a organismului).

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC7103344/

3) Analiza filogenetică nu dovedește izolarea, purificarea și confirmarea genomului viral conform postulatelor KOCH și RIVERS.

Postulatele lui KOCH reprezintă "Constituția" microbiologiei. Ele sunt următoarele:

"Definiția unui agent patogen:

-să fie găsit în leziunea unei boli;

-să fie izolat de la gazda infectată și crescut într-o cultură pură;

-inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să inițieze boala;

-să fie recuperat din nou de la a 2-a gazdă."

Menționez că, în cazul virusurilor, nu se poate aplica legea a doua din postulatele lui Koch,deoarece virusurile nu se înmulțesc. În cazul virusurilor se obțin culturi de CELULE infectate viral ,și nu culturi virale.

În cazul COVID 19 NU EXISTĂ:

- Dovada izolării, purificării și confirmării genomului SARS-CoV-2 conform postulatelor KOCH și RIVERS oriunde în lume.

-Dovada comparării tuturor rezultatelor testului RT-PCR cu așa-numitul ETALON DE AUR, adică a genomului confirmat la punctul anterior.

- Dovada că etiologia deceselor puse pe seama COVID19 este fără dubiu noul virus SARS-CoV-2

3) O regulă de aur în medicina clinică este cea a diagnosticului diferențial.

În cazul COVID19 , diagnosticul diferențial nu a fost făcut. În mod normal, ar fi trebuit făcute teste pentru oricare alt virus SARS, să fie exclusă orice altă cauză care ar da simptome similare și mai ales ar fi trebuit făcute cercetări de anatomie patologică (esențiale în cunoașterea unei afecțiuni).

În cazul COVID19 au fost interzise necropsiile pacienților decedați de așa-zisul Covid, deci practic nu a putut fi stabilită cauza morții, ci aceasta a fost pusă automat pe seama Covid.

4) Diagnosticul COVID 19 s-a făcut doar pe baza testării PCR-RT

Reacția PCR-RT nu identifică un virus ci doar material genetic și aceasta în funcție de numărul de cicli de amplificare introduși automat în reacție (cu cât setăm mai multe cicluri de amplificare, cu atât există posibilitatea mai mare de depistare a unor fracțiuni de material genetic). Numărul de cicli de amplificare a fost standardizat la 40.

Conform cercetărilor (cea mai credibilă fiind cea publicată în revista de specialitate JAMA la 17.03.2020) PCR-RT are o specificitate de doar 32% în cazul probelor recoltate din faringe.

https://www.hcplive.com/view/comparing-rt-pcr-and-chest-ct-for-diagnosing-covid19

În consecință, PCR-RT nu poate fi folosită ca diagnostic . Dacă folosim reacția polimerazei ca diagnostic , putem obține epidemie de ce vrem noi. Dacă dorim ,de exemplu, epidemie de tuberculoză , testăm în masă PCR-RT pentru tuberculoză și vom obține o pandemie mai severă decât cea de Covid, deoarece reacția detectează material genetic, și mai toți am fost vaccinați BCG și avem material genetic corespunzător bacilului Koch.Dacă am introduce în reacție secvențe de sincitine ,am obține "epidemie" de virus ARN endogen ,practic aberație de "epidemie de sincitiotrofoblast".

5) Purtarea măștii nu are un rol medical, ci politic. Masca nu te protejează de virusuri. Singura mască care protejează într-o anumită măsură este cea N95 (care nu este accesibilă nici măcar în spitale).

http://emag.medicalexpo.com/which-masks-actually-protect-against-coronavirus/

"But a surgical mask does not protect against "airborne” infectious agents so it will not prevent the wearer from being potentially contaminated by a virus such as the Coronavirus"

6) Încă de anul trecut este patentat vaccinul cu nanoparticole împotriva coronavirusurilor.

http://patft.uspto.gov/netacgi/nph-Parser?Sect1=PTO2&Sect2=HITOFF&p=1&u=%2Fnetahtml%2FPTO%2Fsearch-bool.html&r=23&f=G&l=50&co1=AND&d=PTXT&s1=Corona&s2=Vaccine&OS=Corona+AND+Vaccine&RS=Corona+AND+Vaccine

7) Toată așa-zisa pandemie de Covid 19 a fost și este gestionată politic de către OMS ,care este o organizație politică și nu una medicală.

Regulamentul impus de Organizația Mondială a Sănătății cere autorităților medicale să declare decesele ca fiind cauzate de COVID-19 chiar dacă doar PRESUPUN că aceasta este cauza decesului.

Carantinarea este cea mai proastă măsură care se poate lua într-o epidemie virală. Nu se poate obține un vaccin eficient pe virusuri ARN din cauza ratei rapide de mutații pe care acestea le suferă. Dacă ar exista cu adevărat o epidemie virală, singura soluție de stopare a epidemiei ar fi imunizarea naturală a populației.O epidemie virală se autolimitează în momentul în care se obține imunizarea a peste 60% din populație în mod natural.

Carantinarea nu va face altceva decât va slăbi sistemul imunitar (care este antrenat prin contactul permanent cu trilioane de agenți patogeni) .

CONCLUZII:

Avem o epidemie de "ceva" care nu se știe sigur ce este, o epidemie care de fapt nu este epidemie deoarece nu s-a dovedit patologia și fiziopatologia bolii și nici reacția cauză-efect, o "epidemie" demonstrată printr-o probă de laborator cu rată de eroare de 70-80%, avem un număr de decese raportate care nu sunt dovedite a fi cauzate de acel "ceva" și pentru asta am închis planeta, am generat o psihoză în masă și am anulat drepturile omului.

Au fost abrogate drepturile omului de către o organizație politică, OMS, care ar trebui scoasă înafara legii și adusă în fața unui tribunal internațional pentru genocid.

Absolut toate principiile medicinei au fost anulate și înlocuite cu decizii pur politice, bazate pe teorii și studii "științifice" care încalcă flagrant principiile cercetării științifice.

Bioetica a fost anulată. La fel și malpraxisul.

Medicina a fost transformată într-o clinică Mengele ,care funcționează după aceleași principii naziste.

Principiul "primum non nocere" a fost abolit. Amintesc exemplul thalidomidei, care a distrus mii de vieți omenești, până a fost interzisă.

Ca urmare a faptului că studiile științifice valabile azi pot fi declarate nule mâine, dreptul pacientului de a decide un act medical și de a fi informat corect ar trebui să stea în continuare la baza medicinei.

BIOETICA, domnilor de la OMS , este cea care împiedică medicii să se transforme în criminali odioși de tip Mengele!

Câtă vreme ați aruncat bioetica la gunoi, eu, una, refuz să mă supun ordinelor voastre politice!

Rămân medic și om.

Viața este în continuare singura boală 100% mortală”, a scris dr. Camelia Smicală, miercuri, pe Facebook. https://www.facebook.com/camelia.smicala

Vlad Pârău/NEWS ACTIVE-ȘTIRI NECENZURATE/ARTICOL PRELUAT

Âncora c8

Imensă pierdere pentru literatura românească

Cea mai iubită scriitoare a noastră, Ileana Vulpescu, ne-a părăsit

Cunoscuta și îndrăgita romancieră Ileana Vulpescu a plecat la Dumnezeu, miercuri 12 mai a.c. la vârsta de 89 de ani. Anunțul a fost făcut pe Facebook de dramaturgul și prozatorul Radu F. Alexandru. „La despărțirea de o mare scriitoare… A plecat dintre noi ilustra romancieră care a fost Ileana Vulpescu. Niciun rând, niciun cuvânt în media. Dacă cel care s-a sfârșit ar fi fost un vestit manelist, steagurile ar fi fost atârnate în bernă și s-ar fi cerut decretarea doliului național. România!…”, a scris Radu F. Alexandru pe rețeaua de socializare.

Ileana Vulpescu s-a născut în data de 21 mai 1932, în Bratovoești, județul Dolj, și a devenit membră a Uniunii Scriitorilor din România încă din 1972. Cele mai cunoscute și îndrăgite, de către publicul larg, cărți ale ei sunt : „Arta conversației”, „Arta compromisului”, „Candidații la fericire”, „Carnetul din port-hart”, „De amor de amar de inimă albastră”, „Notă informativă bătută la mașină”, „Pe apa sâmbetei”, „Preludiu”, „Rămas bun casei părintești”, „Viață, viață legată cu ață” sau „Sărută pământul acesta”, volume pe care le puteți lectura, dând click pe link-ul de mai jos.

Ileana Vulpescu a colaborat și la redactarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975), și a mai scris teatru.

Licențiată în Litere a Universității din București, a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române realizând numeroase traduceri din limbile engleză, franceză și spaniolă.

Romanul ei cel mai îndrăgit, „Arta conversației”, tipărit în 1980, a fost dramatizat chiar de autoare, iar piesa a fost jucată la teatre precum „Giulești” din București și „Marin Sorescu”, din Craiova. Romanele ei „Rămas-bun casei părintești”, „Arta conversației” și „Sărută pământul acesta” au fost traduse în franceză, italiană, slovacă și maghiară.

Scriitoarea a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul „Rămas-bun casei părintești” (1973), și Premiul Academiei Române, pentru „Arta conversației” (1981).

În 1987, a primit” Premiul „Flacăra” pentru „Sărută pământul acesta”, iar în 1991, a fost recompensată cu premiul „România Mare”. În 2013, a primit titlul de Cavaler al Ordinului Militar al României.

Împreună cu soțul ei, poetul, traducătorul și publicistul Romulus Vulpescu (1933 – 2012), Ileana Vulpescu a publicat repovestirea romanelor „Gargantua” și „Pantagruel” de Francois Rabelais și, mai apoi, singură „Extraordinarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon (Tartarin din Tarascon, Tartarin în Alpi, Portul Tarascon)” după Alphonse Daudet.

Fiica lor, Ioana, a murit la doar 41 de ani, iar la numai o luna, pe 18 septembrie, a murit si soțul ei. Romanul „Noi, doamna doctor, când o sa murim?” a fost scris între 14 iunie 2011 și 1 mai 2012, ca un titlu premonitoriu, așa cum spunea scriitoarea.(FCT)

Ileana-Vulpescu-Săruta pământul acesta.p

Ileana Vulpescu-Candidatii la fericire.p

Notă informativă bătută la mașină

Rămas bun casei părintești

Ileana Vulpescu-Arta compromisului.pdf

Ileana Vulpescu-Carnetul din port-hart

Ileana Vulpescu-Pe apa sâmbetei

Viață, viață legată cu ață

Ileana Vulpescu-ARTA CONVERSATIEI.pdf

De amor de amar de inima albastra

Preludiu-versiunea 1

Noi, doamnă doctor, cînd o să murim?

Âncora cultura iunie

NR.37, iunie 2021

Âncora c9

Sybaritul

Deși pentru toate personajele masculine ale celor trei romane satisfacerea plăcerilor vieții reprezintă o importantă petrecere a timpului și subiect de discuție, totuși numai unii dintre ei se dedică trup și suflet, reprezentând rațiunea lor de a fi.

Există în toate cele trei romane, în grade diferite, ce-i drept, o atracție pentru partea infrecventabilă a societății, pentru lumea jocurilor de noroc, a bordelurilor și a chefurilor cu multă băutură. Aceasta este lumea comună a personajelor ce urmează a fi discutate.

E deja un lucru bine cunoscut afirmația că Pirgu reprezintă abjecția absolută și Ciceronele perfect pe care cineva l-ar căuta în aflarea Bucureștiului sordid. Dincolo de ciocoismul specific categoriei sociale din care face parte, Pirgu fiind un Dinu Păturică, fin de siecle, dincolo de feluritele urzeli țesute pentru a-și afla locul dorit în piramida puterii, deputat, prefect, el se simte bine în mocirla societății și-i absoarbe cu voluptate miasmele. Versatil, are relații deopotrivă în lumea celor care s-au ajuns și la care el aspiră încă cu mari șanse de reușită, ca și în cloaca mahalalelor, făcând, afabil și convins de utilitatea sa, serviciul public de codoș. La rândul său, este un consumator al produselor acestei lumi care poate fi definită ca o sinestezie a putregaiului. Imaginile preferințelor sale erotice ar face din Grădina plăcerilor lui Bosch scena unui conclav de îngeri: „Simțurile sale arătau respingere tocmai de ce este venust și pur, nu se mai deșteptau decât la beție și atunci îi trebuiau femei schiloade, știrbe, cocoșate sau borțoase și mai ales peste măsură de grase și trupeșe, huidume și namile rupând cântarul la Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze. Iar la grețoșeniile la cari se deda cu ele, vorbea atât de zdrențăros încât ar fi făcut să se rușineze dacă l-ar fi înțeles porcii, chiar și maimuțele”.

Rolul lui Pirgu este esențial în economia romanului matein. El este liantul care asigura buna dispoziție a Crailor în nopțile de incursiuni prin cârciumi și la „adevărații Arnoteni”, vinde „ponturi” și, la rândul său, le nutrește e cele râvnite de Mateiu însuși: slujba ministerială și matrimoniu cu dotă substanțială. El este cel care procură lui Pașadia și altora femei pe gustul fiecăruia, nu fără a-și asuma un rol educativ față de frumusețile de mahala sprijinite astfel în drumul lor de parvenire: „Vechi copoi, Gorică dibuia, pe la mahala, fete vrednice să slujească de izvod de frumusețe, le momea cu vedenia unei vieți ușoare și bogate, le sprijinea întâi pașii pe poteca vițiului cu părintească grijă...”

Dar în spatele bunăvoinței și al jovialității se ascunde maleficul, iar Pașadia, conștient de adevăratul caracter al toleratului bufon de curte, care îl scutește de penibilul căutării viciului, ține să atragă atenția: „Ca să pot vâna fără caznă și fără a mă mânji în mlaștinile vițiului, trebuie să mă întovărășesc cu această hienă, s-o hrănesc, să-i sufăr puturoșenia...De mult țin să-ți atrag atenția să te ferești de el; e mai primejdios decât îți închipui, e în stare de orice, nu e dintre aceia pe care lașitatea îi împiedică de a merge până la crimă.”

Născut cu câteva trepte mai sus pe scara socială, Dâmaso Salcede este versiunea lișboetă chic a lui Pirgu. Precum confratelui său dâmbovițean, lui Dâmaso îi place să facă servicii, să facă uz de relațiile sale, să se facă util acelora pe care îi admiră, precum este modelul său de bon ton-Carlos de Maia. Nu procură femei, așa cum ar face-o Gore Pirgu, dar vinde și el „ponturi” în speranța obținerii unor avantaje materiale în viitor. Tinerețea sa pariziană și chiar perioada petrecută pe malul Tagelui au fost un lung șir de petreceri scăldate în vin și condimentate cu aventuri din lumea vodevilului și mai jos decât atât. Succesul său la femei este în primul rând legat de grosimea pungii, dar, încrezător în farmecele și virtuțile sale masculine, Dâmaso se crede infailibil: „Dâmaso nu mai contenea, torențial, inundător, când era vorba de «cuceririle lui», din adâncul acelei solide satisfacții în care trăia, că toate femeile, bietele, erau fascinate de persoana-i și de toaletele sale.”

Din această convingere, dar și din snobism, bietul Dâmaso a avut câteva legături cu doamne trecute chiar și de a doua tinerețe, dar foste amante de cin regal, la al căror chip cu greu se putea uita, spre deosebire de Pirgu care le-ar fi contemplat cu plăcere.

Fidel mentalității societății portugheze a epocii, care valoriza deschis ascendența masculină și dreptul la dublul standard din acest punct de vedere, dar și permisivității libertine, Dâmaso își întreținea pe picior mare și la vedere metresele „spanioloaice”, expresie pudibondă pentru femeile de moravuri ușoare, care multe erau, într-adevăr, de origine spaniolă, dar pe care societatea nu și le dorea nicicum să fie portugheze: „De tânăr devenise celebru în capitală pentru că le monta casă spanioloaicelor, uneia chiar îi închiriase cu luna o trăsură și succesul acesta nemaiîntâlnit îl transformase foarte curând într-un Joao al V-lea al bordelelor.”

Aceiași poreclă i s-ar potrivi și lui D.Vasco de Montachique, unul din membrii cvartetului masculin din romanul lui Martinho de Brederode. De viță nobilă, dar și de o la fel de nobilă ignoranță, Dom Vasco și-a dedicat viața plăcerii și a decis să și-o petreacă între vin și femei, dacă nu se putea cu amândouă odată. Calea pe care a apucat este cea a unui nobil de țară, cu minimă educație, fără valori și principii sociale sau naționale. Văzut din acest unghi, D.Vasco nu este decât o victimă a unui sistem care producea o aristocrație abrutizată și inutilă a societății, coborând aproape de bază rolul tradițional al acestei clase. Însă, spre deosebire de Pirgu și Dâmaso Salcede, aspiranți la un loc în elita societății prin trafic de influență și mijloace deloc onorabile, mai ales în cazul lui Pirgu, D. Vasco nu are ambiții, nu intră în jocul relațiilor, nu este intrigant și colportor de zvonuri. Ar fi chiar un personaj benign, un chefliu simpatic, dacă nu ar avea și el, patima „spanioloaicelor” și dacă, bun la suflet, lipsit de meschinăria balcanicului, nu s-ar dedica, la fel ca Pirgu, educării lor, transformării lor din gunoi în bijuterii de lupanar, căci erau: „Muito ordinarias, mal fallantes, groseiras, porcas com toda a hespanhola que se preza, professando o maior horror pelo uso de agua,...D. Vasco tinha um trabalhao para as educar. Mas gostava d´isso, de as civilizar.”

După obținerea meritoriilor rezultate, în urma strădaniilor sale civilizatoare care includeau lecții de bune maniere și de bun gust, generos, D.Vasco ăși lansa fostele eleve, ca și Pirgu, spre alți beneficiari. Rolul său benefic era pe deplin recunoscut: „Fora o padrinho das mais conhecidas ibericas de Lisboa.Uma d´ellas, a Navarro, estava para casar bem, e as outras por conta de typos ricos, como rlle dizia com orgulho.”

Profesor Doctor Daniel Silva Perdigão

Carmen Tănase: „Nu mă mai tem de acest virus! Am dreptul să respir fără mască!”

Actrița Carmen Tănase revine cu noi afirmații despre virusul COVID-19. Vedeta a declarat că are grijă să se imunizeze, atât ea, cât și familia sa, dar nu obișnuiește să poarte mască decât în interior, atunci când intră într-un magazin, de exemplu.

„Nu mă tem de acest virus. Am avut grijă anul acesta de imunitatea mea, chiar am avut grijă de mine și de ai mei, de familia mea. Am luat ce trebuie, am luat vitaminele respective, mi-am făcut un cocktail pe care îl luăm în fiecare zi. Mi-am făcut imunitatea și socializând cu oamenii. Mărturisesc asta: eu nu m-am ferit niciodată de oameni. Port o vizieră când intru undeva, într-un magazin, altminteri nu o port. Până acum nu m-a amendat nimeni.

Bine, și dacă m-ar amenda, contest, pentru că e o aberație. Încă mai merg pe logic și cred că este o aberație. Am dreptul să respir, iar dreptul acesta nu mi-l ia nimeni”, a spus Carmen Tănase, în emisiunea „Subiectiv” de la Antena 3, moderată de Răzvan Dumitrescu.

„Apariția virusului este un plan bine pus la punct, iar copiii sunt ținta!”

Carmen Tănase a vorbit, recent, despre efectele pandemiei asupra copiilor. Ea acuza „un plan bine pus la punct”, în care cei mici sunt ținta, pentru că ei își vor forma personalitatea într-un mod total diferit decât au făcut-o alte generații”.

„Cred că este mai mult decât un experiment, cred că este un plan. Adică nu există cineva care stă la butoane și se joacă. Nu, există o ordine bine stabilită a butoanelor, așa cred. Eu tot refuz să-mi fie teamă.

Conștientizez că în clipa în care chiar voi fi dominată de frică, partida cu mine este pierdută .Și atunci refuză să-mi fie teamă, dar mă gândesc cu îngrijorare la copii pentru că am realizat că ei sunt ținta acestei lumi noi – ni se tot spune că trebuie să ne obișnuim cu viața această nouă pe care o s-o trăim. Ce înseamnă viața asta nouă?

Noi avem puncte de reper, noi avem pe ce să ne bazăm, avem un trecut. Am trecut și noi prin dictatură, am trecut prin comunism, prin probleme, prin lipsuri, apoi a venit această libertate, pe care fiecare a înțeles-o cum a vrut, dar am trăit”.

„Copiii vor fi învățați să stea în pătrățel”

„Generația noastră și-a făcut meseria, am trăit, a râs, s-a distrat, a mers în străinătate.

Oamenii aceștia care sunt acum tineri și mai ales copiii care sunt în formare acum, care acum își dezvoltă și sistemul imunitar, dar și absolut toate circuitele psihice, copiii aceștia vor fi învățați să stea într-un pătrățel, de mici. Reflexul lor așa va fi format.

Să nu iasă din pătratul acela, pentru dacă vor ieși va fi nenorocire, moare bunicul acasă, să nu se apropie de colegul, să nu pună mâna pe el, pentru că e nenorocire, să nu vadă chipul educatoarei, chipul învățătoarei care acum zâmbește, acum este încruntată, acum vrea să-l mângâie, dar nu poate, să-l tragă de ureche, dar nu poate.

Pentru că așa se dezvoltă un copil. Noi mâncam fructe de pe jos, pentru că sistemul nostru imunitar e în comuniune cu natura, dar copiii aceștia sunt dezinfectați pe mâini de frică. Eu înțeleg părinții, dar cum se dezvoltă el? El nu mai are afect, se dezvoltă fără empatie!”, a spus Carmen Tănase, la Sinteza zilei.

Eminescu-Versuri din manuscrise

Ce-i etern?

Cine consumă sâmburul aurit din soare?

Lumi împinge spre pieire ca izvoarele-nspre mare

Ca și vremea-n orologii e-mplântată adânc în noi

Cine filele albastre și-nstelate le întoarce

La a Creațiunii carte… cine firul lung îl toarce

Din fuiorul Veciniciei pân-în ziua de apoi?

Ca din stup roiesc din tine toate firile bizare

Toți piticii de o ziuă – ce trăiesc fluturi-n soare

Unu-i rege, cu-ngâmfare, șade pe un strop aurit

Altul măsură cu palma lumea – unii munți de neauă

Altu-aleargă cu iubire dup-o floare ca și-o steauă –

Și în felul său în lume fiecare-i fericit

Ş-apoi plini unii cu mierea cea mult dulce-a-nțelepciunii

Alții în table de ceară scris-au cu deșertăciunii

Alții și-au pierdut viața în lumină și-n amor

Și-n spre sară se-ntorc toate generații de albine

Cu-ale lucrului lor roade încărcate-n întuneric

Când în vecinicie apune soarele veacului lor

Ileana Vulpescu: „Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului și blenoragiei”

„La peste 80 de ani (n. 21 mai 1932), cum nu mă pregătesc de grădiniță, am tras și eu niște concluzii despre lumea-n care trăim.

Pământul - socot - este ori un loc de ispășire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orișicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viață, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viață nu mi-aș dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.

Am trăit până la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism și din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulțime de „nepoței” ai Kominternului.

Bine - un bine pentru toată lumea - n-a fost niciodată-n România; și nicăieri pe Pământ.

Nu mi-a fost drag internaționalismul comunist, nu mi-e drag nici internaționalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului și blenoragiei.

Mă-ntristează să văd că, în comparație cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învățământul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ți aduci și tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul. Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs și de plâns. Ce fac eu? Mă uit cum fuge timpul. Viața m-a-nvățat să râd cu măsură și să-mi economisesc lacrimile. Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi și m-ar comenta, aș dori să se refere doar la ceea ce-am scris.

N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viața cât se poate de banală; deși n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani - le urez tuturor (și mai ales celor tineri) să-și întărească vârtos cocoașa, să-și poarte cu demnitate crucea și să se bucure de fiecare clipă ca și când ar fi ultima.”

Interviu cu Roxana Eminescu, descendenta marelui poet Mihai Eminescu

„Goana după bani, disprețul pentru valorile intelectuale, care este pâinea noastră europeană cea de toate zilele, o trăiesc cu siguranță mai ușor printre străini decât printre ai mei.”

Ce s-ar mai putea scrie despre genialitatea lui Eminescu? S-au scris pagini întregi de către marii exegeți ai timpurilor și încă se mai scriu și astăzi. În ignoranța și tumultul căutării timpului pierdut, deseori, pierdem din vedere prezentul. Ce înseamnă să trăiești în umbra genialității, ne spune Roxana Eminescu, stră-stră-nepoata marelui poet. Mărturia ei este pasionantă, alternând ritmurile, registrele. Când vesel, când dramatic, când ironic. Fiica Iolandei Eminescu, juristă, specialistă în proprietate intelectuală, și a lui Ștefan Stătescu, medic oftalmolog și poet, stră-stră-nepoata de unchi a marelui poet național Mihai Eminescu, Roxana Eminescu se prezintă un literat de elită. În 1981, din motive politice, ia calea exilului, stabilindu-se în Franța. Devine cetățean francez. În afara carierei pedagogice de la Universitatea din Brest, studiază și cercetează la CREPAL, centrul de cercetare al lusofoniei de la Sorbonne, Paris, literaturile și civilizațiile de limbă portugheză. Se specializează în ariile romanului contemporan, teoria literară a formelor scurte, literatura în sine, dar si în genurile epistolar, jurnal intim și memorii. A participat la crearea primei catedre de portugheză de la Universitatea din București, după '44 și a predat limba română la Catedra de Limba Română din Lisabona.

-După absolvirea Universității din București, ați susținut o teză de doctorat despre Fernando Pessoa, avându-l ca director științific pe Iorgu Iordan. De unde această apetență pentru literatura portugheză?

-Schimbările din viată sunt adesea fructul unei întâlniri cu Celălalt. Era pe vremea dictaturii salazariste în Portugalia. Câțiva comuniști refugiați politici s-au instalat în România. Una dintre fetele astea a fost colega mea la Facultatea de Litere. Mi-a citit si tradus poeme de Fernando Pessoa. Am înțeles imediat că era imperativ să-l pot citi în limba lui. Fata asta mi-a dat primele lecții... După Revoluția Garoafelor, ea a fost ani de zile directoarea Institutului de Lingvistică de la Lisabona, colaboratoarea și pe urmă urmașa lui Lindley Cintra. Soțul ei, arheolog de renume (și el a făcut studiile la București) este acum directorul Patrimoniului național portughez. Întâlniri de felul ăsta ne structurează viața, „Eu am trăit ce nu vor mai cunoaște/Aceia ce în urma mea s-or naște”... Cred că e de Mihai Beniuc.

-Ce a însemnat pentru dumneavoastră colaborarea cu acest mare lingvist, Iorgu Iordan?

-Totul! Dar nu e vorba de colaborare. Mi-a fost mentor, maestru, am fost o discipolă modestă. Înainte să plec din țară, am făcut un lung interviu cu el, pe care l-am găsit recent printre hârtiile îngălbenite. Un om de o integritate rară si de o rigoare științifică dincolo de orice îndoială. Despre deschiderea lui se vorbește mai puțin. Ori, el a fost singurul care a avut curajul să mă lase și să mă ajute să fac o teză de literatură portugheză, atunci când portugheza nu exista în universitatea românească si când mai nimeni nu auzise de Fernando Pessoa. Am păstrat ciorna raportului științific despre lucrarea mea pe care mi l-a dat să-l bat la mașină. Era un ecologist de prima oră: scria mărunt, pe dosul foilor deja folosite... Era cetățean al lumii, luptător antifascist înaintea multor altora care s-au dat pe urmă mari. A format, de-a lungul lungii sale vieți, zeci si zeci de intelectuali români de marcă. Si era un permanent îndrăgostit...

-Am constat că prezenta dumneavoastră în România, atât din punct de vedere al publicațiilor, cât și al activității științifice este, într-o anumită măsură, mai slabă decât în Occident. Spre exemplu, am avut plăcerea să văd deseori publicațiile dumneavoastră în librăriile din Lisabona. În schimb, în România, sunt destul de dificil de găsit. Care este motivul pentru care se întâmplă acest lucru?

-Mi se pare că este exact pe dos. Când am plecat din România, la 33 de ani, aveam deja o carieră. Acolo s-a oprit. Făcusem o teză (care era sub tipar si nu s-a publicat fiindcă am cerut azilul politic) publicasem deja o carte, câteva cărți traduse la activ si zeci de articole (unele cu pseudonim). Dacă vreți să mă faceți să spun că era rău în România din punct de vedere cultural, n-o să reușiți. Învățământul era mai mult decât excelent. Asta am constatat-o aici, în Occident, prin comparație. În mediul universitar occidental, nimeni nu ignoră că generația mea era de zece ori mai bine pregătită decât la ei. În România de atunci, cărțile, filmele, teatrele erau ieftine, iar cărțile „interzise” circulau perfect pe sub mână și ne dădeau o poftă nebună de cultură. Recunosc că cercetarea era dificilă. Trebuia să fii mare acrobat ca să faci o cercetare adevărată. În general, ni se spunea de la bun început ce trebuie să găsim la sfârșit. Ce cercetare e asta? Dar am fost numeroși să știm să scriem printre linii. Cartea mea despre literatura portugheză e o astfel de scriitură, în care bat calul ca să priceapă iapa. E mai mult vorba în ea de România decât de Portugalia. Dar azi, cine mai are nevoie să citească între linii? O mai fi știind cineva? În Portugalia, am fost, într-adevăr, recunoscută și luată în seamă imediat. În Franța s-au încurcat ițele și s-a spart borcanul cu castraveți. Am tras din greu, vreo zece ani, până să reintru la universitate. Nici până azi nu sunt considerată așa cum ar trebui, cu toate că am mai făcut o teză în franceză la Sorbona. Posibilitățile de publicare sunt egale cu zero în domeniul umanisticii si nici un articol literar nu e plătit, nici chiar de formă. Cercetătorii își finanțează din leafă călătoriile de studiu, participările la congrese. Am trei manuscrise în sertar. Poate opere postume...

-Locuiți în Franța acum. Cum vă percep francezii, ca om de știință român, descendent al marelui poet? Există o proiecție a numelui în desfășurarea carierei dumneavoastră?

-Aproape că am răspuns deja la întrebare. Nu, nu e bine în Franța. Francezii sunt șovini, au fost întotdeauna. Te înțelegi bine cu ei cât timp stai la locul tău, adică te comporți ca o ființă de regn inferior. Dar să nu care cumva să le dai sentimentul că te simți egală cu ei, că îi tratezi de la egal la egal. Cât despre nume, de-a lungul sfertului de secol trăit în Franța, nu tiu dacă am întâlnit mai mult de trei persoane care să fi auzit de Eminescu. Numai că asta este exact ce doream. Să nu mai fiu nepoata cuiva. Din punctul ăsta de vedere, mă simt bine. În România eram suspectată că datorez totul numelui. E adevărat că m-a protejat de câteva ori de persecuțiile politice. Mi-ar părea bine să-mi servească încă o dată, ca să obțin mai repede accesul la dosarul de Securitate.

-Știu că din motive politice ați părăsit România în anul 1981. Care este cauza exilului dumneavoastră, asta în cazul în care există posibilitatea divulgării acestui lucru?

-N-aș fi vrut să plec. Meseria mea era limba. Nimic nu înlocuiește graiul de baștină. Am fugit pentru că, de-a lungul anilor, am fost solicitată prea des ca să fiu spioană pe lângă ambasada Portugaliei la București. Am rezistat cât am putut. Nu am pus piciorul acolo niciodată. Asta se poate verifica. În ultimele șase luni dinaintea plecării în Portugalia, am fost hărțuită și urmărită pe fată, nu pe ascuns, de securistul Petru Manole (cine știe care îi era numele adevărat). Suna la ușă, era în tramvaiul pe care-l luam, la teatrul la care mă duceam. Urma să plec cu o bursă dată de Portugalia. Ce voia, zicea el, era să mă duc acolo ca să reprezint țara cât mai onorabil în mediile intelectuale. Atât. Cine-l credea? Îmi explica cum că el ar face parte din cei buni, din securiștii care vor să-i termine pe cei răi, în frunte cu Ceaușescu. Si că ei, cei buni, vor să plaseze în străinătate oameni de încredere. Până la urmă i-am zis da și am plecat. Sper că se poate dovedi că n-am făcut nimic altceva la Lisabona decât să-mi văd de viață și să zic exact ce cred despre tot, cum am făcut mereu și cum mai fac si azi, cu toate riscurile.. Dar cine știe ce voi găsi în dosar. În orice caz, la sfârșitul bursei, când am decis să cer azilul politic, m-am dus în Franța în primul rând din pricina asta: aici erau destui români mai bine plasați ca mine, ca eu să pot să fiu lăsată în pace. Pentru Portugalia eram interesantă, pentru Franța, nu. Si am fost lăsată. După o primă încercare. ( Anecdotic: Primesc într-o zi un telefon de la o prietenă franțuzoaică, farmacistă. „-Roxana, e la mine un prieten de-al tău din România, medic. Nu știe adresa ta.” M-am dus la ea. L-am văzut pe așa-zisul prieten. Nu numai că mi-era total necunoscut, dar se vedea de departe ce meserie făcea. M-am întors spre prietena mea si i-am spus: „Un medic român seamănă cu un medic francez și un polițist român cu un polițist francez.” Si m-am întors de unde venisem. Nimeni nu a mai încercat vreodată să mă piseze.) Iar la Oficiul francez pentru refugiați a fost de ajuns să spun numele Petru Manole ca să obțin azilul. Era limpede că nu eram prima care îl pronunțam în astfel de context. Asta-i povestea, pe scurt.

-Aveți un fiu, Ion Teodor Eminescu-Iacobescu, considerat a fi descendentul marelui poet național Mihai Eminescu. De ce nu este acesta cunoscut românilor? A vizitat vreodată România?

-De ce „considerat a fi”? Este. Chiar dacă n-are nici el, cum n-am nici eu, vreun merit în afacerea asta, fiindcă a te naște într-o familie sau alta nu este o alegere personală, nici un concurs pe merit, ci un concurs de împrejurări. Ba poate că el are ceva mai mult merit decât mine, căci, de mic copil, era foarte mândru de numele lui de familie (bunicii îl făcuseră să i se suie la cap) și e si un poet bunicel. De limbă franceză. Românii care vor să afle despre noi, o pot face ușor. Au fost câteva articole de ziar, iar pe internet se găsește totul. E drept că articolele zic si multe prostii. De exemplu că nu știe românește și că nu cunoaște România. Bineînțeles că a vizitat România, chiar de foarte multe ori, în comparație cu mine, care nu m-am dus decât silită de împrejurări. Îi place mult, mai are acolo o bunică din partea tatălui pe care o adoră și doi verișori de-al treilea, care se află pe aceeași ramură a arborelui genealogic ca și el în descendența eminesciană. Fiul meu Ion merge pe 24 de ani, și-a terminat studiile de drept, s-a specializat în drept editorial și urmează să facă un ultim an de manageriat cultural. Și el e legat de Portugalia, pentru că acolo s-a născut.

-Cât timp ați petrecut în Portugalia? Care a fost percepția dumneavoastră despre portughezi, despre cultura lor si cum v-ați integrat?

-Ultima mea ședere mai lungă a fost de aproape patru ani. Percepția mea despre portughezi se află în scrierile mele. Nu vreau să o rezum. De ani de zile mă preocupă relațiile istorice cu Spania, mai ales oglindite în mitologia națională, problemele identitare pe care continuă să le aibă „țara cea mai îndepărtată din Europa”, rana narcisică, etc. E doar una din temele mele de cercetare, cu rădăcini în trecutul meu românesc. De data asta nu mai este vorba de a bate calul ca să priceapă iapa, ci de un efort de a pricepe cum funcționează iapa disecând calul. Ba chiar sora iepei. În clar, ariile laterale ale latinității care sunt România și Portugalia au multe în comun. Printre aceste lucruri, relația cu peștele mare care-l înghite pe cel mic, imperiul vecin. Citește: Rusia. Vreau să spun că, în pofida aparențelor, nu sunt o intelectuală franceză, chiar dacă Franța m-a învățat multe despre scris si gândit. Am fost și sunt o europeană convinsă, chiar dacă Europa de azi mă nemulțumește profund. Baza gândirii mele (care se formează numai în anii tinereții) este românească. Cu cât pătrund mai mult în culturile occidentale, cu atât văd mai bine partea asta din mine. Mă revendic călinesciană (nu e decât un exemplu). Cu tot spiritul critic, foarte necruțător pentru multe aspecte ale civilizației din care mă trag.

-Cât de prezentă era România în mentalul colectiv al portughezilor de atunci? Ce schimbări considerați că ați adus? Am observat, de asemenea că ați fost deseori menționată în mass-media de acolo.

-În anii 80, când am trăit eu acolo, România era ultima preocupare a portughezilor, și era normal să fie așa. Suferiseră o transformare radicală a societății lor, începeau să se antreneze la democrație. România nu era o țară democratică.N-am adus nici o schimbare. Glumiți? Exista o tradiție, existaseră Iorga, Eliade, Blaga și Buescu. Eu sunt nimic pe lângă ei. Cărticica despre romanul portughez contemporan publicată acolo și atunci a avut un ecou total surprinzător pentru mine. Probabil pentru că era o privire exterioară, inconștient de liberă, care nu ținea cont de clivajele politice. Autori de dreapta și autori de stânga, contemporani și angajați, erau discutați la egalitate, fără complexe, și foarte „politically incorrect”. Astăzi românii au presă bună (afară de hoți, bineînțeles), mai bună decât în Spania sau în Franța. Sunt muncitori, învață repede și bine limba, sunt ași în informatică, spun prietenii mei din Portugalia. Mie mi-a fost foarte bine acolo, mai bine ca oriunde și sigur mai bine decât în țara mea. Poate mă voi întoarce, la pensie.

-Considerați că o reîntoarcere în România ar fi benefică pentru dumneavoastră, mă refer aici la faptul, că așa cum marii scriitori exilați au fost asimilați de țara exilului, cu dumneavoastră s-ar putea întâmpla la fel? Consider acest lucru o pierdere pentru cultura română.

-Iar am răspuns prea devreme! Toate cărțile și toate experiențele celor din jurul meu (nu numai români) îmi spun că nu e cale de întoarcere. Nu mă simt deloc la mine acasă în Franța, dar încă și mai puțin în România. Mi-e foarte străină lumea de acolo. Și nu mi-e dor decât de ce nu mai este. Sunt o atee adevărată, probabil din naștere. Mă plictisește și dezgustă bigotismul marii majorități (dar mai am încă câțiva prieteni normali!). Sunt o femeie profund de stânga. Ceaușismul nu m-a făcut nici conservatoare, nici naționalistă, nici anticomunistă. Goana după bani, disprețul pentru valorile intelectuale, care este pâinea noastră europeană cea de toate zilele, o trăiesc cu siguranță mai ușor printre străini decât printre ai mei. Nu, nu-mi voi petrece bătrânețile în România. Dar voi veni într-o zi, să revăd dealurile și văile care m-au marcat pentru totdeauna și una sau două prietene care vor mai fi încă pe pământ... Și cu picioarele pe pământ.

Interviu realizat de Oana Popitiu și preluat din Observatorul/Canada 05/13/2013

„Cinstește pe medic” zice Biblia,...” căci ai trebuință de el”

„Pentru astăzi, dați-mi voie să vă întrețin, spunându-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însuflețească pe medici, când se află în fața bolnavilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm. Dar, ce este un medic? Ce este un bolnav? Ce este un spital?

I. Ce este un medic?

Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina? Medicina este o știință și, în același timp, o profesie.

1 - Ca știință, medicina studiază omul, - și-l studiază întreg, corp și suflet, din punctul de vedere morfologic ,fiziologic și patologic.

Într-adevăr, medicina, după cum știți, studiază:

a) - forma corpului omenesc și a organelor ce-l constituie (anatomia), - structura intimă a acestor organe (histologia), -precum și evoluția și reproducția individului (embriologia,

obstetrica);

b) - fenomenele vitale de nutriție și de relație (fiziologia);

c) - bolile generale și afecțiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriție și de relație (nosologia și patologia).

Prin urmare, medicina studiază omul și, singură printre științe, are omul ca unic obiect al studiului ei. Ce e mai mult, - medicina, fiind o știință cu aplicații practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoștință imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.

Medicina cunoaște deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

2. - Ca profesie, medicina servește pe om:

a) - prin igienă, ce-l protejează de boli;

b) - prin terapie, ce-i alină durerile și caută să-l vindece sau, cel puțin să-i evite moartea.

Dar nu e numai atât.

Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă și, de multe ori chiar, să-și riște viața pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găsește abnegația absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.

Dar, - în plus, - medicul, prin profesia sa, devine prietenul și chiar confidentul celor ce suferă, - bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, - care-l ascultă și se supun orbește la prescripțiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaște instinctele și prin urmare și patimile, îi este ușor ca, - prin grai și prin exemplu,- să poată să lumineze omenirea și să-i îndrumeze educația socială, care combate aceste patimi, - adică să răspândească principiile adevăratei morale științifice.

Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecționeze pe oameni și să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în același timp, un savant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jertfește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... și așa ar fi în realitate, dacă confrați nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înțelegeți înalta demnitate a profesiei medicale și respectul ce i se dă din toate părțile”.

Dr. Nicolae Paulescu

Petre Țuțea despre...LIBERTATE

„Unde e omul, în imanență, absolut liber? Într-o bisericuță de lemn din Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește de mistere, de taine, și se lasă învăluit de ele ca i credincioșii. Omul e liber și eliberat numai în templul creștin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă și pe sacerdot, și pe credincioși. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia gândirii cu credința în Dumnezeul creștin: „Robește-mă, Doamne, ca să fiu liber“ (Imitatio Christi).

Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric.

Bipolaritatea libertății. După creștini, libertatea este vehiculul cu care poți să cobori în întuneric dacă ești vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică și o calcă fiind liberi. Am învățat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să-și chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul pușcăriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Libertatea omului e partea divină din el”.

Âncora c10

Vasile Astărăstoae: „După ce au batjocorit Biserica, progresiștii disperați au nerușinarea să apeleze la toți aceștia pentru susținerea campaniei de vaccinare”

Medicul Vasile Astărăstoae, fost președinte al Colegiului Medicilor din România, afirmă că Iuda Iscarioteanul, ucenicul care l-a trădat pe Hristos, supraviețuiește în prezent prin mișcările progresiste. Medicul critică politicienii și liderii de opinie care s-au exprimat de-a lungul timpului critic față de Biserică, iar cum cer ajutorul Bisericii pentru campania de vaccinare.

«„Iuda Iscariotul sau Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Iisus. Numele de „Iscariot” ar indica proveniența sa din satul Karioth (cca 25 km Sud-Est de Hebron). Unul dintre aspectele, care îl separă pe Iuda de restul apostolilor, este că acesta nu provine din Galilea. Iisus este din partea nordică a lui Israel sau Palestina romană. Dar prenumele lui Iuda poate fi dovada că este din sudul țării, ceea ce înseamnă că e străin” (Robert Cargill). Alți experți au precizat că Iscariot vine de la Sicarii sau „Cuțitari”, un grup de rebeli, care se opuneau ocupației romane și comiteau acte de terorism.

Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 monede de argint. Chiar dacă la început Iuda a fost bun, el ajunge să fie iubitor de arginți (Ioan 12, 6) și această iubire i-a deschis sufletul spre satana. El ținea „portofelul comun”, fondul pe care Iisus și discipolii îl foloseau, furând din el. Și Evanghelia lui Luca (22, 3) afirmă că înainte ca Iuda să se înțeleagă cu arhiereii în vederea trădării lui Hristos, satana a intrat în el. Iisus și-a informat discipolii că, în timpul Cinei cea de Taină, unul dintre ei îl va trăda și a spus: „Acela căruia îi voi întinde bucățica și i-o voi da.” Și a întins o bucățică și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: „Ce-ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:26-27). Iuda a mers la preoții din Templu, s-a oferit să-l trădeze pe Iisus pentru bani – 30 de arginți, a dus soldații în Grădina Ghețsimani, unde l-a identificat pe Iisus prin sărutul pe obraz și prin numirea de „rabin”. Acest sărut a fost astfel pervertit din simbol al iubirii în simbol al trădării „Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare fățărnicii, a fățărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această fățărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, fățărniciei, al celei mai mari josnicii și nemernicii omenești.” (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei). Ulterior, Iuda a fost cuprins de remușcări, a returnat cei 30 de arginți și s-a sinucis prin spânzurare (Evanghelia după Matei). Potrivit Faptele Apostolilor, Iuda nu s-a sinucis ci „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele” (Faptele Apostolilor 1:18). Această moarte era obișnuită în Biblie, semnificând pedeapsa dată de Dumnezeu.

Iuda este deci un simbol al trădării.

Cu toate acestea el supraviețuiește prin mișcările „progresiste”. Mișcările „progresiste” pervertesc iubirea în libertate sexuală și teorie de gen, istoria în propagandă, adevărul în falsul îmbrăcat în haine strălucitoare, valorile în pseudo-valori. Sunt noi „religii”, care propovăduiesc ura, frica, dezbinarea și delațiunea. „Apostolii” mișcărilor sunt cei care, asemenea lui Iuda, se lasă cumpărați, nu cu 30 de arginți, ci cu cecuri/sponsorizări sau poziții sociale.

În Pastorala de Paști din 2005, Î.P.S Bartolomeu Anania descrie clar progresismul actual: „Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci și un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizație, de cultură, de progres științific, de libertate, de bunurile pământului și de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile și pervertește limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotații dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numește planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituția se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditația transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei țări se cheamă război preventiv, terorismul își reclamă valențe divine, înfeudarea economică se numește credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Și multe altele.

Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar și prin creștinătate.

Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr-o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Și continuă s-o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu.

Se adaptează ușor, și-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopții și comunică prin unde herțiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurențial pe piața bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiș, te invită la dialog frățesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomenești intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaște bine Biblia, are studii universitare, vorbește câteva limbi străine. El știe că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat și memorat învățătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăție și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, așa cum este și patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat și numai după aceea nimicit. Iuda își abordează semenul cu grația cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, amețitor, pe durata căruia își calculează cu precizie secunda mușcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte”.

În concluzie, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege între a-l urma pe Iuda sau a urma calea lui Iisus. Personal aleg a doua variantă.

P.S. După ce au batjocorit Biserica; după ce au amendat și au făcut dosare penale preoților, care slujeau; după ce au persecutat credincioșii și i-au alungat din Biserică și de la pelerinaje; după ce au etichetat și insultat pe creștini (inculți, retrograzi, fanatici, obscurantiști etc.); progresiștii disperați au nerușinarea să apeleze la toți aceștia pentru susținerea campaniei de vaccinare. Ei nu au aflat că Biserica nu este instituție de propagandă a produselor lumii materiale, nu este vândută marilor corporații, iar preoții slujesc lui Hristos nu unor așa-ziși experți din domeniul vaccinurilor"», scrie Vasile Astărăstoae, pe blogul său.

Âncora iulie cult

Nr.38, iulie 2021

Ultimul articol al lui Eminescu arată de ce s-a dorit moartea sa

2.1 FOTO Statuia lui Eminescu de la Paris.jpg

Statuia lui Eminescu din Paris

Dacă Eminescu a fost declarat nebun, scos din viața publică, internat într-un sanatoriu și în final asasinat, este pentru că el a deranjat enorm, prin articolele sale, politicienii trădători și interesele Imperiul Austro Ungar. Nu doar că a criticat fără milă toate acțiunile antinaționale ale acestora dar, cu un an înaintea marii înscenări, pe 24 ianuarie 1882, înființa societatea Carpații al cărei scop era unirea Transilvaniei cu România, într-o DACIE MARE.

Articolul de mai jos a avut un efect politic atât de puternic, încât a fost pe punctul de a spulbera coaliția guvernamentală care se constituise în urma alegerilor generale din octombrie 1888.

“Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din țară, va fi sau nu cu putință ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd țărei toate îmbunătățirile pe care timpul și situațiunea poporului o reclamă.

E adevărat că, în anul în care a espirat, țara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate și ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum și imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică și socială a țării, și din ea trebuie să răsară soluțiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune.

E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor pozițiunea țării ca stat civilizat și constituțional, întemeiat pe cerințele dreptului modern și ale exigențelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări și îmbunătăți situațiunea dinlăuntru prin reforme înțelepte și măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voința de a continuă, în interesul bine înțeles al țării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendințele adverse ale grupurilor politice cu aspirațiuni învechite și egoismul glacial al ambițioșilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naționale.

Prezumțiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor presupune, însă, ca condiție neapărată, ca din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile politice actuale, guvernul din martie să iasă nu numai în formă, ci şi în esenţă, în ce priveşte spiritul politicii sale, c-o victorie deplină asupra adversarilor; iar prezumţiunea a doua, adică crearea de piedice în contra realisărei programului de reforme, s-ar ivi desigur în cazul cînd unele din elementele politice, cari participă la putere, n-ar vedea în sacrificiele pe cari guvernul din martie le-au făcut, pentru a ajunge la o înţelegere, decît un semn de slăbiciune sau de înclinare de a renunţă la realizarea programei, atît în ce priveşte forma cît şi spiritul ei.

Rezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit, pentru ca o înţelegere să fie cu putinţă, au fost, în privire formală întîi, că nu se renunţă la nici unul din membrii cabinetului cari ar fi colaborat la proiectele de reformă, iar în privire materială, declaraţiunea, asemenea francă, că nu se renunţă la nici unul din proiectele de reformă. Pe baza acestei convenţiuni s-au format, deci, pîn-acum, majoritatea parlamentară şi tot pe această temelie ar fi de dorit ca să rămîie şi în viitor.

Zicem că aceasta e de dorit, dar vine întrebarea: oare această majoritate va persistă să existe şi atunci cînd i s-ar zice că cabinetul are o altă misiune, mai generoasă, decît aceea de-a servi de unealtă în desfăşurarea egoistă şi unilaterală a manoperelor de partid şi de-a păstra intrigilor politice caracterul veninos şi vendicativ care îl au azi? Această întrebare e întemeiată şi ar fi o credulitate prea mare şi un optimism exagerat dacă am admite că guvernul nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-şi arată nemulţumirea faţă cu maşinaţiunile unor pretinşi amici politici.

Dintre proiectele propuse, se înţelege că primează cele privitoare la cestiunea agrară şi că merită preferenţă şi întîietate în şirul discuţiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o importanță, de nu egală cel puţin coordonată celei de mai sus, este a reformei organizaţiei judecătoreşti prin admiterea, măcar parţială, a inamovibilităţii. În această privinţa însă, s-a întîmplat ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii şi amic al celor ce propagă formarea unei legi universale pentru a eterniza pacea, el zice: doresc pacea universală care să-mpace toate interesele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilităţii, s-au întîmplat remanieri în personalul magistraturii, cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru întemeierea păcii universale. Dar să sperăm că, pe viitor cel puţin şi sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistraţi numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate consideraţiunile de partid şi personale ar trebui cu desăvîrşire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăţi impersonale caută să decidă.

În discordanță cu misiunea ce-a fost încredinţată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizon, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacţiuni şi, în sfîrşit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu.

E evident că asemenea lucruri sînt cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însărcinase cabinetul şi că toate acestea nu pot decît să alimenteze şi mai mult urele şi răzbunările politice, căci, în privinţa acestui rol, d. ministru de externe s-a exprimat încă din martie, în numele noului cabinet: ,,Garanţie de impunitate pentru guvernul trecut? Noi, în această privinţa – şi această declaraţiune o fac în numele întregului guvern – credem şi nu ne vom depărta niciodată de această credinţă, că în politică greşalele se îndreptează, dar nu se răzbună. Dacă dv. credeţi ca în ţară această, la fiecare răsturnare de guvern, să se ajungă la răzbunare şi pedeapsă, dacă credeţi ca pentru fiecare greşeală politică să fie, în afară de răspunderea morală, în afară de pierderea puterii, şi o răspundere care atrage după sine pedeapsa, dacă dv. voiţi să aruncaţi ţara într-o confuzie şi convulsiune nepomenite, declar că nu noi ne vom preta la un asemenea joc”.

Toate aceste împrejurări, izolate una de alta, par a nu avea însemnătate; însă, luate la un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate contra cabinetului şi, în adevăr, înţelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în cestiune şi s-ar decide definitiv întrebarea dacă ţara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni încercaţi şi dezinteresaţi, să se dezvolte înainte, sau dacă, în locul erei nouă de reforme administrative, sociale şi financiare, o să revie timpul de neomenoasă exploatare şi de vînătoare de funcţiuni pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacţiune, dar în orice caz, în timpuri în care ţara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranţei sale, o asemenea reacţiune ar fi o nenorocire. “

MIHAI EMINESCU, „Se poate pune întrebarea…”, România liberă,13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine , III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889), Apud M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei. (Editie critica intemeiata de Perpessicius), București, pp. 685-686

NOTA . Articolul de mai sus a avut un efect politic atât de puternic, încât a fost pe punctul de a spulbera coaliția guvernamentală care se constituise în urma alegerilor generale din octombrie 1888. Mihai Eminescu îşi păstrase intacte verva şi forța de expresie, în ciuda “tratamentelor” la care fusese supus, cu doze uriașe de mercur şi supradozaje de medicamente care îi provocaseră schimbările de comportament. Iată cum s-au desfășurat faptele în preajma acestui moment…

După o tăcere publicistică forțată, impusă de acoliții lui Titu Maiorescu, Eminescu revine în 1888 la Bucureşti, unde își reia pe neașteptate activitatea jurnalistică. Începe să scrie la România Liberă dar, în același timp, fondează, în calitate de redactor șef, săptămânalul Fântâna Blanduziei, împreună cu frații Alexandru, Ulpiu și Nerva Hodoș. Moto-ul revistei era versul eminescian „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul”. Primul număr a apărut la 4 decembrie 1888 iar Eminescu a publicat în această revistă timp de șase numere, după care a dispărut definitiv din lumea publicistică. Revenirea sa în presă stârnise panică printre junimiști, foștii lui aliați, care s-au grăbit să-i astupe definitiv gura. Tulburării generale, provocate de revenirea în forță a lui Eminescu, i-a pus capac articolul de mai sus, apărut (nesemnat) în numărul din 13 ianuarie 1989 al „României Libere”.

Editorialul, care era o analiză fină și severă a contextului politic al momentului, în care liberalii și conservatorii făcuseră o alianță politică (ceva în genul USL-ului de astăzi) într-o formulă de guvernare eterogenă, a avut efectul politic al unui taifun. Furios, liberalul George Gună Vernescu, care se simțea vizat direct, și-a dat demisia, pentru scurt timp, din funcţia de ministru al Justiţiei, pentru că “era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial”, după cum a comentat presa din acea perioadă. S-a liniştit, însă, imediat, când miniştrii conservatori l-au informat că articolul e scris de „bietul Eminescu” şi că vor cere rectificări.

Ecourile articolului s-au vazut și în celelalte ziare, în zilele următoare. În numărul din 14 ianuarie La liberté roumaine a preluat integral artricolul din România Liberă, iar în 15 ianuarie Lupta scria pe prima pagina următoarele: “Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intra furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. “Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!” – striga către amicii săi care în zadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide…”

Şi ziarul Naţiunea a relatat scandalul de la ședința de Guvern: “În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi făcut, în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa”.

În urma acestui scandal, Mihai Eminescu a fost căutat, găsit şi internat din nou în sanatoriu, dar nu se ştie exact când. Abia la începutul lunii februarie, România Liberă anunţa că fusese dus la Ospiciul Marcuţa, dar că direcţiunea a decis că nu-l mai poate ţine, pentru că nu este plătită spitalizarea. De la Marcuţa a fost dus, ca și în 28 iunie 1883, la clinica privată a doctorului Şutu.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cerea primului președinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei curatele pentru pacientul Mihai Eminescu.

S-a constituit un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Șt. Mihãilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu și Mihail Brăneanu, care, convocați conform articolului 440 din Procedura Civilã (jurnalul 2783/89), depun la secția a doua a tribunalului, un proces verbal în care sunt de părere că „Boala fiind în recidivă, reclamã interdicția pacientului și rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră și să poată îngriji de întreținerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului a fost scris în întregime și depus de Titu Maiorescu, care era și avocat.

La 15 iunie 1889, la clinica privată „Caritatea”, a doctorului Şutu, înceta din viață, în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur, „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (G. Călinescu).

Medicul Flavia Groșan vindecă mii de bolnavi de Covid

Experții din Marea Britanie confirmă tratamentul folosit de dr. Flavia Groşan împotriva Covid. Un studiu realizat în Marea Britanie demonstrează faptul că tratamentul Covid-19 cu ajutorul inhalatoarelor pot accelera vindecarea, confirmând astfel tratamentul folosit de dr. Flavia Groșan în tratarea pacienților cu Covid

Schema de tratament a Flaviei Groșan, confirmată de specialiștii din Marea Britanie

Publicația Daily Telegraph a relatat că tratamentul oferit de dr. Groșan se bucură de susținerea medicilor britanici. Doctorii care au tratat pacienții Covid cu medicamente tip suspensie de inhalat au raportat că unii bolnavi și-au revenit mai repede cu până la trei zile. Astfel, experții reconfirmă beneficiile medicamentelor comune și accesibile oricui în tratarea Covid-19.

Este și ceea ce a susținut medicul Flavia Groșan când a dezvăluit public tratamentul propus pacienților de Covid. Aceasta susține că ar fi vindecat peste 1.000 de pacienți infectați cu coronavirus cu o schemă tratament diferită de cea aprobată de Ministerul Sănătății

3.1 FOTO Flavia Grosan medic-pneumolog bronholog.jpg

„În zece zile pacienții mei sunt ok, mai stau patru zile în izolare după care își reiau activitatea. În reportajul cu care am pornit am spus o mie. Nu o mie. Eu am mii! Pentru că într-o casă sunt trei, patru pacienți COVID, și pe toți patru i-am tratat. Deci sunt mii și mii de pacienți care au mers foarte bine. Eu am o schemă în care fiecare medicament știe ce face. Dacă îmi spune că pacientul are febră, ceva nu e în regulă. Dacă îmi spune că tușește, ceva nu e în regulă. Eu controlez povestea. E o poveste, pentru că eu mă adresez lumii. Și va rămâne această poveste scrisă de mine. Claritromicina singură, nu poate face față. Ea este vedeta, dar are nevoie de ajutoare. Regina este Ventolin, regele este Flixotide. Ei nu au înțeles de ce sunt eu împotriva Codeinei. Eu nu vreau Codeină care să îmi lase secrețiile în plămâni. Eu prefer bronhodilatatorul, Ventolin. Cu fiecare în parte am stat și am explicat cum să ia acel Ventolin. Eu am inițiat camera de inhalare. Este o sticluță de plastic de care atașezi spray-ul și din care inhalezi din cameră. Știu sigur că îmi ajunge în plămân. Altfel nu! Eu așa am tratat COVID-ul. Eu sunt pe aceeași schemă de zece ani. Nu de ieri, de azi, de zece ani. Covid-ul este o răceală zdravănă, mai fițoasă așa, un virus un pic mai agresiv, simptomele sunt un pic mai brutale. Trebuie tratat de la primul simptom, intri pe tratament să nu-i dai voie să coboare. Rolul schemei mele este antiinflamator, să limitez răspândirea COVID-ului, să limitez acțiunea lui inflamatorie. Eu așa am tratat Covid, în stilul ăsta”. Schema nu este bătută în cuie, o adaptăm la pacient. Schema mea nu are cortizon, dar când e cazul, îl dau”, a declarat pneumologul Flavia Groșan, la Antena 3.

Decizia Colegiului Medicilor în privința Flaviei Groșan

Reprezentanții Colegiului Medicilor Bihor au luat decizia să nu o sancționeze pe Flavia Groșan și să îi permită acesteia să își continue activitatea. În privința posibilității ca aceasta să-și continue activitatea, reprezentanții Colegiului Medicilor au spus:

„Da, își poate continua activitatea, deoarece nu există nicio plângere la Colegiul Medicilor și nu există acuzații de malpraxis. Nu avem niciun fel de plângere împotriva doamnei doctor. Suntem un mare organism profesional și deocamdată nu s-a pus problema sancționării, mai ales că doamna doctor a fost de o eleganță deosebită.

Doamna avocat a înțeles că nu e vorba de o anchetă și, concluzia finală a fost că doamna doctor va continua să își vadă pacienții la cabinetul dânsei fără a mai ieși în spațiul public cu aprecieri la adresa colegilor ce lucrează în sistemul privat sau de stat“, a declarat președintele Colegiului Medicilor Bihor, Carmen Pantiș.

Carmen Alecu-„Doctorul zilei!

Petre Țuțea despre Ceaușescu

„Să dăm Cesarului ce este al Cesarului" ! A fost și bou pe deasupra prin cultul personalității dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte...Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naționalist în care să credeți, Ceaușescu. Nu știu eu cât de comunist e el, dar ține cu nația asta, să știți de la mine. Ăsta e român adevărat. Ține cu noi!” Destinul a făcut să moară Ceaușescu înaintea lui și el, Petre Țuțea, a spus: „Ați văzut domnule, era mai mare naționalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea. Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia si Abdul Nasser pentru Egipt :TATĂL NAȚIUNII! Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și

avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare in istorie – poate Ramses cel Mare. Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar si... autostrăzi. În 24 de ani amărâți a plătit datoriile și a dublat populația urbana .De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor de.....tâmpiți".

Lucian Blaga şi durerea literaturii române

„Puţine popoare au dat lumii atâţia scriitori de seamă cum a dat poporul român. Valori de adevărată rezonanţă mondială. Faptul acesta a făcut probabil pe renumitul critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme că, îndată ce se întâmpla ceva important în literatura franceză, caută să vadă dacă nu se petrecuse ceva mai înainte în literatura română. Eugen Ionescu îl numea pe Urmuz un suprarealist „avant la lettre”. Tristan Tzara este considerat părintele dadaismului, iar Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filozof francez Gilles Deleuze a scris în 1977: „cel mai mare poet francez este un român: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan unanim apreciat ca cel mai mare poet modern de limba germană.

Toţi aceşti poeţi de origine română au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii şi expresiei poetice nu numai româneşti, ci şi universale. Atunci cum să ne explicăm fenomenul că nici un scriitor român până în prezent n-a obţinut premiul Nobel pentru literatură? Părerea mea este că am avut între cele două războaie cel puţin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut. Blaga de

pildă a fost propus la premiul Nobel în 1956, dar cum să i se acorde acest premiu când nici o poezie nu i-a fost tradusă în limba suedeză şi nici în alte limbi de circulaţie, iar poetul trăia „mut ca o lebădă în patria sa” şi lăsat să moară în singurătate, de durere şi amărăciune.

Neprimind premiul am încercat cu fel de fel de aiureli şi minciuni să ne măgulim că s-ar fi aflat printre ultimii cinci şi l-am făcut şi pe el să creadă aceasta, după cum reiese din romanul său „Luntrea lui Caron”. Adevărul este că nici n-a fost luat în consideraţie, după cum confirmă profesorul şi criticul Ion Bălan într-un eseu publicat în Contemporanul de anul trecut. Poeziile lui Blaga au apărut în suedeză abia în 1995, în traducerea mea.

Şi Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar citindu-i “Jurnalul” m-am îngrozit văzând cât de duşmănit şi de bârfit a fost el în România de confraţii lui. Au mai fost propuşi şi Nichita Stănescu şi Marin Sorescu amândoi traduşi de mine, dar numai intrigi, bârfe şi feşteliri despre ei au ajuns la Academia Suedeză.

Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru universalitatea culturii noastre. Însă o lungă perioadă în anii 50 şi 60 ei erau aspru atacaţi în România ca fiind elemente decadente, duşmănoase, fasciste. Am fost primul care l-a lansat pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu şi traducându-i două cărţi: „Silogismele amărăciunii” şi „Istorie şi Utopie”. Am fost rugat de două personalităţi suedeze, una de la Academie iar cealaltă din conducerea Institutului Suedez, să „testez” dacă ar accepta premiul Nobel.

N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama legământului de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum constat că i-a fost teamă. Vroia să evite reeditarea cazului Vintilă Horia cu Premiul Goncourt din 1961.

În 1996 a apărut în suedeză, în traducerea mea romanul, Vânătoarea Regală de Dumitru Radu Popescu. A fost foarte lăudat şi declarat de marea critică suedeză drept capodoperă. Am publicat în România Literară din 28 aug. 1996 câteva extrase din aceste cronici. Deja în numărul următor al revistei, Ioana Pârvulescu l-a minimalizat pe o pagină întreagă şi ca scriitor şi ca personalitate. Atunci, întreb: cine să se ocupe de cunoaşterea şi afirmarea noastră în lume? Noi ne „mâncăm unii pe alţii”. Nouă, românilor, nu numai că nu ne pasă de o astfel de afirmare, dar încercăm, prin toate mijloacele să-i împiedicăm şi să-i ponegrim pe cei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi etichete degradante. Statul român zice că n-are bani pentru a finanţa astfel de „lucruri”.

Care este cauza acestei stări dureroase? Să fie numai invidia, să moară capra vecinului. Acum cerem să moară şi capra şi vecinul. Să fie din lipsa sentimentului obştesc? Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, dintr-o trăsătură a caracterului românesc? Să fie o boală genetică?

Noi trebuie să înţelegem că literatura unei limbi de circulaţie mai redusă poate fii lansată şi cunoscută în lume numai prin traduceri. Operele bune, interesante, de înaltă valoare au nevoie de traduceri reuşite. De reclama eficientă şi la timp, tocmai pentru a se impune în conştiinţa cititorilor de pretutindeni. În aceasta constă marele rol al traducătorilor. Traducătorul face trecerea unui scriitor naţional la scriitor universal. Un alt aspect important este sincronizarea traducerilor. Nu este totuna dacă un scriitor genial este tradus în timpul vieţii sau abia după moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia etc. Trebuie să înţelegem că un adevărat scriitor nu aparţine numai literaturii propriei sale ţări, ci întregii lumi. Dante nu a scris numai pentru englezi, nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoevski numai pentru ruşi. Şi Eminescu şi Blaga şi Rebreanu şi Bacovia au scris pentru întreaga lume, numai că ei nu sunt suficienţi de cunoscuţi în lume.

Mare mi-a fost mirarea când m-am stabilit în Suedia, în anul 1964 şi am constatat cât de necunoscută este cultura şi literatura noastră acolo. Nici profesorii universitari nu au auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei şi culturii scandinave şi primul scriitor român care a tradus din literatura suedeză, încă la vârsta de 16 ani. Este inadmisibil ca primele traduceri, un volum din poeziile sale să apară abia în 1989 cu ocazia centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 cronici extrem de lăudabile. Suedezii au descoperit în el un geniu al poeziei universale. Însă un român de la „Europa Liberă” m-a atacat pe motiv că traducându-l pe Eminescu am făcut servicii culturii ceauşiste.

Doamne miluieşte-ne de noi!!!

Nouă ne lipseşte sentimentul naţional sincer şi autentic. Noi confundăm Adevărul cu Puterea, iar grupul politic şi partidul cu Naţiunea. Noi gândim în spirit de partid, de gaşcă, de clan. Iar cine gândeşte astfel împarte până la urmă şi cultura în cult şi ură şi fac din persoana care aparţine partidului şi clanului lor un cult, restul fiind transformat în obiect de ură şi de discreditare. La noi sunt mai importanţi partioţii decât patrioţii. Valoarea în sine nu mai contează ci doar aderenţa la ceva: la partid, la clan, la gaşcă. Or de la Hegel am putut învăţa un adevăr, acela că sensul mai adânc al vieţii sociale, naţionale şi istorice este realizarea conştiinţei. Numai aşa se poate crea o cultură universală. Precum există o graţie cerească, aşa există şi o graţie pământească pe care numai noi înşine ne-o putem da. Şi tot din istorie ştim că puterea unui ins, a unui grup politic, al unui partid sau clan exercitată dintr‑un impuls egocentrist şi trufaş ignorând interesul naţiunii, societăţii şi al ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, deteriorează şi atrofiază mecanismul naţional, social şi individual, naşte suspiciuni, nelinişti şi durere, izolează şi marginalizează omul adevărat şi devotat bunului obştesc. Mie mi-a fost ruşine ca numai eu să fiu scriitor suedez şi să nu-i fac şi pe Eminescu, Blaga, Bacovia şi încă 200 de poeţi şi prozatori publicaţi în volume separate, în antologii şi în reviste. Trebuie să ne eliberăm de mentalitatea noastră, de apa stătută în care cântă brotăceii invidiei, nepăsării şi suspiciunii, ai vrajbei, urii, minciunii şi corupţiei.

Cu o astfel de mentalitate nu este întâmplător că ţara noastră este singura din Europa împărţită în două: România şi Republica Moldova şi amândouă cele mai sărace din Europa, cu o cultură şi o literatură atât de puţin cunoscute în lume”.

Spaţiul Mioritic

lui Lucian Blaga

Dacă Lucian Blaga n-ar fi existat

N-am fi ştiut

Cum se numeşte Spaţiul în care trăim

Nici stilul în care gândim

Iar noi l-am lăsat să moară

Amărât şi mut.

Plângem acum lacrimi transcendentale

Marea lui Trecere

De la Lancrăm la Marele Anonim

Şi cu vorbe mari

Tot mai mult îi strivim

Corola de minuni

Spaţiul Mioritic se întinde în unduiri metafizice

Peste jalea noastră

Lucian Blaga trăieşte

Ca o lebădă cerească

În veşnicia lui

poet traducător, prof. Ion MILOŞ Suedia

Âncora c1 iulie

Predica părintelui Amfilohie Brânză la parastasul martirului Valeriu Gafencu (Târgu Ocna, 18 februarie 2021)

„Eu nădăjduiesc să prindem şi ziua în care va fi canonizat Valeriu Gafencu cu cei împreună cu dânşii. Nu-i o nădejde deşartă! Lucrurile acestea le cunosc şi mai-marii noştri. Ei vor fi din ce în ce mai prezenţi în sufletele celor care-i caută şi-i cinstesc şi Dumnezeu va arăta că, fără sprijinul lor, n-o să avem putere să răzbim în vremurile de astăzi. A amintit părintele vicar despre sfinţenie astăzi. E mare lucru să cunoşti un sfânt în viaţă! Să simţi pacea lui, să simţi sfinţenia lui, să înţelegi mesajul lui. Sunt lucruri diferite, e mare lucru! El, Valeriu, ca şi toţi ceilalţi, a pătimit pentru credinţă dreaptă în Dumnezeu şi pentru dragostea de neam. Ei, dar mulţi şi-au iubit neamul. Da! Dar el a făcut-o într-o lumină evanghelică, ei au promovat românismul după o poziţie creştin-ortodoxă, având un fundament filocalic, cum ne-a cerut Domnul. Câţi nu cred in Hristos? Dar câţi nu cinstesc crucea, nu o cinstesc pe

Maica Domnului… Ce a spus Simion Mehedinţi: Atât preţuieşte un popor cât a înţeles din Evanghelie. De-asta noi îi cinstim. Sfinţenia este criteriul Ortodoxiei. Că nu dau alţii sfinţi, de-aia-i neagă. Şi la sfinţenie se ajunge urmând căile Domnului şi poruncile Lui. E foarte important lucrul acesta. E mare lucru să vezi un stareţ sfânt, un arhiereu sfânt, să vezi cum înrâureşte în jurul lui şi Harul lucrează..

Noi avem această bucurie şi avem astfel de oameni, e o binecuvântare pentru noi, cea mai mare binecuvântare că Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Său faţă către faţă, pe Iisus Hristos. Evanghelia, Biserica, Răscumpărarea, nădejdea, mântuirea, toate sunt prin El, prin Fiul. Noi avem toată bucuria în Iisus Hristos, în Jertfa Lui ne mântuim noi, în El nădăjduim, în mila Lui, în iertarea Lui! Este biruitor în veci! Să nu uităm o clipă că Iisus Hristos a biruit diavolul şi moartea şi iadul şi păcatul în veci! Spunea Iustin Popovici: Nu există păcat, chiar şi la nivel de gând, să nu fie în legătură cu diavolul. Nu disociem! Orice păcat, că e mic, că am greşit… nu! Păcatul e păcat, greşeala e greşeală. Orice păcat e legat de cel rău. Şi la nivel de gând. Şi tot ce e legat de cel rău e legat şi de iad. N-ai cum altfel. Diavolul acolo vrea să ne tragă. Orice gând bun şi faptă bună şi orice bine e legat de Dumnezeu. El este izvorul a toată bunătatea şi a tot binele. Nu putem disocia! Niciodată nu facem vreun bine din iniţiativă proprie! Impulsul spre bine, spre faptă bună, de la Dumnezeu vine, că aşa e alcătuit omul. Şi tot ce e legat de Dumnezeu e legat şi de biruinţa Lui. Să nu uităm asta, ce este esenţial. La biruinţa Lui privim! Acolo au nădăjduit şi ei şi nu au fost amăgiţi. Numai că [Hristos-] Dumnezeu, Care nu este un mare comandant, un mare director, un mare filosof, ci este Fiul Celui Preaînalt! Calea aceasta este cea care duce unde trebuie. Cine a înţeles răstignirea din iubire, din ascultare faţă de Tatăl şi din iubire faţă de noi, faţă de întregul neam omenesc, care este măreţia Jertfei Sale şi care este taina Crucii şi care este substanţa iubirii Sale şi a crezului… Că şi apostolii erau înfricoşaţi şi încuiaţi, la un moment dat, de frica iudeilor. Şi când L-au văzut înviat şi după ce le-a deschis mintea să priceapă Scripturile… – că nu putem un cuvânt din Scriptură să pricepem de nu ne va lumina Dumnezeu! – de aceea este mare lucru să vedem oameni sfinţi, luminaţi de Dumnezeu. Pacea lor, bunătatea lor, înţelepciunea lor din care se hrăneau toţi. În sfințenia vieţii lor nădăjduim, dată lor de Dumnezeu. Dumnezeu prezent fiind într-înşii. Exact cum simţim noi acum răcoare, aşa simţeau ei pe Dumnezeu, că Dumnezeu Se face sfinţit prin sfinţii Săi celorlalţi.

Apostolilor le-a dat, printre altele, misiunea de a propovădui Evanghelia la toate neamurile, nu dând cu gura aşa, ci să-l facă pe El simţit, prezent în mijlocul oamenilor. Îţi dai seama ce viaţă să ai?! Ei erau lăcaşuri ale Dumnezeirii. Şi asta ne bucură şi pe noi şi nădejdea asta; pătimirea, suferinţele lor n-au fost fără rezultat. Că toţi putem să facem gerul aici: unul cârâie, unul mârâie, unul se uită la ceas… Dar e cu totul altceva să ştii să suporţi senin pentru Dumnezeu acestea toate. Ei au iubit Ţara şi pe Dumnezeu cu iubirea bineplăcută lui Dumnezeu. Si de aceea a binevoit într-înşii. De ce spun acestea? Ei au pătimit pentru credinţa lor, dar ce chinuri, ce moarte! Puşcăriile le-au înfundat.

Şi astăzi se repetă acelaşi lucru! Concepţia creştină ortodoxă despre viaţă este atacată! Despre familie, despre mamă, despre tată, despre Ţară… Nu vedeţi că acum se dau legi, trăim vremuri când la scară planetară se înăbuşă concepţia creştină despre viaţă, să nu mai zici mamă şi tată, educaţia aceea pe care nu putem s-o numim pentru copilaşi şi toate pe care le-au strâmbat şi vin acum să decreteze… La ora actuală, l-aţi văzut pe noul preşedinte al Americii, face liste cu toţi liderii religioşi din toată lumea care nu sunt de acord cu promovarea LGBT-ului şi a tuturor celorlalte mizerii. Deci sunt deja vânaţi oficial. [N.n.: A se vedea articolul: COALIȚIA PENTRU FAMILIE reclamă: Biden finanțează programe ce ar putea permite BLOCAREA LIDERILOR RELIGIOȘI CARE SE OPUN IDEOLOGIEI LGBT (ActiveNews)] Cum şi la noi or să fie cei despre care o să se zică că vorbesc împotriva lor. Cine dictează astea?

De aceea, noi rămânem statornici adevărului, curajului. Lor le-a venit din iubirea de Dumnezeu. L-au iubit pe Hristos. Când Îl iubeşti pe Dumnezeu, Dumnezeu te poartă pe cărările mântuirii. Semnul că eşti pe cărarea mântuirii este că îţi doreşti să pătimeşti pentru El, să te faci tuturor toate, renunţi la tine, ai înţeles mesajul Crucii, Dumnezeu te trage pe cărarea Lui, El nu te mână pe alte cărări. Nu putem să intervenim noi cu acea pictură, cu acel discurs, cu altă Evanghelie… Nu merge cu imaginaţia omului! De-asta toţi Apostolii erau într-un cuget şi într-un Duh, erau luminaţi de Singurul Dumnezeu! Aşa a venit Ortodoxia până astăzi. Acelaşi Duh, iată, de veacuri a lucrat prin oameni, bătrâni, intelectuali, diferite vârste, diferite condiţii sociale, acelaşi Duh. De-asta avem numitorul ăsta comun. Nu-i o simplă credinţă teoretică în Sfânta Treime, ci este o putere lucrătoare a Sfintei Treimi prin cei care se silesc, se cresc şi merg pe cărările acestea.

Şi foarte important e că în lucrarea Lui este puterea noastră. Am spus lucrurile acestea pentru că la ora actuală din nou trăim, şi noi – şi ei ştiau lucrurile acestea, aţi văzut ce vizionari au fost, ce de mesaje ne-au spus, ce viaţă frumoasă au dus – dar trebuie să le ducem şi duhul mai departe. Neînfricarea lor a venit din această iubire de Dumnezeu în Care au crezut şi pe Care L-au cunoscut. L-au iubit. Iubirea aceasta se deosebeşte de iubirea cu care ne iubim noi. Era atât de puternică încât i-a transfigurat, i-a luminat, au devenit izvoare ei, precum Valeriu, pentru ceilalţi, oameni fiind. Şi în condiţiile acelea oamenii primeau putere de la el, primeau lumină de la el, şi întemniţaţii şi alţii, iar ăsta este Darul Duhului Sfânt. Vedeţi, pe Sfântul Siluan Athonitul, când l-au citit şi sectarii n-au mai comentat, că e duhul acela al păcii atât de lipsit nouă astăzi şi atât de dorit. Ăsta e semnul Harului Duhului Sfânt, căci Duhul Sfânt e criteriul Ortodoxiei. Că mulţi se pretind creştini, dar Darul Duhului Sfânt înseamnă şi Crucea, şi Taina, şi Biserica, şi Sfintele Taine şi toate câte sunt.

Asta am vrut să vă spun: iubirea lor le-a dat nefrica! O mamă îşi iubeşte copilul, e foc pentru el! Moare ea şi nu precupeţeşte nimic pentru a-şi salva copilaşul. Cine şi-a iubit Ţara s-a jertfit pentru ea. Semnul că-ţi iubeşti Ţara sau pe aproapele este că jertfeşti pentru el fără să-ţi ceară cineva sau să-ţi impună. Ei au iradiat o astfel de iubire. Dar pentru că Dumnezeu în Care s-au încrezut este Adevărul Însuşi – că iubirea e legată de adevăr, nefrica de iubire – nu s-au îndoit de Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, şi, crezând, viaţă să avem şi noi. Asta e mântuirea: să credem că Iisus Hristos este Viaţa cea veşnică, să crezi că Iisus Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, nu omul născut din Maria sau, cum spun alţii, un geniu, un om nu-ştiu-cum… Nu. El este Iisus Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. Şi, crezând, viaţă să avem.

Şi El ne invită pe aceleaşi cărări să ne descopere în noi taina păcii şi taina libertaţii, taina vieţii veşnice. El mergea, le zicea: <Eu ma duc la El!> S-a vestit, era bucuros că pleacă. <Voi să-L lăudaţi, să-I urmaţi şi să-I slujiţi!>. Duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu. Sunt cuvinte foarte mari, ei nu s-au îndoit, ce putere le-a dat, ce har! Ce oameni, frumoşi, înzestraţi şi cu frumuseţe nativă, dar frumuseţea lor vine din această transfigurare în Dumnezeu. Ne bucurăm că avem astfel de oameni, e o binecuvântare pentru Ţară, ei şi mulţi alţii, ce roadă au dat şi mă bucur. În duhul ăsta să ne creştem copiii.

Repet: la ora actuală este aceeaşi luptă pentru credinţă şi neam. Pentru că, vedeţi, vor să desfiinteze toate religiile, la ora actuală este o luptă clară pe aceste valori. Numai iubirea reală te face să nu-ţi părăseşti datoria faţă de familie, de Ţară, de neam, de strămoşi. Şi nu ai cum, nu poţi să-i ceri cuiva să se lepede de astea şi asta va fi proba fiecăruia: credinţa este măsurată prin această iubire reală, care trebuie cultivată. Să ne adunăm, să ne unim, să ne silim, să ne rugăm, să simţim iubirea unuia către celălalt! E uşor, aşa, deşi e greu să ţii un discurs, dar e uşor să spui numai din buze să ieşim pe terenul de luptă. Sunt oameni frumoşi, iubitori, se roagă, se trezesc noaptea, alţii vin aici, alţii au făcut troiţa aceasta. Şi vedeţi, totuşi, ei intră lent în sufletul nostru şi în viaţă, cu pace şi cu bună încredintare, ne sprijină şi sunt în spatele nostru şi în inimile noastre vor să intre ca să înţelegem că ei ard de nerăbdare să găsească stegari şi oameni prin care şi astăzi să ducă lumina şi biruinţa mai departe, că ei ne vor alături de ei. Nu aşa, fată de măritat, vacă de fătat, rată de achitat, examen de luat…, să nu cădem în latura aceasta.

Aşadar, bucuria aceasta a slujirii de astăzi, unde s-au adunat atâţia, e mare lucru, dar să nu rămânem numai la atât! Dimpotrivă, să mergem cu nădejde mai departe. E foarte important lucrul acesta. Ce să zic: Nu cumva să ne mai prindă Paştile cu bisericile goale! Valuri – valuri să veniți! Nu există să ne mai fure Paștile! Denii fără popor, Prohod fără popor, Înviere fără popor și preot, și fără împărtășanie, să nu mai existe! Mai bine morți, decât să trăim în compromis; mai bine mort cu Hristos și este mare lucru! Așa ceva nu există! Și avem nevoie de dumneavoastră și invers… Nu trebuie să semnăm, nu trebuie nimic, fiecare să vină din conștiință, în genunchi. Nu se poate să oprească așa ceva! Şi vedeţi: nu mai e mulţimea aia de jandarmi, mulţimea aia de poliţişti – parcă ce făceau?! Şi nu-s fraţii noştri? N-avem aceeaşi Ţară, acelaşi crez? Nu e atacată si familia lor, şi valorilor lor creştine? Nu-i atacată unitatea noastră de neam?

Medicule! Tu ce jurământ faci? Tu, militarule, cărui frate și camarad, și cărui Părinte slujești? Tu, preotule, de ce nu-ți faci misiunea? Dacă am fi noi serioși și în datoria noastră, nu ne-am mai motiva cu una și cu alta ca să ne justifice lașitatea, frica și toate care sunt. Lucizi, atenți… Că vedem că nu medicii își spun cuvântul astăzi, ci politicul. Nu armata își spune astăzi cuvântul, ci politicul. Nu Biserica își spune cuvântul, ci politicul, acolo unde nu are autoritate. Că s-au băgat în Altar, s-au băgat în cancelarie, s-au băgat în dormitor, s-au băgat în cabinetul medical, s-au băgat peste tot. Să vină, dar să vină cum se cuvine într-un cabinet medical, și să asculte ce spune doctorul; să vină în Altar, dar să asculte ce spune preotul. Eu, când spun că: A Ta este Împărăția și Puterea și Slava… cum pot să o fac decât ca înaintea Lui Dumnezeu?

Ferească Dumnezeu să fie numai gura de noi! Pomeniți-ne și pe noi, războiul este foarte mare, mai ales pe cler, pe preoți. Aşa cum sunt vlădicii noştri, au responsabilitate extraordinară! S-au semnat lucruri la Davos, s-au semnat lucruri în alte părţi… Vedeţi, orientarea lumii să nu fie într-o zonă de putere, să fie în alta, corporaţii şi-au dat mâna pentru o resetare a lumii. Nici măcar nu mai vorbim de acea Nouă Ordine Mondială, se vrea mult mai mult: să se umble în om!

Ne apărăm doar cu Harul şi cu rugăciunea care sunt, într-adevăr, arme în vecii vecilor pentru noi. Să ne rugăm pentru mai-marii noştri, că au mare responsabilitate, ca, luminaţi de Dumnezeu, să rămână statornici în cele pe care Biserica şi neamul le cer. Cu toţii suntem responsabili! Stăm prea mult la informaţii şi iar informaţii. Să stă mai mult la Revelaţie, că ăștia vor să înlocuiască Revelația, cuvântul Lui Dumnezeu, cu informația.

Şi sunt mulţi alţii, am văzut părinţi pe aici care au pătimit, încă nu-s canonizaţi şi sunt neştiuţi, părinţi şi sfinţi. Să nu-i uităm! Sunt o ceată cerească de al căror sprijin şi lucrare să nu ne îndoim nicio clipă!

Când, cu ani în urmă, mergeam prin Athos şi erau, atunci mai mult ca astăzi, o serie de stareţi mai curajoşi, acum nu mai au un cuvânt de spus ca altădată, s-au înmuiat; faţă de problemele actuale ar trebui să fie mult mai mult. [Dar ei] s-au închis, au stat, şi acolo îţi pune în frunte [termometrul], şi acolo cu masca… Credința e în popor și în oricine care înțelege că Hristos ne cheamă cu o singură cale către El: ușa strâmtă și îngustă care duce unde trebuie. Şi mergeam atunci în Athos şi vorbeam atunci de masonerie, şi acum vedeţi că e o problemă care ţipă şi de pe ecrane, de peste tot, nu mai sunt poveşti; sunt un grup de oameni care vorbesc că ne-am înmulţit, că trebuie să fim împuţinaţi, că vor să impună un vaccin la scară planetară, deci sunt lucruri care se petrec sub ochii noştri, nu că e ideea lui cutare sau cutare, ci realităţi cu care se confruntă omenirea. Şi atunci întrebam, cu 10-15 ani în urmă, ce şanse mai sunt. Şi au zis: <Neomartirii! Noi, grecii, avem, dar voi, românii, aveţi cu mult mai mulţi! Ei vor fi şansa şi pentru călugări, şi pentru voi!>. Şi mi-au spus-o şi nişte vlădici, şi nişte stareţi renumiţi. Păi să ne-o spună străinii?! Noi ştim prea bine. Întoarcerea la strămoşi, întoarcerea la credinţă. Fiecare îşi dă măsura credinţei acolo unde se află: Sinai, Ierusalim, Athos, România… Şi să nu uităm că noi suntem crescuţi de străbunii noştri cu acele lacrimi, cu acea suferinţă, cu acea răbdare.

Şi eu îmi necăjeam duhovnicul [Părintele Iustin Pârvu – n.n.] şi el a făcut ani grei de temniţă şi s-a silit să facă un singur gând, să ne cinstim martirii aceştia, să adune tinerii, să nu ne uităm istoria. Şi noi cinstim pe toţi, dar e cazul să ne întoarcem la mormintele alor noşţri, la Carpaţii aceştia; noi am avut un fel de a plânge, de a ne ruga, de a răbda, de a suferi. Să nu căutăm să imităm străinii! Să-i cinstim, dar să nu-i imităm. Să rămânem în focul, în slujbele și în rugăciunile noastre. Avem nevoile noastre, avem un tip de rugăciune, de icoană, de cântare. Nu-i imităm în toate pe toţi. Avem specificul nostru; şi sfinţii noştri nu se bucură?

Şi suntem dezbinaţi la ora actuală, Bisericile Ortodoxe sunt un pic cam dezbinate, ştiţi foarte bine asta şi se vede, au reuşit cu lucrul ăsta să ne izoleze şi mai mult.

Rugăciunea noastră să fie sinceră, din suflet, cum s-au rugat şi ei. Să învăţăm, să ne creștem copiii, să ducem mai departe, să le vorbim despre strămoșii noștri, de sfinții noștri… Să nu lăsăm mormintele duhovnicilor părăsite şi noi să alergăm cine-ştie-unde. Dumnezeu ne zice: <Opriţi-vă! Aveţi atâtea comori, valori, atâta tezaur, atâtia jertfitori, atâţia oameni…>, troiţe şi toţi munţii ar trebui să aibă troiţe, toată casa să fie un altar, tot omul să devină o inimă rugătoare!

Aşadar, fiecare în dreptul nostru și unul cu altul, de la om la om, să încercăm (fie că-i medic, că-i profesor, că-i călugăr) să ne dăm mână cu mână, rugăciune cu rugăciune, ca să fim mai uniți, ca nu cumva să ne mai prindă un Paște fără popor, fără Sfinte Taine, fără Dumnezeu. Amin!”.

Nicolae Paulescu despre Dumnezeu, doctori și spitale

„Caritatea este un act voluntar, a cărui formulă a fost enunțată astfel de către Iisus Hristos: Iar când va veni Fiul Omului întru Slava Sa... El va zice celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci.... bolnav am fost și M-ați îngrijit. Atunci vor răspunde Lui drepții, zicând: Doamne... când Te-am văzut bolnav și am venit la Tine? Și răspunzând Împăratul va zice lor: Adevăr zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca iubirea, ce-i datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Și, într-adevăr, acesta este singurul mijloc efectiv, de care dispun oamenii, ca să-și manifeste iubirea către Creatorul lumii ,către Autorul vieții lor, - și să înalțe astfel această iubire până la Acela pe care nu-L pot atinge și care n-are trebuință, pentru El Însuși, de binefacerile lor... căci El este Binele infinit. Din această sentință au răsărit spitalele. Fabiola, Sfântul Vasile, precum și împărații, prinții și oameni bogați, care au fondat spitale, n-au făcut decât să pună în practică preceptul carității creștine. Originea ideii de spital fiindu-ne acum cunoscută, să ne întoarcem la întrebarea noastră: Care este spiritul ce trebuie să existe într-un spital? Sunt unii medici de spital, cupizi și avari, care, -sacrificând totul pentru clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti și fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor. Sunt alți medici de spital, orgolioși, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, șii consideră pe bolnavi ca pe niște obiecte de studiu. Ei sunt mulțumiți când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-și publice observația într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor. Din fericire, asemenea monștri sunt rari. Mai sunt și medici de spital cărora, în lipsa unei educații creștine, li s-a atrofiat fibra idealului și au căzut în indiferență, devenind pur și simplu niște funcționari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puțin. Acest soi de medici paraziți roiesc pretutindeni și constituie o adevărată plagă socială. D-voastră, însă, să nu urmați aceste păcătoase exemple. Când veți intra în vreun spital, dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate și de orgoliu, lepădați și trândăvia și dați-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți. Și dacă voiți să fiți perfecți, culegeți fructele ce se vor dezvolta din sămânța ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere și generoase, - și, urmând preceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuși Dumnezeu. Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital”.

Cu ce se mai ocupă Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu

„Micșorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleșu prin minciuni. Marin Nițescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată și tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micșorării importanței culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greș omise toate distincțiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărători ai cărților lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 și 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera științifică și filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selecție de titluri (v. M. Eliade, Întoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Șantier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, București, 2009)”.

Isabela Vasiliu-Scraba

Âncora c2 iulie

Relația dintre un diplomat cu veleități literare și un scriitor cu aspirații diplomatice-o certitudine

Martinho de Brederode

„...Cu doi ani mai devreme de oferta heraldică a lui Mateiu Caragiale către Brederode, o știre în Monitorul Oficial anunța: „Duminică, 22 martie 1922, Excelența Sa Don Martinho de Brederode, trimis extraordinar și plenipotențiar al Portugaliei la București, a fost primit în audiență la Majestatea Sa Regele. Excelența Sa domnul Martinho de Brederode a avut onoarea a remite Majestății Sale Regele o scrisoare din partea Excelenței Sale domnul Președinte al Portugaliei, precum și însemnele Marelui Cordon al celor trei ordine portugheze reunite: Cristos, Sao Bento d´Avis e Santiago da Espada”.

Brederode, în raportul trimis Ministrului de la Lisabona, relatează astfel evenimentul din acea dimineață: „Majestatea Sa, din supremă gentilețe, a onorat Portugalia purtând, pe uniforma de generalissim, panglica celor Două Ordine Portugheze ce-i fură acordate pe când era Prinț Moștenitor”.

S-a făcut caz de faptul că Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen era, pe latura maternă, un Bragança, fiul prințesei Antonia de Portugal. Deci avea o coastă de portughez, căci între Hohenzollern-Sigmaringeni și familia domnitoare a Portugaliei avusese loc, la 1855, un schimb nupțial de prințese, Stephanie, sora lui Carol I al României, devenind vremelnica Regină a Portugaliei prin căsătoria cu Regele Pedro al V-lea, iar infanta Maria Antonia devenind soția Prințului Leopold, fratele mai mare al viitorului rege al României, din a cărui descendență a fost desemnat moștenitorul coroanei, Ferdinand, cel de-al doilea născut al cuplului.

Regatul Portugaliei îl decorase pe Ferdinand în calitate de Prinț Moștenitor și rudă apropiată, iar Republica( proclamată în 1910 ca urmare a regicidului din 1908) se grăbea, în preajma încoronării de la Alba Iulia, să-l decoreze din nou, în calitate de Suveran al României Mari și aliat din timpul Marelui Război.

Revenit, deci, în martie 1922 la București, cu înalta însărcinare de a-l decora pe Rege, Martinho de Brederode a căutat să popularizeze prin presă natura și importanța decorațiilor cu care Republica Portugheză îl distingea pe Maiestatea Sa. La 29 martie apare în ziarul de limbă franceză Progres, al prietenului său Kiriacescu, o notă lămuritoare asupra Ordinului lui Christ, notă despre care diplomatul se va lamenta către Lisabona că, deși fusese pregătită printr-un interviu acordat la Legație directorului ziarului conservatorilor liberali, ea apăruse a doua zi cu greșeli, fiind redactată în franțuzește de un „scrib” agramat.

Dar aceste oficiale schimburi de ordine și însemne la nivel înalt pot fi privite și din alt unghi decât cel al protocolului diplomatic. Din deja menționatul raport de poliție privitor la comportamentul scandalos și la gafele, și ele diplomatice, ale Ministrului Portugaliei la București, expediat de consulul Fain la Lisabona, cităm: „La Palatul Regal este tolerat în calitatea de Ministru al unei Republici aliate, dar personal este considerat indezirabil pentru gafele pe care le-a comis la decernarea decorațiilor portugheze. A înmânat Directorului Vânătorilor Regale, personaj de categoria a treia la Palat, aceeași medalie cu care l-a decorat pe Ministrul Curții. A primit două mari cordoane în trei luni: primul în schimbul decorației înmânate Majestății Sale, Regele României, al doilea fiindu-i decernat cu ocazia Încoronării, nu pentru servicii personale, ci pentru că absolut toți Miniștrii străini au primit aceeași decorație...Singurele persoane pe care le mai frecventează sunt Domnul Director al ziarului Danube, Dl. Robert Koltay, căruia i-a promis o decorație portugheză, făcându-l să însereze, din opt în opt zile, câte un articol despre Portugalia, și Dl. Fain, Consulul său, ale căror birouri servesc de Consulat și Legație, spre a aplana în jur conflictele personale semănate de către Excelența Sa”.

Profesor Doctor Daniel Silva Perdigão

Jurnalist american despre independența presei acum 200 de ani

„Nu există în istoria Americii o presă independentă. O știți și voi și o știu și eu. Nici unul dintre voi nu îndrăznește să își exprime cinstit părerile în ziarul la care scrie. Sunt plătit tocmai pentru a nu-mi exprima opiniile cinstite în ziarul pentru care scriu.

Voi, ceilalți, sunteți plătiți ca să faceți la fel, și oricare dintre voi ar face nebunia de a-și scrie părerile în mod cinstit ar fi imediat expediat pe stradă, căutând de lucru.

Dacă mi-aș permite o părere cinstită într-unul din numerele ziarului meu, slujba mea ar dispărea în 24 de ore. Treaba jurnalistului este să distrugă adevărul, să mintă sfruntat, să pervertească, să denigreze, să lingă cizmele lui Mamon, să își vândă țara și neamul pentru pâinea cea de toate zilele.

O știți și voi și o știu și eu, și atunci de ce să închinăm pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse și slugile bogătașilor din culise. Suntem Hopa-Mitică, ei trag sforile și noi dansăm. Talentele, posibilitățile și viețile noastre aparțin altor oameni. Suntem doar niște prostituați intelectuali."

John Swinton, jurnalist, 1953

Âncora cultura august

Nr.39, august 2021

Președintele Academiei Române, Prof. Ioan Aurel Pop: "Există anumite forțe care au profitat de pandemie și ne-au răpit din drepturile noastre cetățenești"

Âncora c3 august

Prof. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a declarat că există forțe care au profitat de pandemie pentru a restrânge drepturile cetățenești.

„Nu este indicat să folosim atmosfera pe care o traversăm pentru a restrânge drepturile cetățenești. Ne-am luptat 40 de de ani să eliminăm aceste restrângeri, aceste dictări. Acum ne trezim, din motive care plutesc în aer – pentru că pandemia nu este o dictatură în sine, că ne trezim acum restrânși în drepturile noastre, obligați să gândim cum vrea o anumită grupare, să vorbim cum dorește o anumită grupare, ceea ce provoacă o îngrijorare în toate spiritele care iubesc libertatea.

Există anumite forțe care au profitat și ne-au răpit din drepturile noastre cetățenești”, a spus el la Marius Tucă Show.

De-asemenea, președintele Academiei a criticat corectitudinea politică din jurul unor personalități ale culturii românești, precum poetul Octavian Goga.

Reamintim că ridicarea la Iași a unui bust al poetului a fost întâmpinată cu critici din partea institutului „Elie Wiesel”. Ioan-Aurel Pop a spus că trebuie scoase în evidență valorile produse de poet, nu greșelile.

„Octavian Goga a lăsat moștenire spirituală poporului român greu de egalat. La marii creatori de valori, dacă greșelile au o contrapondere în valori, haideți să le studiem.

Ce să facem acum? Să dărâmăm statuile poetului pătimirii noastre? Păi dacă mergem pe linia asta, nici cronicarii evului mediu nu erau corect politici. Vom ajunge să exilăm cultura română și vom studia, ca-n comunism, false valori”, a precizat Președintele Academiei Române.

Reputatul istoric a comentat și decizia Parlamentului European de a recomanda evitarea cuvintelor „mamă” și „tată” pentru a crea un climat „incluziv”. Profesorul clujean a precizat că ideea interzicerii unor cuvinte este apanajul dictaturilor.

„Ideea de a interzice cuvinte e tipic dictatorială. Numai regimurile dictatoriale care au vrut să-i facă pe oameni să gândească precum unii dintre liderii acestor regimuri, numai ele au introdus asemenea măsuri. Niciodată nu a rezonat la interzicerea cuvintelor”, a conchis el.

Reamintim că tot miercuri seară, profesorul Pop a admis că nu exclude o candidatură la Președinția României.

Petre Țuțea:„ Istoria e întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul”

„Nu știu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariției și dispariției; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieții și lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învață numai să faci ceva, ca popor; cu istoria, tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poți, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari și apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuiește, te prelucrează. Și dacă nu poți ieși din devenire, nu poți scăpa de tristețe; tristețea metafizică e fructul devenirii. Sunt proști istoricizanți care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți… Adică murim ca și caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes ,există Newton, mă rog, atâția mari creatori de cultură, și există și făuritorul de religie, Cristos-dar nu ne interesează! Istoria e întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnație.

Iar la apariția lui Cristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și istoria a fost anulată. Cioran are o afirmație extraordinară: Istoric este tot ce este supra istoric. Creștinismul a punctat supraistoric, deci a apărut în istorie. Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamica și istoria”.

Dr. Vasile Astărăstoaie: „Experții în sănătate declarau că, odată cu creșterea duratei de viață, se așteaptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă de boală și moarte rapidă"

În 1959, filozoful și psihiatrul Viktor Emil Frankl (1905 – 1997), părintele logoterapiei și „profetul sensului vieții”, a lansat conceptul „triada tragică”. Potrivit lui Frankl, faptele universale ale vieții sunt suferința, moartea și vinovăția (existențială). Suferința trebuie înțeleasă ca o reacție la ceva care provoacă nu numai durere fizică, dar și/sau durere mentală, emoțională sau morală. În acest context, au fost reluate discuțiile despre „moartea bună”; „moartea ușoară” și afirmarea eutanasiei ca o soluție acceptabilă și fără alternativă. Lucrurile nu stau așa: există o alternativă și aceasta este îngrijirea paliativă.

Experții, în sănătate, declarau (la sfârșitul secolului XX) că, odată cu creșterea duratei de viață, se așteptă la o viață sănătoasă prelungită, urmată de o perioadă scurtă de boală și moarte rapidă. La fel ca și în cazul actualei pandemii, ei s-au înșelat. Realitatea a fost cu totul alta – odată cu creșterea duratei de viață, paradigma în sănătate s-a schimbat (prin creșterea morbidității prin boli cronice), perioada bolii cronice a fost prelungită semnificativ, urmată de moartea mai lentă și dureroasă.

Îngrijirea paliativă este oferită celor a căror suferință poate fi ameliorată prin îngrijiri speciale. Îngrijirea paliativă încearcă să reducă suferința, care crește și mai mult aproape de sfârșitul vieții. Omul este o ființă care trebuie respectată; prin urmare, calitatea morții ar trebui să fie la fel de apreciată ca și calitatea vieții. În îngrijirile paliative, obiectivul este să lase pacientul să-și păstreze demnitatea și speranța cât timp este în viață. După aceea, când va veni momentul, moartea ar trebui să fie pașnică, fără durere și fără nicio suferință. Dacă pacientul poate fi înconjurat de cei dragi și a avut timp să-și ia rămas bun, este cu atât mai bine. După părerea specialiștilor, locul ideal pentru aplicarea demersului paliativ este acasă la bolnav, în mediul său familial și familiar. În zilele noastre, datorită condițiilor socio-economice, îngrijirea unor pacienți poate fi făcută și în instituții de asistență medicală sau socială. Indiferent de locul aplicării tratamentului paliativ, trebuie să reținem că pacienții aflați în aceasta situație au dreptul la confort psihic și somatic, au dreptul la respect și ei au „dreptul la afecțiune și umanism”.

Organizația Mondială a Sănătații explică îngrijirea paliativă drept abordarea care îmbunătățește calitatea vieții atât pacientilor, cât și a familiior acestora, pe perioada confruntării cu problemele ascociate bolilor cronice incurabile, prin prevenția și ușurarea suferințelor, identificând timpuriu, evaluând și tratând impecabil durerea, precum și alte probleme de ordin fizic, psihosocial și spiritual.

Sacralitatea vieții conduce la o datorie/obligație: să păstrăm și să prelungim viața – viața umană. Dacă însă numai conservarea vieții va rămâne scopul, atunci suferința de la sfârșitul vieții va fi prelungită și va prelungi procesul de moarte dureroasă. Fetișul suprem – așa cum a fost recunoscut în urmă cu mulți ani de Ivan Illich – este ideea „vieții” în sine ca obiect de manipulare, o idee relativ nouă și periculoasă în istoria modernității. Fetișizarea vieții – o viață păstrată, prelungită, îmbunătățită cu orice preț și înafara spiritualității religioase șterge orice posibilitate de etică socială. De aceea calitatea morții ar trebui să apreciată în aceeași măsură cu calitatea vieții.

Moartea apare în multe chipuri. Pentru unii, este o ușurare a durerii și suferințelor cronice. Pentru alții, poate fi bruscă și neașteptata. În fine, ar putea fi traumatică psihic, șocantă.

„Moartea este individuală. O persoană poate dori doar patul și câinele său în momentul morții. O alta ar putea dori să fie la plajă. O altă persoană poate dori o zi fără nici o durere care sa fie ziua morții… Eu mi-aș dori un medic care nu este doar un doctor talentat, ci și un pic metafizician. Cineva care poate trata trupul și sufletul”. – Anatole Paul Broyard (1920 – 1990).

Medicina paliativă acceptă moartea (care face parte din natura umană) ca pe un fenomen normal și o tratează ca pe un proces și nu ca pe un moment. Ea se axează pe îngrijire, comunicare, asistență spirituală mai degrabă decât pe intervenția și tratamentul, care domină medicina obișnuită. Acest tip de îngrijire se referă mai degrabă la calitatea vieții decât la durata acesteia. În acest context, scopul de bază este de a efectua practici pentru a ușura pacientul într-un mod care nu ridică nicio suspiciune etică. În acest cadru, se poate spune că îngrijirea paliativă este o cerință a datoriei medicului de a ajuta.

Îngrijirea pacientului nu trebuie definită doar prin proceduri medicale; sistemele sociale, culturale, economice și de credință sunt, de asemenea, componentele importante. Cu alte cuvinte, îngrijirile paliative trebuie adaptate la condiția pacientului, la valorile și credința acestuia.

„Deși expuse la aceeași angoasă, virtutea și viciu nu sunt același lucru. Căci așa cum același foc face ca aurul să strălucească puternic el face și zgura să se afume… Deci diferența materială o face, nu ce boli sunt suferite, ci ce fel de om le suferă. Căci, agitat cu aceeași mișcare, noroiul din mlastină expiră o duhoare oribilă, iar unguentul emite un miros parfumat ” Sf. Augustin (Cetatea lui Dumnezeu).

Îngrijirea la sfârșitul vieții este atât o provocare medicală, cât și o provocare etică. Etica și îngrijirea paliativă se întâlnesc în rezolvarea unor probleme vitale: „moartea cea bună”, sedarea la sfârșitul vieții, cererile de eutanasie, tratamentul inutil și rolul cercetării. Etica este o parte integrantă a medicinei paliative și se concentrează pe problemele morale legate de sfârșitul vieții. Valorile, care trebuiec avute în vedere, sunt viața, demnitatea, adevărul/onestitatea, iar principiile sunt cele unanim acceptate, și anume:

Autonomia – pacientul are dreptul să aleagă sau să refuze tratamentul;

Non-maleficență – primum non nocere (să nu provoci un rău);

Beneficiență – să acționeze în interesul pacientului;

Justiția – distribuirea echitabilă a resurselor de sănătate.

Dilemele etice apar când există conflicte între valori.

Medicalizarea și secularizarea îngrijirilor paliative a creat o tensiune în cadrul societății. Aparentul paradox al acceptării morții, dar negarea dreptului de a muri, a fost explorat dintr-o perspectivă a „autonomiei”, care face distincția între respectarea autonomiei ca revendicare a libertății individuale și drepturile care se nasc din autonomie.

P.S.1. Viața luiViktor Emil Frankl a fost sub zodia „triadei tragice”. În 1942, la doar nouă luni după căsătorie, Frankl și familia sa au fost trimiși în lagărul de concentrare Theresienstadt. Tatăl său a murit acolo de foame și pneumonie. În 1944, Frankl și membrii familiei, care au supraviețuit, au fost duși la Auschwitz, unde mama și fratele său au fost gazați. Soția sa a murit mai târziu de tifos, la Bergen-Belsen. Frankl a petrecut în total trei ani în patru lagăre de concentrare diferite. Sunt lucruri pe care noi trebuie să le știm și mai ales nu trebuie să le uităm.

P.S.2. Atacurile nedrepte și neargumentate la adresa IPS. Teodosie (și a altor prelați) sunt expresia unui curent „progresist”, care dorește să „modernizeze” Ortodoxia și să dea Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu. Atenție, acest „modernism” a condus în Europa Occidentală la o Biserică bogată material, dar săracă în credincioși.

Diana Șoșoacă a venit la tribuna Parlamentului cu un sac negru, strigând: „Asta înseamnă guvernarea PNL - Sunteți niște criminali!”.

„Această guvernare este inimaginabil de distrugătoare pentru poporul român. Mă uitam cum bolnavii cronici nu au dreptul nici acum să intre în spitale să se trateze. Mă uitam la vaccinare, eu știam că vaccinarea trebuie să aibă motive medicale, nu mici, nu muștar, nu trotinete... Când, domnule Cîțu, vă uitați în urmă, pe mâinile dumneavoastră și al întregului guvern stă sânge. Așa arată un sac în care morții au fost băgați goi și îngropați. Au fost privați de la tratamentul bolilor lor, au fost legați de pat și sedați. Acest Guvern are mâinile pătate de sânge. Nu le-a plăcut sacul. Acel sac arată, de fapt, locul unde doresc să bage poporul român. Se distruge tot, se vinde tot, se închide tot...

Această guvernare este inimaginabil de distrugătoare pentru poporul român. 26.000 de oameni au murit, vezi Doamne, de COVID, ca să aflăm, de la Ministerul Sănătății, că doar 217 au murit de COVID”, a declarat Diana Șoșoacă.

Dr. Nicolae Paulescu:„ Homo, homini, lupus! V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialiști”.

„Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă și victimă a muncii, - alături de țăranul și de orășeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, - veți întâlni la spital indivizi - și încă în mare număr - victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), - indivizi care inspiră scârbă și care par a nu fi demni de nici un interes. Veți întâlni bunăoară pe bețivul care, nevrând să-și înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agonisește, până și hrana copiilor lui;

- care înveninează viața unei nenorocite soții; - care-și dezonorează părinții; - care e rușinea familiei și plaga societății; - și care sfârșește în imbecilitate, dacă oftica, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existență degradantă. Veți găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-și joc de importanța instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, - nu vede într-însul decât un mijloc de a-și procura gâdilituri plăcute și abuzează de actele generării, până devine tabetic, sau contractează boli, pe care poporul le numește, cu drept cuvânt, rușinoase. Să oprim aici această enumerație dezgustătoare. Dar, în spital, veți mai descoperi și oameni de alte nații, ca unguri, greci, ovrei... nații chiar dușmane nouă și care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viață sau pe moarte. Or, toți acești oameni, - buni sau răi, virtuoși sau vicioși, conaționali sau inamici, - primesc în spital aceleași îngrijiri, fără să se țină seamă de meritele sau de nemernicia lor. Care este explicația acestui fapt? N-am putea oare să-i distrugem pe acești bolnavi, sau cel puțin să ne scăpăm de cei vicioși, care sunt o povară pentru societate și de cei de altă nație, care sunt un pericol pentru neamul românesc? În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonați într-o insulă ,unde mureau de foame. De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui DARWIN, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruțăm pe bolnavi - care trebuie să fie suprimați ca niște concurenți căzuți - căci în această luptă nu supraviețuiește decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnați să piară. Homo, homini, lupus! V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialiști. Dar, îmi veți zice: oamenii, ca și animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă. Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbește din ce în ce pentru membrii tribului și ai nației și ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii - și atunci se numește filantropie. În tot cazul, mila nu exista pentru vicioși și mai ales pentru dușmani, - prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor. Atunci, care este cheia acestei enigme?”

Mihai Eminescu:„ Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente... lipsa de simț istoric și național, ne-au adus unde suntem și au prefăcut o țară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeți străini...”

„Capitalul, cel puțin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradițional și personal. Legăturile între boieri și țărani erau istorice, tradiționale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeași rasă, care neam de neamul lor trăiseră și lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruțare și omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze țăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moșie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puțin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de școală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moșia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromânești n.n.) lipsa de simț istoric și național, ne-au adus unde suntem și au prefăcut o țară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeți străini, în care toată organizația (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted și mai moale în țara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogățirii celor ce vin și se așează în țară. Cu

timpul vor deveni, poate, buni cetățeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noștri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil și aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existența fizică și morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit și de neînțeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellahi din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e națională, egipteană”.

(Mihai Eminescu, Economiștii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)

Părintele Amfilohie de la Mănăstirea Diaconești: “Trădarea vine dinlăuntru”

Parintele Amfilohie Branza, duhovnicul Manastirii Diaconesti:

“– Noi ne rugam pentru pacea a toata lumea, pentru bunastarea sfintelor lui Dumnezeu biserici si unirea tuturor. Dar intru Una, Sfanta, Apostoleasca si Soborniceasca Biserica! Noi suntem pentru unitate, dar dupa invatatura Mantuitorului Hristos conform Crezului nostru niceo-constantinopolitan. Deci in sensul asta vedem noi ecumenismul, si e o necesitate, ne-am bucura ca toti sa ajunga la lumina cunostintei, la lumina adevarului, la Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Ne dorim lucrul acesta, este o necesitate, si vrem sa se realizeze aceasta unitate in spatiul eclezial.

- Distingeti si aspecte negative ale ecumenismului?

-Din pacate mai mult aspecte negative distingem. Pentru ca aceasta problema nu pleaca din partea unor oameni traitori, bine intentonati, ci mai mult din partea unor politicieni. Si chiar daca se trateaza aceasta problema si in spatiul eclezial, este politizata foarte mult. A devenit deja interesul unor cercuri de oameni. Ei si-or dat seama de influenta Bisericii in popor si vor sa instrumenteze aceasta forta a Bisericii in favoarea scopurilor lor politice. Nu se urmareste nici pe departe o unitate a oamenilor. Aceasta mondializare, aceasta globalizare, care desfiinteaza granitele natiunilor, care egalizeaza, intr-un mod nefast, valorile nationale, striveste specificul national, striveste persoana. Noi suntem pentru un ecumenism in care fiecare popor si fiecare natiune sa Il slaveasca pe Dumnezeu cu potentialul cultural, spiritual si tot ce ii sta la indemana specific poporului din care se trage. Noi nu strivim persoana, noi vrem o unitate in varietate, si o diversitate in unitate, fara sa distrugem persoana. Fara sa distrugem adevarul. De aceea noi trebuie sa pastram adevarul de credinta si fiecare ortodox sa urmareasca slujirea lui Dumnezeu, adica in Duh si in Adevar, si atunci nu o sa ne mai certam unii cu altii si nu o sa mai fie nicio problema de sovinism. Bulgarul sa Il cinteasca pe Dumnezeu in limba lui si in spatiul lui, noi la fel aici, si grecul la fel, si rusul la fel si nu o sa mai fie dezbinare.

Dar am spus… la ora actuala, modul in care se incearca acest ecumenism, de oameni care se numesc mai mult ecumenisti, nu da rezultate, dimpotriva, aduce tulburare. Este o graba sa se atinga aceste scopuri, se cam tulbura ca nu le reusesc aceste planuri, se izbesc in aceasta rezistenta crestina, care nu poate sa accepte aceste alunecari de la traditie… Si bineinteles, ne dam seama ca nu aceasta este calea prin care se ajunge la o unitate, ci printr-un mod de viata autentic, nu printr-o politica a ecumenismului si printr-o ecumenicitate traita, ecleziala, asa cum am invatat-o noi de la Sfintii Apostoli. Dar am spus, este moment in care se incearca o cucerire a spatiului ortodox din balcani. Si nu pot s-o faca fara sprijinul unor oameni din interiorul Bisericii. Va dau un exemplu simplu: la ora actuala, nici presedintele tarii, nici primul ministru, nici oricine altcineva nu ar putea sa adune intr-un ceas atatia oameni cati ar putea sa mobilizeze Patriarhul Romaniei. Frati crestini, tara trece printr-un moment de cumpana, noi vom posti trei zile, noi vom face o psaltire pe zi. Voua va cerem urmatorul lucru, frati crestini! Ar hui tara, a vorbit PreaFericitul, a dat prin episcopii, ar sari tara in picioare. Nu face, bineinteles. Dar ei isi dau seama de potentialul acesta de care dispune patriarhul si ierarhia. Si atunci de aia a cautat sa ii cucereasca, sa ii ademeneasca, eventual sa ii compromita ca sa ii aiba la mana in scopurile lor. Astazi a marturisi adevarul inseamna, in fond, sa te pregatesti de martiraj. Inca nu au ajuns sa elimine asa pe fata, ca altadata. Dar este si o lasitate mare…

Nu se poate sa ne lepadam de Hristos pentru niste pofte lumesti sau pentru niste amenintari. Eu cred ca asa, daca sunt unii compromisi asa cum sunt, daca ar avea o atitudine la ora actuala – da frati crestini, am gresit, aici si aici, asa este, dar tara este mai presus de interesele noastre, Biserica este sfanta, este lasata de Dumnezeu, nu putem, ne pare rau, dar marturisim pe fata ca trecem prin acest ceas de cumpana, acest ceas de incercare, unde ni se pune in fata cutare sau cutare… Nu acceptati, macar ca ne costa viata! Nu mai este tipul asta de vorbire, de marturisire, nu mai este un ierarh inchis, nu mai este un ierarh prigonit…Tara asta simte adevarul, il vede, dar il asteapta si din gura celor care trebuie sa il marturiseasca! Aia este…Deci, traim acuma un conflict de civilizatii care castiga teren in favoarea apusului pentru faptul ca sunt multi rasariteni care macar ca isi fac crucea ortodox, macar ca rostesc Crezul in biserica, adopta un mod de viata occidental si tanjesc de fapt dupa poftele si mofturile apusului. Si atunci tradarea vine dinlauntru.

– Parinte, ne-ati spus niste lucruri foarte interesante, serioase si grave. Nu va este frica?

-Dragul meu, fricosii nu se mantuiesc! Iubiti adevarul si adevarul va va face liberi. Apoi, a spus Mantuitorul Hristos, cel ce va cauta sa scape sufletul sau il va pierde iar cel ce isi va pune sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va dobandi. Eu cred ca una din caracteristicile monahismului contemporan este si aceasta lasitate, aceasta tacere, aceasta lipsa de marturisire, aceasta frica. Este inadmisibil sa ne fie frica! Cum va puteti imagina un preot fricos? Ii mai treci cu vederea ca a cruvit, ii mai treci cu vederea ca a furat, ca s-a imbatat, dar frica si lasitatea este inadmisibila pentru un preot. Desi si alea sunt pacate grave, opritoare, dar frica? Niciodata nu putem conjunga frica cu un crestin, dar cu preot, dar cu un calugar, dar cu un ierarh, sau patriarh…Deci teama aceasta, cum sa va spun, sa imi fie frica sa nu marturisesc adevarul, sa ma lepad de Hristos? Noi primim putere cand marturisim adevarul. Nu ne e teama, noi ne-am asumat moartea din momentul in care am intrat in manastiri. Pentru ce am intrat in manastiri? Daca mor la noapte ce fac? Unde ma duc? Nu se pune problema..frica nu exista, si sunt multi care nu au frica, sa stiti. Si vor fi si mai multi cand Dumnezeu va randui si oameni de curaj si pentru tara noastra, si pentru Biserica noastra, si pentru monahismul nostru. Iar oamenii, credinciosii astazi cred ca de la calugari asteapta mai mult curaj in marturisirea adevarului de credinta si mai multa traire, odata cu aceasta marturisire. Sa vada un calugar, un om care si-a ales un mod de viata constient, sa vada ca stie ce vrea si ca a dobandit ce si-a dorit, macar in parte, si sa reflecte prin spiritualitatea lui, prin forta slujbelor, prin puterea rugaciunilor, iata, intr-adevar, forta ortodoxiei. Calugarii trebuie sa fie caracterizati astazi mai ales de un spirit de sacrificiu, de un spirit de jertfa, de aceea, noi, pe timp de pace ne mortificam de bunavoie patimile, ne mortificam poftele si placerile, prin aceasta retragere, prin aceasta castitate, dar nu retragere din responsabilitati, fie ele sociale sau de alta natura. De aceea trebuie sa raspundem primii prezent cand este atacata fiinta Bisericii si fiinta neamului nostru sau soarta aproapelui nostru.

– Multumim, parinte, sa va ajute Dumnezeu.

– Asa sa ne ajute tuturor!”

Mai câte-un fake news de înviorare

Militarii americani dețin Casa Albă pentru întoarcerea lui Trump

Omul care este președintele SUA, Joseph R. Biden, nu a pus niciodată piciorul în Casa Albă reală, așa cum raportează Real Raw News. Imediat după rezultatele alegerilor prezidențiale din 2020, armata SUA și-a asumat controlul provizoriu asupra Casei Albe, pe fondul îngrijorărilor că Biden și aliații săi din Deep State au furat alegerile.

În noaptea alegerilor, pe măsură ce victoria președintelui Donald J. Trump asupra lui Biden părea să se evapore în mod magic, armata SUA investiga deja raporturile dintre campania lui Biden și grupul de hacking sponsorizat de chinezi, Nakion, finanțat de PLA (Armata Populară Chineză). Grupul de război cibernetic din umbră are o lungă istorie de interferență în alegerile din alte state și este un jucător principal în războiul cibernetic al PLA cu Taiwan. Armata are dovezi care demonstrează că echipa lui Biden nu numai că a avut cunoștință, dar a încurajat intruziunea lui Nakion în aparatele de vot Dominion. Dominion a furnizat echipamente și programe electorale pentru 28 de state, inclusiv state în care avantajul net al lui Trump s-a transformat miraculos în avantajul lui Biden în primele ore ale dimineții. În timp ce America dormea, armata urmărea totul. Pe 4 noiembrie, la ora 5:00, Trump a primit un telefon de la generalul corpului marin David H. Berger, membru al șefilor de stat major, care a dezvăluit că sabotorii chinezi au pătruns în aparatele de vot Dominion în cel puțin 6 state. Generalul Berger i-a spus lui Trump că armata nu a reușit să împiedice atacul, deoarece „cineva din interior” și-a multiplicat eforturile pentru a recâștiga controlul asupra software-ului de vot. Când Trump i-a cerut lui Berger să îl consulte pe președintele șefului de stat major mixt, generalul Mark A. Milley, Berger ar fi spus: „Domnule Președinte, nu cred că putem avea încredere în el. Vă sugerez să semnați imediat Legea insurecției. ”

Legea Insurecției din 1807, când a fost adoptată, înlocuia Actul Posse Comitatus, acesta din urmă limitând puterile guvernului federal în utilizarea personalului militar pentru aplicarea politicilor interne din Statele Unite. La trei zile după alegeri, întrucât voturile frauduloase erau încă înregistrate, generalul Berger i-a spus lui Trump că va face tot posibilul pentru a împiedica instalarea lui Biden ca președinte. Dar, în ziua 4, aproape toate mijloacele de informare în masă, majoritatea Congresului și elita liberală l-au recunoscut pe Biden drept câștigător al alegerilor.

În ciuda victoriei, nelegitime, de altfel, Biden a avut o surpriză neplăcută când a ajuns la Casa Albă pe 20 ianuarie. În loc să primească un salut ceremonial, el și Kamala Harris au fost opriți de Garda Națională și de pușcașii marini americani la gardul de sârmă care înconjoară Casa Albă. Marinarii i-au informat că armata a preluat controlul Direcției Executive și i-a instruit să elibereze zona. Când Harris a strigat: „Treci deoparte, acum suntem președinți!”, pușcașii marini au încuiat poarta.

Deși majoritatea militarilor l-au susținut pe Trump, Biden a avut aliații lui - Agențiile de Informații, Serviciul Secret și elemente dizidente ale armatei SUA, inclusiv câțiva generali și amirali de rang înalt. RRN a auzit, dar nu poate confirma un raport al unui scurt schimb de focuri care a avut loc după ce Kamala Harris a ordonat Serviciului Secret să asalteze Casa Albă. Potrivit raportului, doi agenți ai serviciului secret au fost uciși și un Marine rănit grav, înainte ca forțele lui Biden să fie respinse din jurul Casei Albe. Pentru a evita rușinea și a menține o iluzie de putere, oamenii lui Biden au inventat o șmecherie, susținută de aliații săi din mass-media, pentru a face publicul american să creadă că a câștigat alegerile corect și că s-a mutat la Casa Albă.

Actorul / producătorul Tyler Perry, cu o proprietate de 300 de acri în Atlanta, are o replică cu trei etaje a reședinței comandantului-șef, pe care a construit-o inițial ca piesă decorativă pentru o emisiune de televiziune. Perry, un democrat care l-a susținut pe Biden și a finanțat cu milioane de dolari campania sa, i-a permis acestuia să folosească falsa Casă Albă ca bază de operare. Deși replica Casei Albe este construită la o scară de 80%, la televizor și în imagini nu se deosebește de 1600 Pennsylvania Avenue. Biden și Harris au folosit clădirea replică pentru a mima conducerea și a impune națiunii o guvernare despotică. De acolo, secretarul de presă penal al lui Biden, Jen Psaki, oferă zilnic ședințe de presă, iar Biden găzduiește demnitari străini. Din păcate, întreaga mass-media, inclusiv Fox News, continuă ficțiunea în fața publicului american.

Între timp, adevărata Casă Albă neiluminată tot timpul a fost păzită de cei mai buni ostași din națiunea americană. Observatorii duri și chiar aliații lui Trump au dovedit că „White House” este goală. În mai, aliatul lui Trump și avocatul Lin Wood au pătruns în chiar mijlocul secretului, strecurându-se în Casa Albă pentru a dovedi că nici Biden, nici vreun membru al personalului prezidențial nu locuiau în interior. În schimb, fotografiile lui Trump încă împodobeau Aripa de Vest, iar hârtiile care îi purtau semnătura stăteau încă pe Biroul Oval.

RRN a aflat din surse provenind din armată, dar și din cercul lui Trump, că celebra reședință a președinților americani, Casa Albă, este păstrată pentru ocupantul de drept, Donald J. Trump, a cărui revenire la autoritate este iminentă (se pare că în august).

Peste tot în lume sunt tot mai multe demonstrații împotriva intenției vaccinării obligatorii și pregătirii noilor restricții. În Argentina, Panama, Uruguay, Portugalia, Spania, Germania, Franța, Belgia, Grecia, Italia, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Londra, etc., tot mai mulți oameni ies în stradă pentru a-și striga nemulțumirea față de conspirația Big Pharma și de multe ori politicieni sau forte de poliție pactizează cu demonstranții. Lumea s-a trezit și nu mai poate fi înșelată.Garda Prezidențială a lui Macron, presedintele Franței, a demisionat în masă, lăsându-l pe cabalistul Rothschild fără protecție, aceștia afirmând că: ,,Nu merită să moară pentru Macron”, iar Armata franceză este la un pas de a da o lovitură de stat. - https://halturnerradioshow.com/index.php/en/news-page/world/shock-protective-detail-of-france-president-all-resign-over-covid-restrictions-will-no-longer-protect-president-macron

Cabaliștii afirmă că tulpina COVID-19 „Delta” va domina lumea în următoarele luni. Acest lucru este menționat într-un comunicat comun al Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (ECDC) și OMS. Deci ne previn la ce vom asista…

Inundații masive peste tot în lume, în Europa au fost 334 de cutremure în 10 zile, tunelurile și facilitățile cabalei au fost distruse și inundate. Două taifunuri vor lovi în 28 iulie China. Se pare că barajul Three Gorges Dam (cel mai mare din lume) va intra în colaps și va afecta 200 de milioane de chinezi. Războiul total se duce și prin atacuri cibernetice asupra băncilor, spitalelor, infrastructurii guvernamentale din întreaga lume, pot fi întreruperi de internet, electricitate, apă, etc. Se folosesc arme cu energie dirijată pentru a declanșa incendii de proporții (vezi California, Grecia, Siberia, etc.) și HAARP pentru a crea inundații. În prezent, urmărim un război care se desfășoară pe scena globală. Nu este un război cinetic, ci o bătălie purtată, deocamdată, prin utilizarea și utilizarea abuzivă a informațiilor. Scopul dușmanului este să aducă cât mai mulți oameni sub controlul lor. Scopul luptătorilor pentru libertate din întreaga lume este de a arunca lanțurile opresiunii pe care vor să le impună liderii globalisti.

Klaus Schwab a explicat că virusul Covid a oferit ocazia de a fi expuse defectele fatale ale capitalismului. Tot ce trebuia făcut era să prăbușească economiile capitaliste ale lumii și să le înlocuiască cu cele socialiste. Globaliștii au folosit Covid ca o scuză pentru a spori votul prin poștă în SUA, ceea ce i-a ajutat să fure alegerile și să îl elimine pe președintele Trump de la putere. Patrioții sunt în curs de audit al alegerilor, ceea ce va dovedi că a fost furat și ar putea justifica îndepărtarea lui Biden de la putere. Globaliștii vor să-și accelereze planul. Acesta este motivul pentru care Franța, Australia, Marea Britanie și alte națiuni impun din nou restricții covid. Pe măsură ce se apropie sezonul gripal de toamnă, probabil că și administrația Biden va urma exemplul.

Ținând cont de faptul că scopul final este distrugerea capitalismului, astfel încât să poată fi înlocuit cu socialismul, ar fi normal ca liderii globaliști să adopte politici care să determine prețuri mai mari la alimente, energie și locuințe, șomaj mai mare și orice alte dificultăți posibile pentru a proclama eșuarea capitalismului. Globaliștii trebuie să distrugă economiile înainte ca auditurile să fie finalizate și înainte ca dovezile să fie făcute publice și să demonstreze că Biden nu este un președinte legitim. După ce Trump va fi reinstalat, acesta va da lovitura finală globaliștilor și jocului lor. El va reconstrui economia SUA așa cum a mai făcut de două ori înainte. Retragerea liderilor globalisti de la putere va duce la revenirea la normal a economiilor din întreaga lume.

Adevărul va ieși la suprafață, Deep State, Propaganda Media, Big Tech, Monetary System Big Banks și Big Pharma vor fi pedepsite. Noi, oamenii, trebuia să umblăm prin întuneric înainte să putem vedea Lumina! Trebuia să experimentăm acest mod de viață pentru a proteja și a salva copiii noștri de pandemia reală: traficul sexual de copii! Patrioții pot dovedi totul! Dar cu cât așteptăm mai mult, cu atât este mai expus Deep State! Fiecare scenariu este planificat! Întreaga lume se uită!

Și când te gândești că unii își bagă capul între urechi și spun că nu se întâmplă nimic…(burebista2012.blogspot.com)

Dr. Tudor Ciuhodaru: "Campania de vaccinare a fost un eşec. Cei vaccinaţi îşi pot pierde imunizarea şi pot transmite boala"

Tudor Ciuhodaru, medic UPU la Spitalul de Neurochirurgie Iași, a comentat la Antena 3 declaraţia premierului Florin Cîţu potrivit căreia este posibil ca cea de-a treia doză de vaccin să fie necesară în cazul în care incidenţa infectărilor cu noile tulpini creşte.

Întrebat ce părere are despre declaraţiile decidenţilor privind valul patru de coronavirus, medicul Tudor Ciuhodaru a apreciat că până acum toate datele indică faptul că această campanie de vaccinare a fost un eşec.

„Toate datele indică acum că această campanie de vaccinare a fost un eșec. Niciuna dintre țintele propuse nu a fost atinsă. Din păcate, nu mă miră pentru că se vorbește despre a treia doză.

Gândiți-vă că, dacă imunitatea post vaccin durează șase luni, cum au spus anumite studii, înseamnă că la cei care s-au vaccinat în ianuarie, ne putem pune problema dacă mai au imunizare.

Toată abordarea din acest moment este absolut pe lângă ceea ce ar trebui să fie. În loc să vedem exact care este stadiul, să vedem care sunt românii imunizați, cam câți din cei care au trecut prin boala au această rezistență...

„Guvernul aplică măsuri discriminatorii fără bază ştiinţifică”

Mergem cu niște măsuri discriminatorii fără nicio bază științifică, nu au niciun fel de model etic sau legal în care nevaccinații sunt practic considerați oaia neagră.

Nevaccinații, vă reamintesc, pot să fie sănătoși sau pot să fie în același timp chiar imunizaţi pentru că au trecut printr-o formă de boală cu sau fără simptome și pot să aibă imunitate cum arată noile studii de durată și de foarte mare durată.

„Vaccinații pot să fie neimunizați, se pot infecta și pot transmite boala”

Reamintesc că vaccinații pot să fie neimunizați, că se pot infecta și că pot transmite boala mai departe, iar în aceste condiții astfel de măsuri nu au niciun fel de logică.

Eu mă întreb ce a făcut Guvernul până acum în afară de aceste declarații pentru că suntem la aproape doi ani de la debutul acestei pandemii.

M-ar interesa de ce suntem pe ultimul loc în Europa la testare, de ce testare aceea extinsă regulată gratuită, și am fost primul care a susținut-o inclusiv în ceea ce privește programul de testare al personalului medical gratuit așa cum se face în toate țările europene, să fie puse în practică.

„Guvernul este legat la ochi, nu are date exacte despre incidența infecției în România”

Ne mișcam într-o angoasă. Parcă Guvernul este legat la ochi, nu are date exacte care este incidența infecției în România, nu știm și nu facem aceea secvențiere genomică, habar nu avem care este amploarea și ce se întâmplă pe traseu.

Oare cu ce sunt pregătiţi, să zicem în momentul în care ar veni acest val 4 sau vor fi alte situații de risc epidemiologic când nu știm nici măcar câte paturi de terapie intensivă sunt în momentul de față și ce se va întâmpla și cu restul de pacienți, cei care au nevoie de asistență medicală, chiar dacă nu sunt pacienți cu coronavirus", a întrebat medicul Tudor Ciuhodaru la Antena 3.

Âncora c4 august

Stereotipuri feminine

Fascinația „străinei”

Mai există un aspect comun al celor trei romane în ceea ce privește stereotipia personajelor feminine, și anume recurența motivului străinei. Acest lucru este foarte evident mai ales la Eça de Queiroz, unde se poate vorbi despre o adevărată ierarhie a „străinelor”, toate împărtășind în grade diferite o moralitate dubioasă și slăbiciune de caracter. Buna soție trebuie să fie portugheză; latura etnică necunoscută, reprezentând lumea necunoscută din care provin celelalte, nu le face, de la început, demne de încredere. Categoria se extinde și le înglobează chiar și pe cele nu pe de-a-ntregul străine, dar asimilabile conceptului. Astfel, Maria Monforte, soția lui Pedro da Maia, al cărei caracter imoral este sorgintea incestului celor doi copii ai săi, Carlos Eduardo și Maria Eduarda, este fiica unui „Negreiro”-traficant de sclavi, care a trăit împreună cu fiica sa mai mult în Caraibe-și apăruse recent la Lisabona. Contesa de Gouvarunho este, după tată, englezoaică, fiica unui negustor de vin din Porto.

Mai interesant este însă cazul unei etichete puse generic. Cea de „braziliană”. Maria Eduarda, debarcată la Lisabona, și Beatriz din Moartea Amorului sunt luate drept braziliene, pentru că însoțitorii lor, ambii trăind de mulți ani la Paris, asta sunt. Dar se pare că, dincolo de originea extinsă și asupra lor, există o notă de exotism și alteritate în această etichetă care permite celui sau celei care o poartă libertăți de comportament pe care un portughez onorabil nu și le-ar asuma. Totodată, pe atunci, calitatea de „brazilian” presupune și o stare materială confortabilă, chiar dacă alterată de speculații riscante. Amândoi brazilienii, Gomes, concubinul Mariei Eduarda, și Oliveira, soțul lui Beatriz, se bucură de ea. La apariția celor doi crezuți a fi soții Gomes, Carlos întreabă: „Cine sunt?”.„Niște brazilieni...” răspunde Damasao Salcede, ca și cum răspunsul său nu ar cere alte explicații. Iar Beatrix îi apare lui Jorge Freire drept:„...uma senhora brazileira, alta, distincta, elegante, fallando correctamente frannces...”.

Se poate presupune că Brederode a preluat această identitate a străinei de la Eça de Queiroz, dar poate fi mai mult de atât și mentalitatea epocii să confere conceptului o conotație deosebită, în sensul celei menționate deja.

Un plus de alteritate, dar și de imoralitate îl aduce queirosiana Raquel Cohen, soția bancherului Jacon Cohen, directorul Băncii Naționale. Este interesant faptul că autorul nu face nicio aluzie la evreitatea personajului; de prejudecățile stereotipiei evreiești, și anume cea a negustorului necinstit, se bucură un alt personaj, ce-i drept secundar-negustorul de vechituri Abrao, a cărei ocupație este specifică nației sale. Raquel este foarte frumoasă, fără să se facă aluzie la exotismul trăsăturilor ei, seducătoare și duplicitară. Vituperația lui Carlos la adresa ei, după ce prietenul său Ega fusese izgonit de soțul încornorat și aflase că Damaso e cât pe ce să-i ia locul, pare însă să recurgă la termeni atât de duri de care altcineva decât Raquel Cohen probabil că nu ar fi avut parte:„ Dacă e adevărat că a coborât de la tine la Damaso, trebuie să te comporți cu ca și cum ar fi o țigară ce ți-a căzut în noroi; evident că n-o poți ridica; trebuie să p lași s-o fumeze în pace pușlamaua care a luat-o; să te înfurii pe pușlama, sau pe țigară, e o reacție de imbecil”.

Cu totul altfel stau lucrurile cu modul în care este prezentată Rașelica Nahmansohn din Craii de Curtea-Veche. Mateiu Caragiale ține să sublinieze latura etnică specifică fiecărei trăsături, fie ea fizică sau morală, legând ființa Rașelicăi, plantă carnivoră vorace răsădită în Bucureștiul de la cumpănă de secole, de torturile Inchiziției la care au fost supuși semenii ei, creștinați fără voie în Spania catolicilor monarhi: „Conștientă de minunata ei frumusețe răsăriteană în deplină înflorire, albă și mată ca un chip de ceară în care ochii de catifea ardeau ca o flacără rece între genele de mătase, ea rămânea nemișcată, nepăsătoare, în trufia fără margini a stirpei alese, așa ca străbunele ei când erau târâte, despoiate, în târgurile de robi, sau trase, mai târziu pe scripetele lui Torquemada”.

Pantazi o vede pe Wanda ca o frumusețe slavă, cu totul altfel decât chipurile oacheșe de care se simțea atras de obicei, și tocmai de aceea, ține el să sublinieze, nu a simțit niciun fior erotic în ceea ce o privește:„...dar că mă îndrăgostisem tocmai de fata cu pricina, deoarece, de la fire, nu simt atragere decât pentru femeile oacheșe...și dânsa era bălană și albă până la serbezime...”.

Îndrăgostirea, în cazul de față, la fel ca și în cel al lui Ward, se împletește cu mila și cavalerismul; cel ce iubește se vrea salvatorul ființei îndrăgite. Prin căsătorie, Wanda ar putea fi scoasă din ghearele unei mame vitrege, dispusă s-o vândă, adică să o prostitueze sub privirile placide ale tatălui polonez bețiv, deci străin.

Treapta cea mai de jos a ierarhiei străinelor o constituie masa amorfă a „spanioloaicelor”, prezentă atât în romanul queirosian, cât și în cel al lui Brederode. Dacă nu pot fi educate prin strădania bonomului D.Vasco, atunci când năravul e mai puternic decât spoiala unei bune creșteri, se cuvine să li se aplice o corecție chiar în public, altfel au și ele dreptul să fie tratate cu bune maniere, o spune Palma din Familia Maia, care, de altfel, se laudă că este un expert în materie, având dea face cu ele de la cincisprezece ani: „Știau, de exemplu, prietenii când era cazul să se recurgă la bătaie? Când nu le plăcea cineva și făceau mofturi. Atunci, da. Atunci, plici, o chelfăneală și se dădeau pe brazdă...După aceea maniere bune, delicatețe, la fel ca și cu franțuzoaicele...”.

Profesor Doctor Daniel Silva Perdigão

Âncora c5 august

Maica Domnului sau Fecioara Maria

1. MAICA DOMNULUI Traditional - Schinteie Art.jpg

2. MAICA DOMNULUI Traditional - Schinteie Art.jpg

Vorbim prea puțin, citim și mai puțin, despre femeia Preacurată aleasă de Dumnezeu, prin care a fost trimis Iisus în lume. În urma unei documentări minuțioase, pot relata în scris, câteva lucruri care se cunosc mai mult sau mai puțin, despre Fecioara Maria.

Maria, s-a născut în secolul I, î.H, la Ierusalim (sau Efes), în provincia Iudeea, din Sfinții părinți Ioachim din seminția lui David și Ana, din neamul preoțesc al lui Aaron. Vreme de mulți de ani, Ioachim și Ana nu a u avut copii, dar Dumnezeu s-a îndurat de ei în urma rugăciunilor.

Protoevanghelia Sfântului Iacob, afirmă că Ioachim a postit și s-a rugat în pustiu, vreme de 40 de zile și 40 de nopți: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeu nu-ți va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana și băutura”.

În același timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se petru lipsa copiilor, rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinților noștri, blagoslovește-mă și ascultă rugăciunea mea, așa cum ai blagoslovit pântecele Sarei și i-ai dat ei fiu, pe Isaac”.

Și iată că un înger al Domnului a șezut lângă ea, zicând: „Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta și iată vei zămisli și vei naște, iar de sămânța ta se va vorbi în toată lumea”. Ana răspunde îngerului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că orice voi naște, fie parte bărbătească ori femeiască, va fi afierosit Domnului Dumnezeului meu și va sluji Lui întru cele sfinte, întreaga viață.”

Maica Domnului - Matei Schinteie - Maria - Kornelia Schinteie.jpg

Ana a dat naștere unei fiice pe care a numit-o Maria, iar acest eveniment este sărbătorit de Biserica Ortodoxă la data de 8 septembrie, numit „Sfânta Maria Mică”.

Când a ajuns Maria la vârsta de doi ani, Ioachim a zis Anei: „Haide să o ducem la Templul Domnului, ca să împlinim legământul cu care ne-am legat către Domnul, ca nu cumva să se mânie pe noi și să nu mai primească prinosul nostru”. Dar Ana a răspuns: „Să așteptăm până la al treilea an, ca nu cumva să nu-și mai cunoască tatăl și mama”.

Ioachim și Ana au dus-o pe Maria la 3 ani preoților de la Templu, iar acest eveniment e pomenit și prăznuit de Biserica Ortodoxă la 21 noiembrie, numit „Intrarea maicii Domnului în Templu”. Tradiția spune că părinții mergeau să o vadă pe Maria odată pe an dăruindu-i o haină pe care o făăcuse cu un an înainte. Ioachim a trecut din viață la vârsta de 80 de ani, iar Ana la 79 de ani. Au mai avut o fiică, pe nume Salome.

Numele Mariei, în limba ebraică este Miryam. Cuvântul Maria, este în general considerat ca fiind originar din limba ebraică și ar proveni din Maryam cu varianta Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise. Pare să fie un nume compus din două elemente: mar însemnând picătură și yâm însemnând mare. Sfântul Ieronim cunoștea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, „picătură din mare”. După el, unii copiști au citit greșit cuvântul „stilla”, picătură, și au scris „stella”, stea. De aici provine titlul „Steaua Mării” și cântecul „Ave, maris stella”, „Bucură-te, o, stea a mării”. Eroarea nu trebuie regretată, deoarece a dat loc unei imagini poetice foarte frumoase.

Venerarea Mariei ca Fecioară, nu este fanatism, dimpotrivă, biserica ortodoxă, catolică, anglicană sau orientală, îi aduc omagiu acestei fete fără prihană, mama Domnului Iisus.

Canonul biblic modern nu consemnează nașterea Fecioarei Maria. Cu toate că nu este relatat în Noul Testament, acest eveniment este prezentat în Protoevanghelia lui Iacob (5:2), carte apocrifă care a fost scrisă la sfârșitul secolului al II-lea în jurul anului 145 e.n., și relatează originea și copilăria Fecioarei Maria. Conform acesteia, Maria a avut o descendență atât împărătească, cât și preoțească. Tatăl Mariei, Ioachim, era un membru bogat al uneia dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. El și soția sa, Ana, erau foarte îndurerați că nu aveau copii.

Evanghelia lui Iacob este alcătuită din trei părți egale, fiecare având opt capitole:

- Capitolul 1, conține nașterea unică a Mariei lui Ana, copilăria și consacrarea ei templului.

- Capitolul 2, începe când ea avea 12 ani, iar prin îndrumarea unui înger, Sfântul Iosif este ales pentru a-i fi soț.

- Capitolul 3, descrie Nașterea lui Iisus, cu vizita moașelor, fuga și ascunderea lui Iisus din fața lui Irod cel Mare într-un staul și totodată, în paralel, și fuga și ascunderea lui Ioan Botezătorul și a mamei sale (Elisabeta) din fața lui Irod Antipa.

Un punct central al lucrării este „Plângerea Anei” iar tema principală sublinirea manifestării grației divine în viața Mariei, puritatea acesteia și fecioria ei atât înainte cât și după naștere, dar și în timpul ei, confirmată de moașa după naștere și testată de „Salomea” care probabil este Salomea ce mai târziu va deveni o ucenică a lui Iisus menționată în Evanghelia lui Marcu, ca fiind prezentă la crucificare.

Încrederea în Dumnezeu și smerenia Mariei sunt trăsături scoase în evidență în Evanghelia după Luca și au stat la baza supra-cinstirii Mariei în mediile creștine de mai târziu.

Cea mai veche menționare a sărbătorii Nașterea Fecioarei Maria provine dintr-un imn scris în secolul al VI-lea. Această sărbătoare ar putea să-și aibă originea în Siria sau Palestina cândva pe la începutul secolului al VI-lea, când, după Conciliul de la Efes (431), a avut loc o intensificare considerabilă a cultului Maicii Domnului în special în Siria.

Prima celebrare liturgică a Nașterii Fecioarei Maria a avut loc cu prilejul sfințirii în secolul al VI-lea la Basilica „Sanctae Mariae ubi nata est”, cunoscută acum ca Biserica „Sf. Ana” din Ierusalim. Biserica originală, construită în secolul al V-lea, era o bazilică mariană ridicată pe locul cunoscut sub numele de imașul păstorului, unde se credea că ar fi fost casa părinților Fecioarei Maria

În scripturile islamice sunt recunoscuți Maria și Iisus. Nașterea Fecioarei Maria este relatată în cea de-a treia „sură” (capitol) a Coranului, care se referă la tatăl ei, Imran, după care este numit capitolul, precum și la mama ei, Ana. Soția lui Imran s-a rugat lui Dumnezeu să îi îndeplinească dorința de a avea un copil și a jurat că, dacă rugăciunea îi va fi acceptată, copilul ei (despre care a crezut inițial că va fi băiat) va fi dedicat slujirii lui Dumnezeu (o paralelă directă cu povestea Anei din Vechiul Testament, care l-a născut pe judecătorul și proorocul Samuel). Ea s-a rugat ca Dumnezeu să-i protejeze fiica împotriva Satanei (Shayṭān), iar tradiția musulmană menționează un hadith, care consemnează că singurii copii născuți fără „atingerea lui Satan”, au fost Maria și Isus.

Maria, slujitoarea Domnului

Evanghelia zilei spune că, întâmpinând-o pe Maria în pragul casei, „Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Luca 1,40-43). În lumina aceluiaşi Duh Sfânt şi recunoscând marele dar al Lui Dumnezeu pe care îl purta lumii, Maria a exclamat: „Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită” (Luca 1,48). Putem vedea în aceasta o profeţie. Într-adevăr, în Orient şi în Occident, încă din primele veacuri creştine, Fecioara Maria a fost cinstită şi celebrată cu titlurile cele mai înalte dintre care multe provin din Biblie: Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu (în greacă Θεοτόκος; Deípara sau Dei génetrix în latină), Preasfânta (Παναγία), Preafrumoasa (Tota pulchra), Preacurata, Doamna noastră. Dintre toate titlurile ce i-au fost acordate, Maria şi-a atribuit doar distinctivul de „slujitoare a Domnului”, şi aceasta în două rânduri. Prima dată, la Bunavestire, când îi răspunde îngerului: „Iată, slujitoarea Domnului (ἰδοὺ ἡ δούλη κυρίου – ecce ancilla Domini): fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38), şi a doua oară, cu ocazia vizitei la ruda sa Elisabeta: „Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale” (Luca 1,48). A fi slujitor, este titlu de onaore în Biblie. Datorită acestei slujiri susţinute de credinţă Maria este proclamată FERICITĂ.

Ca prima dintre ucenici şi mamă a celor care cred în Fiul său Isus Cristos, Maria se îngrijeşte de fiii săi călători pe pământ. De aceea, Biserica nu celebrează misterul ridicării la cer a Mariei ca un „adio”, ca o despărţire a Mamei de lumea pământească, dar ca sărbătoarea prezenţei sale între noi, după cum se cântă în troparul Liturghiei bizantine: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, Născătoare de Dumnezeu”. Inseparabilă de Isus, inima ei de mamă o face inseparabilă şi de toţi cei care cred în Fiul său. Din slava cerului, Maria priveşte cu grijă maternă la fiii săi din „valea de lacrimi”; îi sprijină şi le conduce paşii spre patrie pentru a fi împreună alături de Fiul ei Isus.

Din studiile teologice și cercetările făcute de pictorul iconar Matei Schinteie din Covasna, citez: „Fecioara Maria este reprezentată în picturile de pe întregul pământ. Poporul român sau alte popoare, din evlavie față de Maica Domnului, cea mai cinstită sfântă după Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în unele picturi, o înfățișează pe Maria cu diferite chipuri. Aceste chipuri de icoane se regăsesc la toate popoarele majoritar creștin ortodoxe din lume. De aceea Sfânta Maria apare în pictură și varianta negresă tot din evlavie față de sfințenia ei. Maica e consideră maica noastră a tuturor, această exprimare însemnând prototipul mamei. În Asia, Sfânta Maria, este pictată în culoare galbenă, cu ochii alungiți, specific poporului de culoare galbenă. România este cunoscută ca și Grădină a Maicii Domnului, mai ales că minunile nu încetează să apară, atunci când creștinii invocă această putere a mamei Mântuitorului.”

Adormirea Maicii Domnului este cea mai mare Sărbătoare celebrată de biserică în cinstea Fecioarei Maria, fiind ultima din anul liturgic bizantin, celebrată cu mare solemnitate la data de 15 august. Originea sărbătorii arată celebrarea acesteia încă din secolul al V-lea în Siria, originea fiind din Ierusalim. Împăratul Mauriciu (582-603) a rezidit biserica Maicii Domnului din Ghetsemani și a fixat definitiv data sărbătorii.

După ce sufletul Fecioarei Maria a fost primit în cer, Apostolii ridicară sicriul și așezară sfântul și cinstitul trup în Ghețimani, într-un mormânt proaspăt făcut. Și îndată din sfântul mormânt al stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu au început să iasă miresme neasemuit de plăcute. Trei zile la rând s-au auzit glasurile unor îngeri nevăzuți (...) După trei zile glasurile au încetat. Câți se aflau acolo au știut că trupul ei curat și slăvit se strămutase în Rai. ( Evanghelii Apocrife, 235).

În limbajul simbolic al Bibliei şi al credinţei creştine cerul nu este un loc astronomic din spaţiile siderale, dar este o realitate teologică. Cerul este însuşi Dumnezeu. Mărturisind că Isus s-a înălţat la cer şi cinstind ridicarea la cer a Maicii Domnului, Biserica nu are în vedere norii, firmamentul sau la bolta înstelată, dar exprimă credinţa în destinul „de slavă” al lui Isus şi al Mamei sale.

Ridicarea la cer a Maicii Domnului înseamnă intrarea ei în gloria (kâbôd, în ebraică; dóxa, în greacă) Lui Dumnezeu, în însăşi viaţa şi prezenţa lui Dumnezeu. Maria trăieşte pentru totdeauna cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Preasfânta Fecioara Maria a fost asociată strâns la misterul Fiului: la naşterea, patima şi moartea Domnului. Datorită acestei legături speciale cu viaţa Fiului, creştinii, cu mult înainte de definiţia dogmatică a ridicării la cer a Sfintei Fecioare, au avut convingerea că, după moartea ei, Fecioara Maria, a fost asociată cu trupul şi sufletul la Învierea lui Isus. În credinţa Bisericii, Maria este „prima dintre cei salvaţi”, după cum „Cristos înviat din morţi este începutul învierii celor adormiţi” (cf. 1 Corinteni 15:20)

În toată lumea, la data de 15 august, se țin pelerinaje, slujbe, tradiția populară obișnuiește să ritualizeze această sărbătoare cu specificul fiecărei zone sau țări. Dincolo de toate acestea, trebuie să fim atenți la ceea ce a însemnat, înseamnă și va însemna cu adevărat Fecioara Maria: puritate, credință, puterea exemplului.

GABRIELLA COSTESCU – jurnalist, membru UZPR, filiala Mureș-Harghita

Bibliografie:

- Biblia

- Coranul

- Banks, Mary Macleod (1941). British Calendar Customs: Scotland. Folk-lore Society – via W. Glaisher.

- Droleskey, Thomas A. (8 septembrie 2013). „Maria Bambina”.christorchaos.com. Accesat în 8 septembrie 2020.

- Holweck, Frederick George (1911). „Feast of the Nativity of the Blessed Virgin Mary”. În Herbermann, Charles. Catholic Encyclopedia. 10. New York: Robert Appleton Company.

- Mangione, Fabian (6 septembrie 2015). „Senglea's statue of Maria Bambina”. Times of Malta.

- Anton Lucaci, material omiletic

- www.crestinortodox.ro

Âncora cultura sep

Nr.40, septembrie 2021

Fiul pictorului Manuel D’Assumpção ,Alberto s-a născut la Lisabona în 1956 și locuiește în prezent la Guimarães. A expus în mod regulat, individual și colectiv, începând din 1989, dedicându-se exclusiv picturii în 1990. Este membru al Royal Society of Arts (RSA), la Londra. Alături de artiștii Adrian Bayreuther, Constantin Severin, Izabella Pavlushko, Olga Dmytrenko și Philippe Nault, el formează Grupul internațional „3º Paradigm”. De asemenea, este membru al Societății portugheze de autori, al Societății internaționale de scrisori ilustrate, al grupului „Artiști pentru pace” și al „expresionismului arhetipal”.

Alegerea lui Severin: Alberto D'Assumpção

Orfismul lui Robert Delaunay ar putea fi considerat una dintre posibilele rădăcini ale concepției despre artă a artistului vizual portughez Alberto D'Assumpção . Același accent pe primatul cromaticii, preferința culorilor complementare juxtapuse pure și luminoase, organizarea liberă a elementelor vizuale folosind motive precum „curcubee fragmentate”, mult mai conectate la viața sa interioară și la structura sa muzicală, decât la lumea exterioară .

Remarcabil membru al Grupului Expresionism Arhetipal, Alberto pare să caute realitatea esențială a vieții universului. Vortexul său de forme, oscilația multiformă dintre planuri și volume (similar abordărilor lui El Lissitzky) și impresia ciudată cu privire la reversibilitatea unor astfel de forme, arhetipurile pure ale unei ierarhii vizuale celeste, creează o coerență dulce și secretă care atinge direct sensibilitatea noastră, precum muzica din sferele cele mai înalte. Singurele aluzii la lumile vizibile în arta sa expresivă și impresionantă sunt minunatele ferestre gotice și romanice care ne amintesc de trecerea dintre interior și exterior, dar întotdeauna traversate de schimbul intim al structurilor cosmice filigranate și luminoase. În iconografia sa, a obiectelor ideale, putem găsi destul de frecvent sferele verzi, poate arhetipuri ale perfecțiunii vii și, totodată, etice.

Eu știu că prietenul meu ,Alberto este îndrăgostit de perfecțiunea morală. Din acest motiv, el pare ultimul Don Quijote al vremurilor noastre, incluzând aici și obsesia sa pentru arta pură. Cu siguranță, un adevărat model pentru arta viitorului.

Constantin Severin

0.2.1 FOTO Alberto Alberto D'Assumpção.jpg

Âncora c1 sep

Âncora c2 sep

Nebănuite repere portugheze în literatura română modernă:

Craii de Curtea-Veche-studiu de caz

Aluzii portugheze în Craii de Curtea-Veche

Un caz special pentru studierea modului în care imaginea Portugaliei este reflectată în literatura română ar fi acela al unui contact indirect. Mai precis, reflectarea nu ar fi rodul unei cunoașteri directe a tărâmului lusitan și a culturii sale, ci s-ar face intermediat, printr-un terț. De cele mai multe ori, acest terț este unul cultural: livresc, artistic, muzical. Și totuși, este greu de presupus că un astfel de mediator cultural și-ar fi făcut simțită prezența în România, iar impactul emoțional, mai ales, să fi fost atât de puternic încât el să devină un factor important în procesul de creație. În ciuda înrudirii lingvistice și a unei imprecise matrici culturale cu zone de apropiere, România și Portugalia rămân prea îndepărtate, și nu numai geografic, ca efluviile unei culturi să o influențeze pe cealaltă în mod osmotic.

Și totuși, acest lucru s-a întâmplat, după părerea noastră, chiar dacă el a fost trecut cu vederea sau, uneori, a fost interpretat eronat. Paradoxal, putem afirma fără urmă de tăgadă că se găsesc repere portugheze într-una dintre cele mai surprinzătoare capodopere ale literaturii românești interbelice-romanul Craii de Curtea-Veche.

Nimeni nu-l poate bănui pe Mateiu Caragiale să fi avut vreun contact direct cu cultura lusitană. Nici în producția sa literară, nici în însemnările din Agenda-Acta-Memoranda sau Jurnal, și nici în corespondență nu există dovezi în acest sens. El nu a făcut niciodată aluzii la izvoare de sorginte portugheză, și nici biografii sau exegeții săi nu au putut afirma așa ceva, așa cum au găsit, de pildă, vizibile amprente ale liricii baudelairiene, ale prozei fantastice a lui E. A. Poe, sau ale dandismului cu note malefice al lui Barbey d´Aurevilly. Cu toate acestea, exemplele care vor urma sunt ușor de localizat, istoric și geografic, ca aparținând lumii portugheze de către orice familiar al acestei culturi. Iată-le mai jos și explicate pe rând:„ Îi plăcuse să viseze în fața stâncii de pe care Sapho se aruncase în valuri, a țărmului unde se înălțase rugul lui Pompei. Ici fu răpusă frumoasa Ines, colo muri închis regele nebun.”

Aluzia este la două toposuri emblematice pentru istoria Portugaliei: Coimbra și Sintra. Primul, îndeobște știut ca orașul uneia dintre cele mai străvechi universități europene, este și scena unei dramatice povești de dragoste care a inspirat ulterior literați, artiști plastici și muzicieni. Infantele Dom Pedro, ulterior regele Pedro I, se îndrăgostește de frumoasa damă de companie a soției dale, Infantă de Spania. Ea însăși de stirpe regală, Ines de Castro dăruiește prințului trei copii, dar le și permite fraților săi să joace un rol important în politica Portugaliei. La porunca regelui Alfonso al IV-lea, este ucisă, în fața copiilor săi, în Mănăstirea Santa Clara din Coimbra. Odată devenit rege, Pedro I își legitimează fiii proveniți din legătura cu Ines de Castro, argumentând decizia prin căsătoria secretă care fusese încheiată la Bragança, și ordonă deshumarea cadavrului soției, organizând ceremonialul de încoronare și obligându-și curtea să jure credință unei suverane moarte.

Sintra este locul unde „muri închis regele nebun”. Mateiu Caragiale face astfel referire la regele Alfonso al VI-lea, cel de-al doilea vlăstar al dinastiei de Bragança, înlocuit, în căsătoria sa neconsumată cu o prințesă franceză din casa de Savoia, de fratele său, Pedro al II-lea. Ultimii nouă ani ai vieții, Alfonso al VI-lea și i-a petrecut închis într-una din încăperile palatului regal de la Sintra, care încă mai poartă urmele pașilor săi. „Și nu mă întrebam atât cine este acel domn Pantazi-așa părea că-l cheamă-omul pătimaș după Frumos și adăpat la izvorul tutulor cunoștințelor care citea în original pe Cervantes și pe Camoes și vorbea cu cerșetorii țigănește, cavalerul Sfântului-George al Rusiei, cât mă ciuda pricina tristeții acelui răsfăț al soartei, taina acelei line melancolii ce-i adumbrea așa de romantic ființa și se oglindea nesfârșită în priveliștea atâtor ceruri, atâtor mări și limane”

Este greu de explicat cum Pantazi, acest personaj de origine levantină, asupra căreia vom reveni, putea citi în original nu numai pe părintele romanului picaresc spaniol, binecunoscutul Cervantes, dar și pe la fel de notoriul bard portughez, al cărui nume se identifica de mul cu țara sa. „Eram trei odrasle de dinaști cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan de Ierusalim, ziși de Malta, purtând cu fală pe piept crucea de smalț alb și încununatul trofeu spânzurate de panglica de canavăț negru. Răsărisem în amurgul Craiului-Soare, părinții iezuiți ne crescuseră și ne înarmase Villena”.

Grafia pe care o folosește Mateiu Caragiale în cazul de față l-a făcut pe Barbu Cioculescu să ofere următoarea notă explicativă: „Juan-Manuel-Fernandez Pacheco, marchiz de Villena, erudit și om politic spaniol, mort în 1725. În Războiul de succesiune al Spaniei se alătură lui Filip al V-lea și fu capturat de austrieci la Gaeta. A întemeiat Academia Spaniolă, în timp ce nota din ediția „Biblioteca pentru toți” serie relansată de Jurnalul Național, face referire la orașul spaniol Villena din provincia Valencia. Probabil că autorul Crailor transcrisese acest nume ciudat din memorie, sau, și mai probabil, așa cum vom demonstra ulterior, el transcrie un nume pe care l-a auzit, dar pe care nu l-a citit niciodată și, nefiind familiar cu limba portugheză, recurge la o grafie spaniolă”.

Cine este, deci, personajul care i-ar înarma pe cei trei crai-„odrasle de dinaști”? Nu poate fi decât Filipa de Vilhena, nobila văduvă portugheză care, în 1640, în plină luptă de restaurare a monarhiei portugheze, eveniment resimțit ca o renaștere națională, și-a înarmat proprii fii cavaleri, îndemnându-i să lupte pentru „restaurarea patriei”. Acest episod istoric remarcabil constituie tema dramei romantice omonime al lui Almeida Gartett ca și a unui tablou realizat, în 1801, de Vieira Portuense. „...pretutindeni eram oaspeții Măriilor, Sfințiilor și Luminățiilor toate, ai Domnitorilor mari, de mijloc și mărunți, ai Prințeselor-starițe, ai Prinților-egumeni și ai Prinților-episcopi; la Belem și la Granja, la Favorita și la Caserta...”.

Este interesant de notat că enumerarea reședințelor regale și nobiliare, precum și a altor toposuri din această categorie, începe cu suburbia lișboetă Belem, mult mai cunoscută prin cele două monumente de arhitectură în stil manuelin, Torre(Turnul) de Belem și Mănăstirea Ieronimiților, cu hramul Sfânta Maria, precum și prin faptul că, de pe cheiul Tagelui de aici, au pornit caravelele portugheze spre țărmurile marilor descoperiri, cu binecuvântarea Regelui Manuel I. Palatul regal din Belem, azi reședință prezidențială, este o construcție târzie, datând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și a fost folosit în repetate rânduri drept reședință pentru oaspeți de rang înalt, încetând să mai fie locuit de monarhii portughezi încă din primii ani ai secolului XX. El nu s-ar încadra astfel, nici istoric, nici ca prestigiu, în aceeași categorie cu Versailles, Windsor, Amalienborg, Sans-souci, sau Schonbrunn din aceeași enumerare.

„Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe, șederea în orașul acesta mi-a părut din ceasul sosirii un surghiun și așa mi se pare oriunde mă aflu pe uscat, cu pământul mă împacă numai patima florilor, singura pe care dorul de mare n-a putut-o înăbuși în mine...sunt și eu nebun după flori; pentru orchideele mele, nu pentru mine-eu le sunt doar oaspe-am cumpărat quinta manuelină, ce, pe țărmul Oceanului, într-un colț lusitanian de rai, a adăpostit odinioară iubiri regești”.

De ce ar cumpăra Pantazi, vlăstarul piraților greci, un domeniu, o „quintă” atât de departe de leagănul strămoșilor săi, marinari de Mediterana? De ce ar prefera o reședință „într-un colț lusitanian”? Acest ultim citat conține aluzia cea mai clară și izbitoare la o influență portugheză în capodopera mateină. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de o simplă proprietate, ci de una care „a adăpostit odinioară iubiri regești”. Vom încerca să găsim răspunsuri la aceste întrebări, dar deocamdată trebuie lămurită identitatea însăși a domeniului.

Termenul „quintă” definește în limba portugheză o proprietate rurală cu reședința sa, o proprietate manorială de mici dimensiuni, o casă la țară. De ce să fi folosit Mateiu Caragiale un cuvânt portughez? Și de ce neapărat o „quintă manuelină”, adică o proprietate construită în acel amestec de gotic târziu cu stilul renascentist din timpul lui Dom Manuel I? Un răspuns ar fi pentru că este vorba de stilul arhitectonic cel mai tipic portughez cu inovația sa de elemente decorative din motive marine și ale artei navigației. O astfel de proprietate, plasată pe țărmul Oceanului, se potrivește cel mai bine unui proprietar „bolnav de dorul de mare”.

O altfel de explicație ar fi că termenul „quintă” se regăsește în sintagme celebre pentru istoria mitică a Portugaliei, cum ar fi „Quinta das Lagrimas”. Ea este cea care a adăpostit odinioară o iubire regească, și anume pe cea deja amintită dintre năvalnicul infante Dom Pedro și frumoasa nobilă galeză, Ines de Castro. Proprietatea aflată pe malul râului Mondego, nu departe de Coimbra, care adăpostește azi un hotel de lux, a fost domeniu regal de vânătoare încă din secolul al XIV-lea și pe suprafața sa sunt multe locuri legendare legate de romantica poveste de iubire dintre un prinț și doamna de companie a soției sale.

Cum ar fi ajuns Pantazi să posede o astfel de proprietate și de ce sunt întrebări care și-ar putea afla răspunsul într-o încercare de a descoperi pe cel care s-ar afla în spatele personajului matein.

Profesor Doctor Daniel Silva Perdigão

„EMINESCUL MEU CHERI”. Rânduri din scrisorile de dragoste rănită ale Veronicăi Micle către poetul nepereche

Poemele de amor ale poetului național al românilor sunt cunoscute, știm ce i-a inspirat muza (dispărută tragic și ea, tot în anul 1889). Dar el cum a fost iubit?

Pe 15 iunie s-au împlinit 132 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Profităm de ocazie să ne întoarcem la cea mai cunoscută poveste de dragoste din literatura română: Mihai Eminescu – Veronica Micle.

Pentru acest articol am selectat fragmente din volumul Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle (scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea – ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Illias), publicat la editura Polirom în anul 2000.

Poemele de amor ale poetului național al românilor sunt cunoscute, știm ce i-a inspirat muza (dispărută tragic și ea, tot în anul 1889). Dar el cum a fost iubit?

Ca să încercăm o schiță de răspuns am răsfoit (din nou) scrisorile de dragoste ale Veronicăi Micle către „Eminul ei iubit”. Ca de fiecare data vă recomandăm să nu vă mulțumiți cu pasajele selectate de noi și să citiți volumul integral.

SCRISOARE DIN 8 FEBRUARIE 1880 (IAȘI)

Mițicule iubit,

(…) Mițule, tare m-a rugat Hanrieta (n.r. – sora poetului) să te trimit ei la Botoșani de vei veni la Iași, nu știu dacă vei veni, ceea ce te rog însă să nu te duci numaidecât la Ipotești. Eu presupun că ea avea să-ți facă ție oarecare destăinuiri confidențiale.

Eu deși știam ceva de la tine m-am făcut însă că nu știu nimic, nici n-am încercat să devin curând confidenta inimii sale, deși aș fi putut, ea are așa un suflet expansiv și dorit de-a comunica cu cineva, însă nu am voit să abuzez de sinceritatea caracterului său și m-am făcut că nu știu nimic.

(…) Te dorește ca și mine să te vadă, ba, poate și mai mult decât mine, când vorbea de tine i se umpleau ochii de lacrimi și-mi spunea ce de mult ține la tine; îți spun drept păcat vei face de nu tei vei duce să o vezi; îmi pare că are așa multă nevoie de a fi aproape de tine, de-a vorbi cu tine.

Mițicule, Mițule, Miluță te sărut și te sărut și te pup și te îmbrățișez și te doresc și iar te doresc și iar te sărut și acum te sărut de mii de ori.

Veronica care nu poate fi supărată multă vreme pe răutăciosul ei Eminescu.

SCRISOARE DIN 12 MARTIE 1880 (IAȘI)

Mițule iubit și al meu scump și drăgălaș,

(…) Eminule, scrisoarea ta e foarte posomorâtă, mi-i da voie fără să te superi dacă te voi acuza pe tine oricât de rău ți-ar merge, tu vrei singur să ridici la nesfârșit piatra lui Sisif; tu puteai când ai fost la Iași să vorbești cu Pogor și să capeți ceva la Iași. Eu nu insist, Mițule, dintr-un sentiment de delicateță care-l am față de tine, ca să vii numaidecât la Iași, lucru pe care dacă ai ținea cât de puțin la mine ar trebui să-l faci – dar crezi că mă aranjează istoria asta? Trebuie să recunoști în fine că eu prefer să mi se impună decât să impun, de aceea las să vedem care o fi rezultatul.

Mițicule, uitam să-ți spun că mi-am luat un corset cu dantele albastre, ce vrei – iar m-am făcut cochetă ca acum două trei luni, ba încă și mai cochetă!

Eminescule, alaltăieri a fost la mine Mme Humpel, am vorbit de tine și de poezia ta, am spus că ai fost prin Iași, ea mi-a zis că și D. Maiorescu are a veni, mă voi duce să-l ascult.

Eminescul meu cheri, spune-mi răspunde numaidecât – e ordin împărătesc – mai iei tu medicamentoasele tale? Și cu aceasta am onoare de a te înștiința că mă așteaptă așternutul și mă duc să mă culc singură, singurică cu gândul la scumpul meu.

SCRISOARE DIN 15 MARTIE 1880 (IAȘI)

Miguel Eminescu de Ipotești,

Sunt veselă, însă pe tine supărată; totuși te voi întreba, aceasta în scop de-a primi o scrisoare de la tine, cum ai vroi să mă fotografiez, carte-visite sau Cabinet Portrait?

(…) Nu știu de ce nu mi-ai răspuns la scrisoarea trecută? Știi că nu-ți mai scriu de-acuma de fel, dacă vei relua vechiul tău obicei acela de-a nu scrie decât când îți toarnă, am să-ți spun o răutate ori o lasă pe altă dată.

Miguel, te pup și te rog ca să-mi scrii. Nu aș voi însă o scrisoare ca cea din 10 Mart., pare că eu sunt cauza multor suferinți ale tale, în caz de-ar fi așa, sacrifică-mă te rog ca să nu mai fii trist și ursuz.

Și iar te sărut,

Veronica.

SCRISOARE DIN 19/20 FEBRUARIE 1881 (IAȘI)

Domnul Eminescu,

Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o cunoștința și relațiunea D-tale, rușinea, desprețul oamenilor (rând șters), desesperarea, toate, toate m-au cuprins astfel încât nici știu pe ce lume mă aflu. Pe D-ta să te calific – regret că ești sub orice critică – dacă prin o fericită întâmplare ai perde inteligența care-o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale.

D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă numai când mă gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine pre-meditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe alte pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să-mi faci astfel încât să-mi vie nebuneală.

(…)

Rămâi dar cum ai fost în trecut și continuă tot cu atât succes fizic și moral viața de holtei de până acum, și să-ți dispară din cap acel nour care-ți îngreuia mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte.

D-le Eminescu, niciun cuvânt n-ai la adresa mea, eu am fost atât de sinceră cu D-ta încât niciun cuvânt al meu n-a fost minciună.

Zdrobită de amar și desesperare încă odată te mai rog să-mi trimiți în plic toate scrisorile mele, eu imediat la rândul meu le voi trimite pe-a(le) dumitale,

V. Micle

SCRISOARE NEDATATĂ

Domnul Eminescu,

Să nu credeți că ați scăpat de mine, nu; întocmai așa cum eu nu am scăpat de Dta chiar după doi ani de absență, după cum nu am scăpat de Dta până nu V-ați îndeplinit scopul meschin și infernal de a mă face de râsul și desprețul lumei. Ce să fac, Domnul meu, dacă nu mă pot înălța până la Dumnezeeștile percepte ale lui Christ și a da cu pâne în acei care aruncă cu petre în mine.

Ca șacalul în pustiu am gemut și am suspinat singură asupra relelor pe care mi le-ai făcut Dta, și astăzi acele simțiri s-au prefăcut într-un singur gând cu o singură dorință: Dorul unei răsbunări tot atât de puternice și vindicative ca nenorocirea pe care mi-ați făcut-o D. Voastră în acord cu Mite Kremnitz.

(…) E trist că Dta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine, vei purta însă consecvențele după cum am purtat eu consecvențele de mii de ori mai fatale ale încrederii ce am pus în Dta și cuvântul Dtale.

Dr. Vasile Astărăstoaie: „Al nouălea val”

Publicat august 5, 2021

Expresia „al nouălea val” este adesea folosită în sens metaforic, ca un simbol al pericolului, o manifestare a unei forțe formidabile și irezistibile. Simbolul celui de-al nouălea val provine dintr-o credință populară că, în timpul unei furtuni pe mare, al nouălea val este cel mai puternic și cel mai periculos, adesea fatal. Această expresie mi-a venit în minte când am auzit despre „măsurile” propuse de autorități (naționale și internaționale) pentru a preveni apariția unui nou val epidemic. Una dintre aceste măsuri ar fi limitarea unor drepturi persoanelor nevaccinate (care ar reprezenta un pericol pentru sănătatea publică). De 8 luni, propaganda afirmă că vaccinul anti-covid ne protejează pe noi, dar și colectivitatea, împiedică răspândirea virusului și are o eficiență de peste 90%. Aceasta o fi realitatea?

La nivel mondial, în data de 4 august 2021 situația era următoarea:

Israel: populație complet vaccinată – 62.21%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 305.77, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.68;

Mongolia: populație complet vaccinată – 60.63%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 309.31, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 1.35;

Belgia: populație complet vaccinată – 60.47%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 144.56, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.33;

Spania: populație complet vaccinată – 59.48%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 473.16, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 1.37;

Portugalia: populație complet vaccinată – 57.97%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 241.23, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 1.29;

Marea Britanie: populație complet vaccinată – 57.07%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 378.8, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 1.23;

Italia: populație complet vaccinată – 53.29%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 90.56, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.28;

Germania: populație complet vaccinată – 52.63%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 27.01, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.05;

SUA: populație complet vaccinată – 49.36%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 283.64, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 1.29;

Franța: populație complet vaccinată – 48.69%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 328.44, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.66;

Suedia: populație complet vaccinată – 42.24%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 52.29, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.03;

Serbia: populație complet vaccinată – 39.78%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 50.13, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.44;

România: populație complet vaccinată – 25.42%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 8.61, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.18;

Bulgaria: populație complet vaccinată – 14.58%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 39.56, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.49;

Belarus: populație complet vaccinată – 9.11%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 95.57, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 1.06;

India: populație complet vaccinată – 7.77%, cazuri noi confirmate (la 1 milion de locuitori) – 29.45, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.38;

Taiwan: populație complet vaccinată – 1.76%, cazuri noi confirmate (la 1milion de locuitori) – 0.73, număr decese (la 1 milion de locuitori) – 0.02;

Se observă că țările care au o rată mare de vaccinare au în continuare un număr mare de infecții și chiar de decese comparativ cu țările care au vaccinat mai puțin. Interesante și încă inexplicabile sunt cazurile Taiwanului și Mongoliei. Ambele țări, până în februarie 2021, aveau aceeași rată de infectare și nu vaccinau populația. Mongolia a început să vaccineze masiv și numărul de infecții a explodat. Experiența Taiwanului, care nu a impus nicio restricție, este, de asemenea, interesantă. Bineînțeles este o observație empirică și s-ar putea obiecta că datorită nevaccinaților virusul continuă să circule și să producă infecții comunitare. Este o posibilitate (dar care trebuie dovedită), după cum există și posibilitatea ca eficiența vaccinului să nu fie cea declarată, mai ales în situația noilor variante de SARS-CoV-2. Deja Israelul a declarat că doar 39% dintre cei vaccinați sunt protejați față de varianta delta a virusului.

Pentru a ne lămuri, trebuie cercetat, în primul rând, dacă vaccinații se pot infecta și mai ales dacă pot transmite virusul în comunitate (la fel ca și cei nevaccinați). Până recent, propaganda afirma că acest lucru nu se poate întâmpla decât în mod excepțional, vaccinații au o încărcătură virală mică, fără impact major asupra situației epidemiologice. Vaccinatul se protejează pe el și mai ales pe cei dragi lui. Au apărut studii care contrazic această lozincă. Vă prezint doar câteva dintre ele.

Petros Ioannou & all, în Transmission of SARS-CoV-2 variant B.1.1.7 among vaccinated health care workers (Infect Dis (Lond). 2021 Jun 26;1-4) (https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/34176397/), prezintă rezultatele unui studiu privind încărcăturile virale la lucrătorii din domeniul sanitar, diagnosticați cu COVID-19 în perioada 4 ianuarie – 14 aprilie 2021. S-a constatat o încărcătură virală similară la persoanele vaccinate și nevaccinate infectate cu SARS-CoV-2 varianta B.1.1.7, sugerând eficacitatea potențial redusă a vaccinului în prevenirea transmiterii B.1.1.7.

Kasen K. Riemersma &all, în Vaccinated and unvaccinated individuals have similar viral loads in communities with a high prevalence of the SARS-CoV-2 delta variant (https://www.medrxiv.org/content/10.1101/2021.07.31.21261387v1), constată că SARS-CoV-2 varianta B.1.617.2 (delta) este asociată cu încărcături virale mai mari și transmisibilitate crescută față de alte variante… De la începutul lunii iulie 2021, cazurile de SARS-CoV-2 din Statele Unite au crescut, varianta delta devenind linia predominantă. Studiul arată, citez: Nu găsim nicio diferență în ceea ce privește încărcăturile virale atunci când comparăm indivizii nevaccinați cu cei vaccinați. Rezultatele noastre, deși preliminare, sugerează că, dacă persoanele vaccinate devin infectate cu varianta delta, acestea pot fi surse de transmitere a SARS-CoV-2 către alții.

În Marea Britanie, ZOE Covid Study arată că un procent important de vaccinați s-au infectat și pot transmite boala.

Catherine M. Brown & all. publicau, pe 30 iulie 2021, raportul Outbreak of SARS-CoV-2 Infections, Including COVID-19 Vaccine Breakthrough Infections, Associated with Large Public Gatherings — Barnstable County, Massachusetts, July 2021(https://www.cdc.gov/mmwr/volumes/70/wr/mm7031e2.htm)

În iulie 2021, în urma mai multor evenimente publice, într-un oraș din Massachusetts (unde acoperirea vaccinala era de 69%), au fost identificate 469 de cazuri COVID-19; 346 (74%) au apărut la persoanele complet vaccinate. Testarea a identificat varianta delta la 90% din eșantioane de la 133 de pacienți. Valorile pragului ciclului au fost similare la probele recoltate de la pacienții care au fost complet vaccinați și la cei care nu au fost. Persoanele complet vaccinate au primit 2 doze de vaccin mARN-Pfizer-BioNTech sau Moderna o doză unică de vaccin Janssen [Johnson & Johnson] ≥ 14 zile înainte de expunere). Secvențierea genomică a specimenelor de la 133 de pacienți a identificat varianta B.1.617.2 (Delta) a SARS-CoV-2, virusul care cauzează COVID-19, în 119 (89%) și sublinia delta AY.3 într-unul (1%). În general, 274 (79%) pacienți vaccinați cu infecție descoperită au fost simptomatici. Dintre cinci pacienți cu COVID-19, care au fost spitalizați, patru au fost complet vaccinați.

Datele de mai sus sugerează că vaccinații se pot infecta, îmbolnăvi și pot transmite boala. De aceea nu înțeleg de ce autoritățile (pentru a crește rata de vaccinare) le acordă tot felul de facilități (corelat cu măsuri restrictive pentru nevaccinați). Se creează impresia că mai importantă este consumarea dozelor de vaccin decât combaterea pandemiei. Am putea spune asemenea lor: nevaccinați, feriți-vă de cei vaccinați pentru că va infectează.

În concluzie, pericolul celui de al nouălea val nu vine de la virus, vine de la măsurile ilogice ale politicienilor și „experților” de pretutindeni.

P.S. Nu pentru toată lumea al nouălea val are semnificația fatală. Vechii greci au considerat că al treilea val este un val fatal, iar romanii al zecelea val. De al treilea am trecut, să ne pregătim pentru celelalte.

Academician Ioan-Aurel Pop la Putna:„ Patria noastră să fie credința noastră. Biserica noastră este egală cu națiunea română!”

„Patria noastră trebuie să fie credința noastră”, le-a spus duminică Președintele Academiei Române participanților la Serbarea de la Putna – 2021. Continuitatea unui ideal. „Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.”

El a explicat de ce Sfântul Ștefan cel Mare a inspirat idealul de unitate națională al tinerilor români din 1871 și a îndemnat românii să cinstească memoria făuritorilor României Mari.

„Haideți să luăm tradițiile și istoria, ca să ne fie un imbold pentru prezent și viitor, să ne închinăm cu smerenie, cum au făcut strămoșii care au construit această țară, să prețuim limba și să ne cunoaștem cu demnitate locul în Europa”, a spus academicianul.

Preafericirea Voastră, Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Preacucernici părinți, Preacuvioși monahi,

Preacuvioase monahii, Distinși reprezentanți ai autorităților, Dragi români din nordul Bucovinei, din Basarabia și de pe toată rotunjimea pământului românesc, Preacinstită și preasmerită adunare,

Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru – decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viața trecătoare pământească și de trecere a ei în viața eternă?

Era ca o metaforă pentru națiunea noastră adormită și necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe țări.

Din fericire, nucleul său, dar nu și cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut și din Bugeac, cele trei județe din sudul Basarabiei.

Cea mai mare parte a pământului nostru și a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine. Dobrogea era sub otomani, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub austro-ungari, pe lângă mulți români risipiți prin Balcani, care nu au avut niciodată șansa să trăiască în propriul stat românesc.

Tinerii studioși din România și din teritoriile românești înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ștefan cel Mare și Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertății și unității naționale a tuturor românilor.Și unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna?

Este important de știut că cele mai avansate idei ale conducătorilor, ale elitei intelectuale europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era u ideile care susțineau emanciparea națională a popoarelor.

Progresiștii epocii, aceia care gândeau la viitorul popoarelor europene, prevesteau și luptau pentru prăbușirea imperiilor multinaționale și pentru formarea câte unui stat pentru fiecare națiune.

Aceste imperii, care urmau să cadă după Serbarea de la Putna, erau cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Rusesc și chiar proaspăt-renăscutul Imperiu German.

Pentru popoarele care erau în întregime sau în parte prizoniere acestor formațiuni anacronice, nepotrivite vremurilor, se prevedea crearea și întregirea statelor lor naționale. Statul național era văzut atunci ca principala instituție de organizare, de protejare și de asigurare a viitorului fiecărui națiuni.

Se spunea că fiecare popor devenit națiune avea nevoie de o casă a lui și că această casă se cuvenea să fie statul național, după exemplele pe care ni le dăduseră mai-marii Europei cu mult înainte.

Prin urmare, tinerii români care au venit la Putna în 1871 s-au înscris în această mișcare generală europeană de emancipare a națiunilor, adoptând-o și adaptând-o și pentru români.

Autoritățile României de atunci erau obligate, în ciuda idealurilor naționale pe care le împărtășeau, să fie mult mai reținute și mai precaute, să se exprime adesea indirect, să uzeze formule diplomatice consacrate.

Dar tinerii, studenții, intelectualii erau liberi să spună ce gândesc, chiar dacă în afara zidurilor mănăstirii vegheau drasticele autorități austro-ungare.

Se considera atunci că abia după atingerea obiectivului independenței naționale a României ne puteam gândi la unire cu România a tuturor provinciilor aflate în afara României. Tinerii nu erau constrânși în zborul gândului lor. Ei puteau arde etape. Puteau visa la Unirea cea Mare înainte de câștigarea independenței.

Și totuși anumite măsuri de prevedere erau absolut necesare, pentru a nu risca să se compromită totul. Mănăstirea Putna era situată în Țara de Sus a Moldovei, de acolo de unde a venit ființa celei de a doua libertăți românești și, mai nou, de pe la 1775, se chema Bucovina și ajunsese parte integrantă a Imperiului Habsburgic.

Imperiul acesta al Habsburgilor, se transformase în 1867 într-o monarhie cu două capete – unul la Viena și unul la Budapesta – , în care majoritatea dominantă a populației nu era formată din austrieci și unguri, ci din așa-numitele «minorități».

Cu alte cuvinte, populația zisă «majoritară» reprezenta, din punct de vedere numeric, o minoritate. Iar majoritatea era formată din români, cehi, slovaci, croați, ruteni, polonezi, sârbi și alții.

Ei alcătuiau peste jumătate din populație, conform recensămintelor oficiale austro-ungare. Această imensă disproporție presupunea o vigilență ieșită din comun din partea autorităților, care, la 1871, au stat treze și au vegheat să nu cumva să fie jignite sentimentele monarhiei, ale Casei de Austria și în general ale statului austro-ungar.

Cu toate acestea, toți cei prezenți au văzut că se strânseseră la Putna tineri din toate provinciile românești înstrăinate și din România și că erau prezente cu discreție, ca și astăzi, și autoritățile statului român, că se vorbea cu înflăcărare de unitatea românească, despre limba română, despre asupriri imperiale și libertăți îngrădite, despre idealuri de viitor privind edificiul național românesc.

Mihail Kogălniceanu era cea mai înaltă autoritate a statului român – [un] moldovean dintr-o familie cu obârșia pe Cogâlnic, cum îi spune numele. Mihail Kogălniceanu, deputat, fost prim-ministru și viitor ministru, el a reprezentat la Putna și Academia Română, al cărui membru fusese ales în 1868 și al cărei președinte avea să devină.

El era un simbol. Marele lui merit de român dintr-o provincie înstrăinată și oropsită s-a văzut de pe când avea 25-26 de ani la Iași când, la deschiderea cursurilor de Istorie națională la Academia Mihăileană, a numit «patrie» toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește. Adică, pentru el, patria era în limbă, în suflet și-n credință.

La Putna a fost și Alexandru D. Xenopol, cu un memorabil discurs despre Ștefan cel Mare, premiat atunci pe bună dreptate. Și el avea 24-25 de ani.

Comitetul de Organizare al Serbărilor a făcut atunci un concurs și, până la urmă, a rămas în concurs doar Xenopol și a fost premiat și a vorbit despre rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare. Comisia, formată din oameni importanți ai timpului, i-a acordat lui Xenopol Marele Premiu.

Era student la Berlin, stipendiat al Societății Junimea din Iași, și el viitor membru al Academiei Române. Nu i-a trecut niciodată prin minte să rămână definitiv la Berlin sau în altă parte, cu toate că viața în România de atunci nu era simplă.

Serbările, însă, au fost animate de tinerimea română, în frunte cu Mihai Eminescu și cu Ion Slavici – Eminescu moldovean, Slavici transilvănean – și au cuprins cinstirea marelui voievod ca și astăzi, prin slujbe religioase cu prilejul acestei mari sărbători a Adormirii Maicii Domnului.

Sfințirea Mănăstirii Putna la 1469 și așezarea acolo în 1504, pentru somnul de veci, a voievodului mare unificator Ștefan cel Mare era destul simbol pentru adunarea tinerimii.

Vă reamintesc că Domnul de la Suceava, în cei aproape 50 de ani de domnie, a stăpânit mai mult de o sută de sate în Ardeal, a fondat episcopie ortodoxă la Cluj, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleac, acolo în Ardeal, de unde descinsese familia întemeietorilor Moldovei.

În înțelegere cu Regele Romanilor, Maximilian de Habsburg, Ștefan cel Mare a organizat o conspirație pentru răsturnarea regilor Ungariei și Poloniei și pentru propășirea țării sale, fiind considerat unul din cei mai mari oameni politici europeni, singurul român domn de țară românească care a primit titlul, din partea Papalității, de «Atlet al lui Isus Hristos» și singurul moldovean căruia cronicile Țării Românești – adică a doua Valahie pentru Ștefan, fiindcă pentru el prima Valahie era țara lui, a Moldovei – cronicile Țării Românești îi dau 17 ani de domnie la sud de Carpați.

Supranumit în anumite surse occidentale «rege al Daciei», dăruit cu titlul de țar sau de împărat, domnul Moldovei le apărea tinerilor de la 1871 drept un simbol perfect al adunării naționale românești.

Astăzi, preacinstită adunare, la 150 de ani de atunci, se cuvine să ne înclinăm în fața memoriei acelor făurari de țară. Putem spune și noi că de astfel de vremuri «se învredniciră cronicarii si rapsozii» [Mihai Eminescu – nota red.].

Ar trebui să ne înălțăm și să le urmăm exemplul. Într-o societate secularizată, dezorientată, cum e societatea europeană de astăzi, în care toate marile valori ale omenirii sunt puse sub semnul întrebării, noi ar trebui, cu bună cuviință și cu smerenie, să ne vedem de rânduiala noastră, să luăm exemplul marilor cărturari de la Putna, de la Vasile Alecsandri până la Mihai Eminescu.

Pentru mulți români de astăzi, ca și pentru cei de la 1871, patria este limba română. Dar, pentru noi în general, ca oameni, patria noastră trebuie să fie credința noastră, credința aceasta în care ne-am născut și fără de care nu am fi.

Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.

De aceea, haideți să luăm tradițiile și istoria, ca să ne fie un imbold pentru prezent și viitor, să ne închinăm cu smerenie, cum au făcut strămoșii care au construit această țară, să prețuim limba și să ne cunoaștem cu demnitate locul în Europa.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Adrian Severin:„ Vine o vreme în care te saturi să tot predici în deșert și să vezi cum ai tăi se închină idolilor și ți-i preferă ție pe profeții mincinoși!”

Poporul nostru nu se scaldă în mocirlă de 30 de ani, ci numai de vreo 15. Și asta pentru că atunci când i s-a dat libertatea de a alege, a ales mereu greșit.

S-a bucurat când a căzut guvernul Roman, deși asta a însemnat sfârșitul procesului de transformare a loviturii de stat de inspirație externă, în revoluție națională, ca și sfârșitul reformelor menite să facă posibil mariajul între libertate și dezvoltare, precum și între dezvoltare și integrare euro-atlantică.

S-a bucurat când am fost silit să plec din fruntea ministerului de externe, deși asta a fost sfârșitul naționalizării revoluției române și primul mare pas către pierderea suveranității noastre.

L-a preferat de trei ori pe Băsescu și băsismul unor variante care chiar dacă nu au fost ideale erau net mai compatibile cu ideea de salvgardare a națiunii, până când, a patra oară (în 2012), s-a văzut în imposibilitatea de a mai decide ceva.

S-a distrat la spectacolul cătușelor și a aclamat decapitarea liderilor naționali, înghițind toată minciuna așa zisei lupte împotriva corupției; urându-i pe românii care se îmbogățeau (nu am fost unul dintre aceștia, eu fiind printre puținii deținători de putere publică rămași în afara cercului îmbogățiților de revoluție, tranziție sau criză), dar privind, în cel mai bun caz, cu indiferență, pe străinii care le prădau țara.

Chiar și acum, poporul alege dictatura instalată sub acoperirea luptei împotriva virușilor, în dauna libertăților individuale, iar majoritatea minorității care, totuși, mai iubește libertatea, își leagă speranța de persoane care critică actuala putere numai pentru că nu fac parte din ea sau au fost victimele actualei puteri numai pentru că nu s-au putut înțelege cu ea la împărțirea prăzii.

Și pe mine mă interesează soarta românilor mai mult decât cea a afganilor, deși nu ignor faptul că într-o lume a interdependenței, cum este cea de azi, ceea ce se întâmplă în Afganistan are relevanță și în România. Numai că în România nu mă ascultă nimeni, în timp ce în afara României ideile mele încă mai au preț. Or, vine o vreme în care te saturi să tot predici în deșert și să vezi cum ai tăi se închină idolilor și ți-i preferă ție pe profeții mincinoși.

Părintele Amfilohie Brânză:„ Poți să ai dreptate și să nu fii într-un duh potrivit"

Câteva sute de oameni, adolescenți și adulți, preoți și bătrâni, profesori de religie și creștini veniți din parohiile municipiului Botoșani s-au adunat vineri după-amiază, în sala Cinematografului Unirea, pentru a asista la conferința "Eroi români contemporani cu Veșnicia", organizată de filiala Botoșani a Frăției Ortodoxe "Sf. Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință".

Cei prezenți în sală l-au ascultat pe părintele Amfilohie Brânză, starețul Mănăstirii Diaconești, care a vorbit despre despre eroii români. De asemenea, despre generația interbelică sub „teroarea istoriei” a vorbit dr. Corneliu Ciucanu, cercetător științific la Centrul de Istorie și Civilizație Europeană – Academia Română, Filiala Iași: „Generația interbelică a fost ocultată, dușmănită, a fost blamată, acuzată de la începuturi și, culmea, până astăzi. De ce această generație s-a fortificat, a crezut nemărginit în Dumnezeu, neam și țară, de ce a acționat la un moment dat ca un corp unitar, ca o unitate de elită în rândul națiunii, este pentru că de la începuturi, din anii 20, s-au asimilat unui curent politic naționalist creștin", a spus Corneliu Ciuceanu.

După prigoană și tortură, însă, acei oameni ai generației interbelice au rămas în continuare cenzurați, blamați. Pentru că, spune Corneliu Ciuceanu, „după 1990, fiii acelorași au început alt tip de cenzură, de data asta democratică. În anii 50 sub pulpana lui Stalin, actualmente sub umbrela democrației și a Europei. Este la fel de grav și nu cred că trebuie să lăsăm sub tăcere aceste lucruri".

Nu au fost trecute sub tăcere derapajele ideologice sub care astăzi se petrec numeroase atacuri la adresa educației, a culturii și a religiei. „Când vrei să destructurezi un neam, un popor, o societate, ataci familia, ataci biserica și ataci învățământul. Ceea ce se întâmplă de 30 de ani încoace. Noi, ca să avem o Românie trainică, dacă vrem dăinuirea și trăinicia României creștine, avem nevoie de noi generații, care să creadă în destinul și misiunea românească, oameni conștienți de trecutul lor, să aibă memoria istoriei, să știe să întâmpine eventualele provocări. Și sunt, slavă Domnului, sunt atâtea provocări și în țară și în lume", a rostit Corneliu Ciuceanu.

Părintele Amfilohie Brânză, starețul Mănăstirii Diaconești, le-a vorbit celor prezenți despre hrana sufletului, fie că este vorba de litera Evagheliei, fie că ne referim la misiunea fiecăruia în societate, o formă prin care fiecare dintre noi putem mărturisi și acționa în Adevăr. Exemple în acest sens sunt personalitățile care nu au cedat, nu au renunțat la credință, nu s-au dezis de crezul lor suprem.

„Marile personalități care au făcut istorie au avut o anumită conștiință de viață marcată de legea strămoșească", a spus părintele Amfilohie.

„Ce a putut Dumnezeu să ne dea de înțeles prin aceștia? Prin acești eroi? Eroismul lor e legat de Adevăr. Concepția aceasta creștină de viață nu este una oarecare. E revelată. Omul este ființă creată de Dumnezeu cu niște capacități și cu un rost existențial. Biruința la care ne cheamă Dumnezeu este cu totul alta decât biruințele lumești. De aceea numai pe seama acestei credințe au avut astfel de biruințe și au ieșit din asemenea situații".

Care este misiunea creștinului în societate și, mai ales, cum știm ce avem de făcut, sunt întrebări la care trebuie să-și răspundă fiecare. „Trebuie să știu mai întâi pe ce poziție mă situez eu. Dacă nu începi cu tine degeaba vrei să începi cu alții. Bine e să fim mai închegați, bine e să fim mai profund adânciți în Evanghelie, mai mânați de un duh mai eroic putem să avem o prezență mai dinamică și mai vie în societate", spune părintele, însă atrage imediat atenția că foarte dificilă este în special identificarea celor care luptă pentru Adevăr.

„Să recunoaștem, ne confruntăm cu un material uman din ce în ce mai inapt pentru acțiuni mai serioase. Avem probleme cu ai noștri. Să înțelegem în ce epocă am intrat. Poți să ai dreptate și să nu fii într-un duh potrivit", punctează părintele Amfilohie.

Succesul unui demers personal ține în special de efortul în a căuta, a înțelege și a mărturisi. „Nu e un secret sau o formulă pentru a rezista în lumea aceasta. Mai întâi citește Noul Testament, fiind sincer cu tine, caută un preot. Și să știți că niciun cuvânt din Evanghelie nu se poate împlini prin puteri proprii. Nu sunt fapte omenești, nici supraomenești acolo, ci cu harul lui Dumnezeu putem împlini toate. Ne cheamă la această cale de mărire, de împlinire".

Este nevoie de mărturisire și de sinceritate. De asumare și acțiune. „Cum ne putem mărturisi credința? Sunt multe forme de a mărturisi, dar sunt și diferite etape. Unii au mărturisit prin scris, alții prin Morse, altul a strigat. Dar mai întâi, credința nu se mănâncă la fel ca la matematică, chimie și alte științe. Trebuie trăită. Fii sincer cu tine. Între ce suntem și ceea ce vrem să părem că suntem e diferență mare. Pune-te la punct pe tine. Spală-te, să vezi că miroși altfel! Fă ceva și vei vedea de la sine cum merg lucrurile astea. Spovedește-te, împărtășește-te! Cinci minute fii sincer!", sunt cuvintele pe care tinerii din sală, și nu numai, le-au ascultat în timpul conferinței de vineri.

Diana Șoșoacă propune ca printr-un amendament la actuala legislație, cei care sunt considerați a fi expresia antiromânismului să fie pedepsiți cu cel puțin cinci ani de închisoarei

Sursele spun că proiectul a fost depus la Senat pe 28 iulie de către senatorul independent Diana Șoșoacă. La depunerea proiectului senatorul și-a prezentat și argumentările pe marginea acestei propuneri legislative, după cum urmează:

„Antiromânismul este considerat ca fiind percepția referitoare la românii exprimată ca ură împotriva acestora, precum și manifestările verbale sau fizice motivate de ură împotriva românilor, indreptate împotriva românilor sau a ne-românilor, a proprietăților românilor, a instituțiilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult ale românilor.”, a explicat senatoarea Diana Șoșoacă în justificarea depunerii proiectului.

Deocamdată nu se știe dacă amendamentul propus de Diana Șoșoacă va fi sau nu aprobat, dar cert există ideea și rămâne de urmărit care va fi deznodământul acestui proiect.

Dr. Răzvan Constantinescu :„Nu cred în coincidențe!”

Cum e posibil oare ca taman cei care cred că masca/ vagginul/ locdaunul în timpul unei epidemii cu un virus cu tropism respirator pot fi benefice, iar guvernele lumii doresc doar binele populațiilor pe care le păstoresc, sunt taman aceiași care credeau, în timp ce beculeau cu aifoanele și laserele, că:

- ”me too”/”șî ieu”

- ”fără penali în funcții publice”

- ”vă vedem”/”noaptea ca hoții”

- "ciuma roșie"/”UE PSD”/ "vin rușii!"

și alte lozinci fabricate în laboratoarele serviciilor, exact ăia care credeau că:

- ”valizele lui Dragnea”

- ”insula Belina”

- ”vila din Brazilia”

- ”OUG13 legiferează furtul până în 200.000 de euro”

- Referendumul pentru Familie îl ”scapă” pe Dragnea,

”fix” aceiași care-i trăgeau cu:

- ”lupta anticorupție”

- ”lovitura de stat” din 2012

- "pleacă multinaționalele", ”deficitul bugetar!!!”

- ”iubirea nu se votează”

- ”iminența falimentului Greciei”

- "arde Australia!"

- în spitale ”se moare pe capete din cauza nosocomialelor”

- ”încălzirea globală”

- balenele, oceanul planetar, Groenlanda

- doctorița Groșan este nebună

- ”statul de drept” și ”valorile europene”

- ”dezinfectantele diluate de 2000 de ori” (!)

riguros aceiași care:

- constatau că Daea și Dăncilă sunt proști, dar nu suflau o vorbă de enormele gafe, mult mai numeroase și mai hilare/grotești, ale unor comici precum Iohannis, Dragu, Orban, Câțu, Barna, precum și a țuțerilor media ai acestora (Rareș Bogdan, Fenechiu, Vâlceanu, Dancă, Dâncu, Hărău, Demenzo, Bulai etc.)

- Trump este 1rasist, curvar, nebun și filorus”

- poporul american l-a votat pe Joe Senilette Biden, care, pe parcursul întregii campanii, a stat ascuns în subsol, în timp ce contracandidatul făcea raliuri cu zeci de mii de cetățeni

- „fanaticii religioși sunt plătiți de ruși”... etc. etc.

Dar pe virusul Nipah îl mai țineți minte? :))) Un fel de variantă delta avant la lettre, tot de la ”specialiști” și ”știință” și acela...

Eu cred că trebuie să fie undeva o verigă (doagă?) comună!

Florin Piersic: „ Ce-ai făcut tu, române?”

... este pentru prima oară când am înțeles ce-a vrut să spună J.F. Kenedy cu vorbele sale ... "Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce trebuie tu să faci pentru țara ta.”

Acum întreb eu românii mei mult iubiți ...

Ce-ai făcut tu, române?

Îți spun eu: ți-ai furat căciula singur! Nu te-ai limitat la căciulă, ai furat o bucată de traversă să o vinzi la fier vechi și acum te plângi că faci cu trenul 10 ore în loc de 3, ai furat componente din sistemul de irigații și apoi te-ai plâns că îți omoară seceta culturile, ți-ai tăiat bucata de pădure și apoi ai țipat, ca din gură de șarpe, când casa ți-a luat-o la vale, ți-ai păcălit la cântar clientul intrat la tine în magazin și, apoi, ai dat din colț în colț că nu mai ai vânzare, ți-ai vândut pământul ca să-ți cumperi BMW și apoi ai jelit că n-ai ce mânca, ți-ai aruncat gunoaiele în râuri, lacuri, pe

stradă, în parc, și apoi ai fost indignat că este mizerie, ți-ai deschis firma și ți-ai bătut joc de angajați, apoi te-ai văitat că ai dat faliment.

Să-ți mai spun?

Ba, ți-ai învățat și copilul că necinstea și lipsa de respect te fac „șmecher” și plin de bani.

Să amintim și despre corupție!

Măi române, câți ai corupt tu când n-aveai răbdare să stai la coadă, la un ghișeu, când vroiai niște facilități care nu ți se cuveneau, când nu doreai să mai plătești taxe ca să te dai mare cu excursii pe la dracul în praznic?

Vrei educație?

Păi de unde? Ai uitat când reclamai profesorul că ți-a tras de urechi odrasla pentru că era obraznică? Când l-ai mutat la o alta școală, vezi doamne că aceea e mai "cu moț", ajungând sa îți ruinezi copilul și școala? Când îți agasai propriul copil cu meditații peste meditații pentru a demonstra că mutarea lui la altă școală este benefică? Doar sufletul lui de copil știe cât suferă și, nu, nu îți va recunoaște niciodată cât îl doare și cât este de obosit, de frica să nu te supere. Când ai mulțumit ultima dată unui profesor care, poate cu trudă și în condiții precare, ți-a făcut copilul "om"? Te-ai întrebat cât ai contribuit tu la educația copilului tău? Te-ai întrebat dacă tu, în locul acelor profesori, ai fi fost mai bun? Te-ai întrebat, măcar o singura data, cât de bine i-ai făcut copilului tău? Lui sau ție? Ai uitat când, fără urmă de considerație, ți-ai vorbit de rău părinți, copii, profesori, vecini...? Ce faci tu pentru țara și pământul tău natal?

Ești mândru?

Când ai luat atitudine că cineva ascultă tare muzică, în autobuz, sau că cineva face scandal într-un loc public? Când ai vorbit ultima oară fără (CPM)bip-uri?

Ce-ai făcut tu, ca cetățean de rând, române ? Nimic! Ai contribuit cu vârf și îndesat ori prin tăcere ori prin participare. N-ai vrut să știi de solidaritate, n-ai vrut să auzi de cinste, ai vrut doar vila și mașina bengoasă, chiar dacă rahatul de la vila ta polua lacul din vecinătate și pentru pământul pe care ți-ai construit-o ai dat șpagă la primar, să-l treacă în intravilan.

Datorită celor ca tine au avut de suferit cei onești, cei cu bunul simț la purtător, cei care au știut că bunăstarea nu este o consecință a șmecheriei, mitocăniei, arivismului și lipsei de scrupule. Din cauza ta au ajuns ceilalți pribegi, mulțumindu-se cu resturile de la masa altora, pentru că tu nu te-ai implicat, pentru că ție nu ți-a păsat, pentru tu ai aplaudat nedreptățile de care te foloseai să-ți fie bine trăgând după tine și o gloată de buimaci care spera că totul va fi roz, din secunda doi, dacă te urmează.

Nu mai arăta cu degetul spre alții! Arată spre tine!

De-aia n-ai o țară ca afară! Pentru că te doare în bască de lege, de țară (pe care o înjuri pe unde te duci), pentru că te doare în flecul de la pantof de toți și toate, chiar și de mamă-ta, de copilul tău și pentru că, oricât ai primi tot ți se pare prea puțin cât timp vine altul și-ți promite mai mult.

Ai cerut, dar n-ai dat nimic în schimb! Nici măcar un „bună ziua” îngrijitoarei care spăla scara blocului sau măcar... un pet în lada de gunoi!”

Actorul Mugur Mihăescu:„Dacă puneți cifrele anului trecut de mortalitate versus cifrele anului ăsta, mortalitatea este mai mică anul acesta la nivel global!”

„Vaccinul ăsta, al cui o fi, al celor de la Pfizer sau al celor de la AstraZeneca, e realizat pe baza unei tulpini a nenorocitului ăstuia de virus. Or, ca orice ființă vie, și acest virus va încerca să supraviețuiască printre oameni, deci va căuta să se transforme.

Am încercat să promovez cât am putut și cui m-a ascultat modelul suedez. Încă din martie am făcut asta, dar nu am reușit prea multe.

În primul rând, dacă puneți cifrele anului trecut de mortalitate versus cifrele anului ăsta, mortalitatea este mai mică anul acesta la nivel global. Faptul că ni se prezintă doar niște cifre pe ecran… vorbesc de mortalitate în general…faptul că au îmbrățișat toți ideea pandemiei și s-au speriat liderii mondiali(…). Îmi pare foarte rău, nu aveau cum să dea înapoi și acum avem numai cifre pe ecrane, numai morți.(…)

Oamenii ăștia au inoculat cu frică să păstreze puterea și să își justifice prostia făcută.”

Doctor Nicolae Paulescu: „Dar ce este Caritatea?”

„Caritatea este un act voluntar, a cărui formulă a fost enunțată astfel de către Iisus Hristos: „Iar când va veni Fiul Omului întru Slava Sa... El va zice celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci.... bolnav am fost și M-ați îngrijit .Atunci vor răspunde Lui drepții, zicând: Doamne... când Te-am văzut bolnav și am venit la Tine? Și răspunzând Împăratul va zice lor: Adevăr zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca iubirea, ce-i datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Și, într-adevăr, acesta este singurul mijloc efectiv, de care dispun oamenii, ca să-și manifeste iubirea către Creatorul lumii, către Autorul vieții lor, - și să înalțe astfel această iubire până la Acela pe care nu-L pot atinge și care n-are trebuință, pentru El Însuși, de binefacerile lor... căci El este Binele infinit. Din această sentință au răsărit spitalele. Fabiola, Sfântul Vasile, precum și împărații, prinții și oameni bogați, care au fondat spitale, n-au făcut decât să pună în practică preceptul carității creștine.

Caritatea este un act voluntar, pentru că atât scopul cât și mijloacele sunt cunoscute; pe câtă vreme mila este un sentiment instinctiv, căci dacă mijloacele sunt cunoscute, scopul este ignorat cu totul.(13 Sf. Ap. Ev. Matei, c. XXV. v. 31-40).

Există o mare deosebire între caritate, - care este iubirea de Dumnezeu, manifestată asupra oamenilor, - și mila sau filantropia, care este slaba iubire instinctivă pentru orice om. Este bine ca medicul să aibă milă de bolnavi. Dar, nu e de-ajuns; căci acest sentiment instinctiv este mai mult sau mai puțin capricios. De aceea este necesar ca și rațiunea să intervină, prin caritate, - mai ales când e vorba de a îngriji pe un bolnav sărac.

Originea ideii de spital fiindu-ne acum cunoscută, să ne întoarcem la întrebarea noastră: Care este spiritul ce trebuie să existe într-un spital? Sunt unii medici de spital, cupizi și avari, care, -sacrificând totul pentru clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti și fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor. Sunt alți medici de spital, orgolioși, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, şii consideră pe bolnavi ca pe niște obiecte de studiu. Ei sunt mulțumiți când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-și publice observația într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor. Din fericire, asemenea monștri sunt rari. Mai sunt și medici de spital cărora, în lipsa unei educații creștine, li s-a atrofiat fibra idealului și au căzut în indiferență, devenind pur și simplu niște funcționari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puțin. Acest soi de medici paraziți roiesc pretutindeni și constituie o adevărată plagă socială. D-voastră, însă, să nu urmați aceste păcătoase exemple. Când veți intra în vreun spital, dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate și de orgoliu, lepădați și trândăvia și dați-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți. Și dacă voiți să fiți perfecți, culegeți fructele ce se vor dezvolta din sămânța ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere și generoase, - și, urmând preceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuși Dumnezeu. Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital”.

Âncora c3 sep

Evenimente ICR Lisabona august-septembrie 2021

Expoziția „50 de ani de la dispariția lui Max Hermann Maxy“ prezentată la Galeria ICR Lisabona

Joi, 19 august, Galeria ICR Lisabona a găzduit vernisajul expoziției „50 de ani de la dispariția lui M.H. Maxy“, realizată de istoricul și cercetătorul Lucian Pricop. Evenimentul a adus în atenția publicului portughez personalitatea lui Max Hermann Maxy – pictor, inițiator de publicații, scenograf și creator de costume de teatru și de obiecte decorative, întemeietor de școală, profesor la Academia de Arte Decorative, la Şcoala de desen pentru artiștii evrei și la Institutul „N. Grigorescu“, director al Muzeului Național de Artă – la 50 de ani de la dispariția acestuia. Expoziția comemorativă, care a a cuprins 27 de panouri, a putut fi vizitată până pe 10 septembrie 2021.

1. Expoziția „50 de ani de la dispariția lui Max Hermann Maxy“ prezentată la Galeria ICR L

2. Expoziția „50 de ani de la dispariția lui Max Hermann Maxy“ prezentată la Galeria ICR L

Literatura română la feminin de Ziua Limbii Române

Anul acesta, ICR Lisabona a celebrat Ziua Limbii Române prezentând în mediul online literatura română „la feminin“. Astfel, s-a avut în vedere aducerea în prim-plan a literaturii noastre contemporane, prin vocile unor importante scriitoare române, poete sau prozatoare, din generaţii diferite, traduse în limba portugheză. Campania de promovare s-a desfășurat în perioada 30-31 august 2021, pe paginile de Facebook și Instagram administrate de ICR Lisabona. Au fost publicate o serie de fragmente în română împreună cu traducerea în portugheză, din operele următoarelor scriitoare: Diana Adamek, Gabriela Adameșteanu, Ana Blandiana, Ioana Bâldea Constantinescu, Magda Cârneci, Alina Gherasim, Florina Ilis, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Grete Tartler și Liliana Ursu.

Prezență românească la „Festival Internacional dos Açores“

„Festival Internacional dos Açores“ s-a aflat în 2021 la cea de-a XVI-a ediție. În cadrul festivalului au avut loc două concerte de muzică de cameră sprijinite de ICR Lisabona, ai căror protagoniști au fost pianistul Constantin Sandu (9 septembrie ora 19:00, Teatro Faialense) și ghitaristul Titus Isfan (11 septembrie ora 12:00, Casa Memorială Manuel de Arriaga). Constantin Sandu este directorul Departamentului de Muzică al Şcolii Superioare de Muzică şi Artele Spectacolului din Porto (ESMAE). În 2006, a obţinut titlul de Doctor în Muzică la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Grigore Constantinescu, cu teza Muzica portugheză pentru pian. Este laureat al Concursurilor Internaţionale de la Senigallia, Viotti-Valsesia, Paloma O’Shea – Santander, Epinal, Maria Canals – Barcelona şi a cântat în prestigioase Festivaluri Internaţionale (George Enescu – Bucureşti, Chopin – Paris, Santander, Festival de primavera – Sevilla, Ayamonte, Internationale Trossinger Tastentage, Muziksev - Izmir, Aveiro, Figueira da Foz, Espinho, Guimarães, etc.). Titus Isfan este absolvent al Conservatorului din Évora (ghitară clasică), sub îndrumarea artistică a marelui ghitarist croat Dejan Ivanovich. A câștigat premiul I la Concursul de ghitară clasică de la Montijo (ediţia a VI-a, 2016) şi o menţiune la Concursul Internaţional al oraşului Fundão în 2015. În prezent este profesor de muzică la Conservatório Regional de Artes de Montijo și are o susţinută activitate concertistică.

5. Prezență românească la „Festival Internacional dos Açores“.jpg

Turneul spectacolului multimedia „Dor – Uma lembrança“ în Portugalia

În luna septembrie 2021, o serie de spectacole multimedia intitulate „Dor – Uma lembrança“, au avut loc la Porto, Lisabona și Braga, în diverse spații culturale care promovează colaborările dintre artiști locali și internaționali. Turneul a fost organizat de Asociația culturală OKNA din Porto, cu sprijinul programului I-Portunus și al ICR Lisabona. Dor – Uma lembrança este un performance audiovizual live, cu muzică și imagini care proiectează sentimentul de dor/ saudade, care se regăsește adesea în folclorul tradițional românesc și portughez. Conceptul și punerea sa inedită în scenă sunt rodul unei colaborări româno-portugheze, între muzicienii Andreea Cristina Mircea - aka NINANIÑA (solist, compozitor), Hugo Caseira (backing vocals, interpret flaut, shakers, tambur și cimpoi) și Mauricio Brito (interpret percuție, cimpoi) și artiștii vizuali Cristina Pop-Tiron, Gáspárik Márton și Rezi Ors Tamás. Repertoriul cuprinde cântece din folclorul tradițional românesc și portughez, puse în scenă într-o manieră contemporană, combinând instrumentele tradiționale precum cimpoiul și chitara clasică cu diverse stiluri: clasic, jazz și electronic. În timpul concertului sunt folosite tehnici vizuale moderne de videomapping, cu imagini special realizate de artiștii vizuali sus-menționați, și cu o scenografie care crează un spațiu intim de introspecție.

7. Turneul spectacolului multimedia „Dor – Uma lembrança“ în Portugalia.jpeg

Expoziție Assamblage la galeria ICR Lisabona integrată în cadrul primei Bienale Internaționale de Bijuterie Contemporană de la Lisabona

La galeria ICR Lisabona a avut loc marți, 14 septembrie 2021, vernisajul expoziției „You are Here” (Ești Aici), din cadrul primei Bienale Internaționale de Bijuterie Contemporană de la Lisabona „Suor Frio” (Sudoare Rece). Lucrările celor șase autoare din expoziție, Magdalena Pelmuș Andreia Gabriela Popescu, Ramona Popescu, Madalina Spiridon, Diana Toboșaru și Gena Tudor, au fost prezentate de bijutierii și curatorii Cristina Filipe și David Sandu, președinții asociaților PIN și, respectiv, Assamblage. Expoziția beneficiază de o punere în scenă neconvențională, înscrisă în tendințele actuale din domeniu, și se desfăşoară în cadrul unui mai amplu partenariat cu asociațiile bijutierilor contemporani din România (Assamblage) și Portugalia (PIN), cea din urmă fiind și organizatoarea Bienalei. „Sudoare Rece”, tema căreia i se subscriu atât bienala cât și expoziția celor șase artiste promovațe de Assamblage, este o invitație la reflecție asupra corpului uman, asupra fricii atavice a omului în fața marilor fenomene ale naturii (unul dintre ele fiind chiar pandemiile) precum și a mijloacelor prin care acesta încearcă sau speră să se protejeze. Expoziția va fi deschisă până pe 19 octombrie 2021.

8. Expoziție Assamblage la galeria ICR Lisabona integrată în cadrul primei Bienale Interna

11. Expoziție Assamblage la galeria ICR Lisabona integrată în cadrul primei Bienale Intern

Coregraful Manuel Pelmuș prezent la Lisabona cu ocazia itinerării în Portugalia a expoziției-performance „Collective Exhibition for a Single Body – The Private Score”

Galeria Quadrum din Lisabona a inaugurat joi, 16 septembrie 2021, expoziția-performance „Collective Exhibition for a Single Body – The Private Score“. Conceptul îi aparține curatorului Pierre Bal-Blanc și a fost lansat la „documenta 14“ din Atena / Kassel în 2017, iar coregrafia este semnată de Manuel Pelmuș, prezent la vernisaj cu sprijinul ICR Lisabona. Gesturile care se discern în lucrările afișate la Galeria Quadrum au fost traduse într-o colecție de mișcări destinate interpretării coregrafice a dansatorilor care reproduc situații de zi cu zi într-o manieră spontană. În timp ce lucrările (aparținând între alții și unor autori români) care formează punctul de plecare pentru aceste manifestări artistice sunt expuse la galeria menționată, reprezentarea acestor opere de artă, în cheie coregrafică, are loc în spațiul public. Expoziția „Collective Exhibition for a Single Body – The Private Score“, care va putea fi vizitată până pe 24 octombrie 2021, prezintă lucrări de: Milan Adamčiak, Geta Brătescu, Anna Daučíková, VALIE EXPORT, Stano Filko, Tomislav Gotovac, Sanja Iveković, Anna Jermolaewa, Július Koller, Jiří Kovanda, Katalin Ladik, Simon Leung, Karel Miler, Paul Neagu, Manuel Pelmuş, Petr Štembera, Mladen Stilinović, Sven Stilinović, Slaven Tolj, Goran Trbuljak. Performance-urile, inspirate din operele artiștilor, vor fi realizate de Jack Hauser, Luiza da Silva Gabriel, João dos Santos Martins, Adriano Vicente.

14. Coregraful Manuel Pelmuș prezent la Lisabona cu ocazia itinerării în Portugalia a expo

15. Coregraful Manuel Pelmuș prezent la Lisabona cu ocazia itinerării în Portugalia a expo

„Le Musical – un art complet” de Alexandre Diaconu, la „Scena virtuală a ICR Bruxelles

0.0 FOTOle-musical-un-art-complet-alexandre-diaconu-6_1.png

„Scena virtuală a ICR Bruxelles” continuă vineri, 10 septembrie, cu al doilea eveniment al seriei, „Le Musical – un art complet”, în care Alexandre Diaconu prezintă legătura profundă dintre toate artele scenei în interiorul acestei forme artistice, ilustrând cum s-au consolidat pe parcursul diferitelor etape istorice și culturale de la Epoca de Aur a Musical-ului până la Broadway-ul perioadei moderne.

Filmul este amplu ilustrat cu fragmente din cele mai reprezentative spectacole de Musical, atât din Europa, cât și din Statele Unite, spectacole care au evoluat în timp ca tematică, decoruri, costumație și punere în scenă, aducând mii de spectatori în cele mai mari scene ale lumii.

Alexandre Diaconu realizează acest film ‘en connaisseur’ al Musical-ului, acest domeniu captivant, care unește trei dintre cele mai frumoase arte: teatru, muzică, dans.

Alexandre Diaconu, invitat în premieră la ICR Bruxelles, explică ce înseamnă să pregătești studenți pentru genul Musicalși subliniază importanța tot mai mare pe care acest gen teatral o are în rândul evenimentelor culturale, având un public din ce în ce mai numeros, mai ales în mediul online.

După studii muzicale și teatrale la București, Alexandre Diaconu își desăvârșește formarea profesională laUniversitatea Sorbona din Paris. Este profesor de teatru, voce și interpretare scenică, fondatorul și directorul Școlii Broadway, prima Școală Superioară de Comedie Muzicală din Belgia, unde pregătește elevi în Musical.A compus muzica pentru 35 de spectacole de teatru și pentru 9 Musical-uri, colaborând cu actori de primă mărime ai scenei românești. În paralel a compus muzică de film pentru scurt metraje, animație și lung metraje. Ca regizor, a îmbinat și alternat constant teatrul clasic cu Musical-ul. Astfel, printre piesele regizate se numără: Hamlet, Richard III, Romeo și Julieta, Macbeth, Julius Caesar, Lecția de Eugen Ionescu și a semnat regia altor spectacole de Musical: Sunset Boulevard, Chicago, The WItches of Eastwick, Ragtime și L'Ile de Tulipatan de Offenbach.

ICR Bruxelles continuă strategia de promovare a culturii române și a artiștilor români care trăiesc și creează în Benelux.În cadrul proiectului „Scena virtuală a ICR Bruxelles”, este prezentată o serie de lansări de carte, conferințe și interviuri în spațiul virtual, având ca invitați cercetători, curatori, istorici de artă, artiști, regizori de teatru și film, muzicieni, reprezentanți ai mediului academic din România și Belgia.

Âncora cultura octombrie

Nr.41, octombrie 2021

Âncora c1 oct

Nebănuite repere portugheze în literatura română modernă

Relația dintre un diplomat cu veleități literare și un scriitor cu aspirații diplomatice-o certitudine

0.1.1 FOTO Mateiu Caragiale Craii de curtea-veche.jpg

„Traducerile aici sunt foarte scumpe. Eu le plătesc totdeauna din buzunarul meu când e vorba de articole de ziar, relativ scurte. Dar traducerile de fascicole(broșuri) imprimate cu mai multe pagini costă multe mii de lei...”

A se compara acest citat cu deja menționatele însemnări a lui Mateiu Caragiale în Agenda-Acta-Memoranda din 15 ianuarie, respectiv 17 ianuarie 1925: „Articolul despre Vasco da Gama și fotografia 5000 de lei. Brederode-Universul”. Un document aflat în arhiva familiei Brederode lămurește, însă, pe deplin lucrurile. Este vorba despre dovada plății, constând în chitanța cu suma menționată, precum și de o notă a băncii către Brederode, care reproduce refuzul scriitorului de a fi plătit pentru traduceri. Desigur, acest refuz lămurește, pe de o parte, conflictul care va avea loc două zile mai târziu la redacția Universului, dar și faptul că Mateiu Caragiale se aștepta să fie răsplătit cu decorația Ordinului lui Christ, așa cum va reieși ulterior din context. În afara dovezilor diaristice, aceste documente sunt singurele care atestă legătura dintre ambasadorul portughez și scriitorul român.

Rămâne însă de clarificat notița consemnată de Mateiu Caragiale la două zile de la data de mai sus, și anume la 19 ianuarie: „Foarte neplăcută întâmplare a lui Brederode cu Universul”, urmată de alta: „Discuție violentă cu Brederode. Cel puțin în privința acestuia nu m-am înșelat.”

Acest scandal provocat în redacția celui mai important ziar bucureștean al timpului, în care Brederode nu prea reușise să plaseze știri referitoare la țara sa, este un motiv plauzibil pentru care nu a menționat în corespondența oficială către Lisabona împlinirea misiunii de omagiere a lui Vasco da Gama și în România. Rapoartele alarmante despre comportamentul său impulsiv și arogant plouau însă la Minister, trimise, după cum vom vedea, de victimele sale din București. Dar șefii diplomației portugheze își cunoșteau ministrul trimis în România. Irascibilitatea și lipsa sa de deferență erau notorii aici. Presa opoziționistă se și grăbise să se facă ecoul bine documentat al scandalurilor provocate de „Ministrul nostru la București”. Din această perspectivă, ce să se fi întâmplat între cei doi scriitori la Universul ca să motiveze deteriorarea vremelnicei lor legături care data deja de peste un an? Ipoteza existenței unei relații între cei doi anterioară anului1925, când numele lui Brederode apare menționat în însemnările personale ale scriitorului român, se bazează pe corelarea unora dintre ele, consemnate de Mateiu Caragiale în Agenda-Acta-Memoranda, cu fapte și întâmplări survenite ministrului Portugaliei la Porțile Orientului, „ou tout est pris a la legere”, după cum îl cita însuși Mateiu Caragiale pe Raymond Poincare. Prima dintre acestea datează din 2 iunie 1923:„Orele 11 Stelian Popescu-Iau 5000 lei de la legație...”

Un an și jumătate înaintea publicării articolului despre Vasco da Gama, Mateiu Caragiale primea de la Brederode aceeași sumă care îi fusese livrată deja la redacția Universului lui Stelian Popescu, probabil pentru un angajament de natură similară.

Profesor Doctor Daniel Silva Perdigão

Mihai Eminescu: „...nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții”.

„La noi, în țara absolutei libertăți, este cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruță la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înțeles al proprietarului este cruțarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții”.

(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iași, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

Dr. Monica Pop: "Cei care au împiedicat pacienții să ajungă la timp la un act medical necesar vor plăti, vor fi răspunzători în fața legii și a oamenilor"

„Vine vremea când cei care au făcut afirmații neadevărate privind pandemia cu tot ce presupune ea, vor plăti, vor fi răspunzători în fața legii și a oamenilor! La fel și cei care au împiedicat pacienții ceilalți să ajungă la timp la un act medical necesar! Mulți s-au stins! Motivele?! Greu de înțeles!”

Monica Pop, medic român patriot

S-a mai prăbușit un titan

Jean-Paul Belmondo a murit la 88 de ani, în locuința sa din Paris

Jean-Paul Belmondo, un mastodont al cinematografie franceze, a murit luni, 6 septembrie 2021 la domiciliul său din Paris, fiind în vârstă de 88 de ani. Potrivit avocatului său, în ultima vreme actorul se simțea foarte obosit și „s-a stins în pace”, informează AFP.

Bébel, mai mult decât o poreclă afectuoasă, aproape o marcă, ceva firesc, un spirit ludic neumbrit de o cerebralitate deplasată. O popularitate fenomenală: 160 de milioane de bilete vândute în Franța, dintre care o medie de 3,5 milioane de bilete per film în perioada de vârf a ascensiunii sale, nu neapărat cea mai bună perioadă a sa, dintre 1975 și 1985. Și mii de difuzări în reluare la televizor, cum a fost cazul în timpul primei închideri (lockdown) din 2020.

Actorul francez Jean-Paul Belmondo, care a declarat la împlinirea vârstei de 83 de ani că nu mai vrea să apară în nici un film, a făcut o ultimă excepție și a acceptat invitația fiului său, Paul, de a face un documentar despre viața și îndelungata lui activitate cinematografică, scrie Le Figaro.

Difuzată de postul de televiziune TF1, pelicula a fost realizată în locurile în care au fost turnate unele dintre lung-metrajele celebre ale artistului pe care milioane de admiratori din întreaga lume îl denumesc, cu tandrețe, Bebel. Sunt incluse și declarații ale unor unor cunoscuți și ale unor foste iubite, cum ar fi Ursula Andress, cu care a avut o relație sentimentală de șapte ani.

„Am acceptat pentru Paul. Aș fi refuzat orice altă invitație. A fost mai ușor să mă confesez în fața lui și știam că nu mă va trăda”, a declarat Jean-Paul Belmondo într-un amplu interviu publicat de cotidianul francez. „Dar este ultima dată când mai vorbesc”, a ținut el să precizeze.

„Mi-a făcut plăcere să merg din nou la Rio, unde nu mai fusesem de 50 de ani. (...) Am fost și la studiourile Cinecitta din Italia, care nu mai există. Am regretat că și cele de la Victorine, din Nisa, s-au închis”, a spus cineastul.

El a mărturisit că nu a fost niciodată atras de Hollywood, deși a primit oferte din marea cetate americană a filmului.

„Am preferat să rămân primul în Franța în loc să fiu pe locul al doilea în altă parte”, a explicat artistul, care s-a remarcat și ca producător de film și regizor de teatru. Jean-Paul Belmondo a amintit de unii dintre foștii prieteni care au plecat din această lume, dar a spus că nu se teme de bătrânețe și preferă să rămână optimist.

Despre Alain Delon a spus că a fost întotdeauna un prieten, deși presa a aruncat de multe ori cu noroi asupra lor, vorbind despre o falsă rivalitate dintre ei. „Dacă i s-ar întâmpla ceva, l-aș ajuta. Iar reciproca este valabilă. Este unul dintre puținii despre care pot să spun acest lucru”, a adăugat Bebel.

Arhimandritul Amfilohie Brânză:„ Că de rău nu putem scăpa nici cu bani, nici cu arme, nici cu petrol, nici cu diamante, nici cu tehnologie, ci doar cu puterea lui Dumnezeu!”

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de la Diaconești-Bacău, face parte din stirpea, tot mai rară azi, a soldaților neînfricați ai lui Hristos. Îi simți puterea din prima clipă. Privirea dreaptă, vorba hotărâtă, strângerea de mână fermă îi arată dârzenia. Dar pe cât de milităroasă îi este prezența, pe atât de largă inima – în care primește cu blândețe și empatie toate durerile și zbaterile celor care vin să i se spovedească. Pentru fiecare are un cuvânt de folos, o mângâiere, o îmbărbătare și un zâmbet. Căci acest călugăr încruntat și

plin de cerbicie, pe care nu te-ai mira să-l vezi încins cu o sabie, știe să zâmbească. Deși e mereu aglomerat de urgențe, găsește timp pentru toți cei care îi cer ajutorul duhovnicesc.Când acceptă să mai țină câte o conferință pentru tineri, sălile se umplu până la refuz. Părintele Amfilohie e iubit și prețuit atât pentru ce spune, dar și pentru cum spune. Este un mărturisitor curajos și neconvențional. De câțiva ani însă, și-a rărit aparițiile publice din afara mănăstirii. Și cu atât mai căutat este. Așa încât am găsit foarte potrivit să avem un scurt dialog cu sfinția sa despre bucuria Crăciunului și despre cum ajungem la ea.

„Să nu lăsăm ascunsă icoana Nașterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!”

- Preacuvioase părinte, Înalt Preasfințitul Bartolomeu, vrednicul de pomenire arhiepiscop al Clujului, spunea cândva că Nașterea Domnului e o sărbătoare a purității: Fecioara, fără de stricăciune, Îl naște pe Cel Fără de Păcat. Câți dintre creștinii care mai vin astăzi la biserică sau care vă trec pe sub epitrahil la spovedanie, mai au conștiința acestei sărbători a purității – ea singură fiind motivația pentru noi de a ne curăți?

- Nici nu vă dați seama câtă dreptate are acest mare vizionar al Bisericii noastre, a cărui lipsă o simțim din plin și pe care nu o putem acoperi noi toți acum. Definiția Nașterii Domnului ca sărbătoare a purității nu este doar o formulare teologică într-o Pastorală de Crăciun, ci afirmarea unui fapt existențial minunat, care se petrece an de an sub ochii noștri. Îmbrăcați cu ce au, apăsați de griji, mințiți și sărăciți, creștinii noștri, așa cum sunt ei, vin la biserică de Crăciun să primească mângâiere, pace și bucurie. Și primesc. Pentru că mai toți credincioșii, nu numai cei ce se spovedesc, ci și cei care aprind doar o lumânare sau aduc un pomelnic la altar, vin cu credința că Pruncul dumnezeiesc, care S-a născut, cât și Fecioara Maică, ce Îl ține în brațe, îi cheamă într-adevăr la o sărbătoare a bucuriei și împăcării, și mai ales a purității. Asta este puterea Praznicului. Setea de absolut și de puritate este sădită în firea noastră prin actul creației și omul și-o potolește mai ales la această Sărbătoare a Nașterii Domnului.

- Postul Nașterii Domnului este un post al bucuriei, pentru că acum ne bucurăm că se naște Mântuitorul. De ce trebuie să postim și într-un astfel de moment de bucurie?

- Să știți că în dreptul acestui Praznic nu vorbim de bucurie în sensul obișnuit al cuvântului, ci de o bucurie anume, de o sfântă bucurie, adusă pe pământ de Dumnezeu și vestită prin îngeri: „Iată, vă bine vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Este vorba de o bucurie unică, de natură dumnezeiască, ce cunoaște trepte de intensitate pe măsura purității noastre. Puritate deopotrivă trupească și sufletească, ce se realizează numai prin rugăciune și post. Cu alte cuvinte, dacă nu te înfrânezi de la toate poftele trupului, nu ai cum să simți bucuria Nașterii Sale. E ca și cum o icoană extraordinar de frumoasă ar fi acoperită de straturi groase de fum și praf – și atunci, chiar dacă ea rămâne splendidă pe dedesubt, noi nu ne putem bucura de frumusețea ei. Să nu lăsăm ascunsă icoana Nașterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!

„Cuvântul Mântuitorului te face să nu mai simți foame, sete sau oboseală”

- Dar chiar și atunci când postim, ne bucurăm noi în mod real de Nașterea lui Mesia, Cel care ne poate salva sufletul, sau mai degrabă ne bucurăm tot de cele ale trupului, care însoțesc sărbătoarea aceasta?

- Vedeți, tocmai în aceasta constă valoarea postului pentru Praznicul de care vorbim. Că ne ajută să gustăm din adevărata bucurie a Nașterii Domnului, nu să rămânem la aspectul exterior al sărbătorii, cel material. Iubirea cu care Pruncul Iisus ne atrage spre El produce în suflet o bucurie mai presus de tot ceea ce este pământesc. În preajma Lui, inima omului își pierde atracția către cele materiale. Pătrunsă de Harul Duhului Sfânt, se mișcă spre stări superioare de simțire și cunoaștere față de cele din planul lumesc. Așa se explică cum miile de oameni care se țineau după El ca să-L asculte stăteau nemâncați cu zilele, pătrunși fiind de puterea cuvintelor Sale. Nu mai simțeau foame, sete, oboseală, căci de toate le ținea loc cuvântul Mântuitorului. Dacă n-ar fi Acesta Dumnezeu și dacă n-ar lucra prin El asemenea Putere, n-ar mai exista astăzi creștinismul. Experiența postului ne ajută să ne încredințăm de aceste adevăruri, prin schimbările care se produc în sufletul nostru. Nu există să postești cum se cade, adică să te oprești nu numai de la o anume mâncare, dar să-ți curățești și gândurile, prin rugăciune, și să nu simți într-adevăr bucuria sărbătorii.

- De ce credeți că, an de an, Crăciunul devine tot mai mult un pretext comercial, o celebrare a nevoilor sau a mofturilor de ordin material, și tot mai puțin una a tresăririlor sufletești, mistice? De ce nu mai simțim suflul tainei îndărătul spectacolului?

- Eu nu văd ca lucrurile să stea așa. Imaginea aceasta, probabil, încearcă să o impună o televiziune și o presă mai puțin ortodoxă, ce nu se poate ridica mai sus de interesul comercial ori de aspectul circului. Însă Taina Sfintei Sărbători, care nu se poate filma și nici fotografia, este vie și lucrătoare în continuare. Ea stă în puterea lui Dumnezeu și-n inimile tuturor celor care o trăiesc și se bucură de ea. Toate bisericile sunt pline de oameni, cine nu vede asta? Și nu doar de Paști și de Crăciun, ci în tot timpul anului. De ce? Fiindcă „în om este sădită informația împlinirii sale” – cum spune foarte frumos părintele profesor Constantin Coman – care-l mişcă permanent spre împlinirea standardelor la care este menit să ajungă. Adică la măsura absolută, pe care o poate realiza doar în Biserică.

„Lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul”

- Totuși, tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la lipsa de înțelegere și compasiune pentru aproapele până la crime de stat, arată că lumea se despiritualizează accelerat. Iar unii creștini sunt de părere că fenomenul nu e întâmplător sau natural, ci parte a unui plan urzit de puternicii lumii. Au dreptate, sau mai degrabă răul nu e în afară, ci înlăuntrul nostru?

- Să știți că răul se găsește atât în afara, cât și înlăuntrul omului. Însă altceva este mai important să știm. Că de rău nu putem scăpa nici cu bani, nici cu arme, nici cu petrol, nici cu diamante, nici cu tehnologie, ci doar cu puterea lui Dumnezeu. Cât despre mai marii lumii, l-am întrebat și eu pe părintele Iustin de la Petru Vodă cum că ei au în plan cutare și cutare lucru… Și știți ce mi-a răspuns? „Măi băiete, măi, Dumnezeu se uită la ei ca la niște copii, măi”. Adică să înțelegem că lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul, nu unde cine știu eu cine își face planuri să o ducă. Despiritualizarea lumii, urzită de unii sau de alții, cum spuneți, prin materializarea vieții, o să-l împingă și mai tare pe om spre Biserică, deoarece o să-l convingă și mai mult că fără Dumnezeu nu poate nimic și nu valorează nimic.

- Totuși, cum ne putem păstra intactă bucuria acestui eveniment unic și mântuitor: Nașterea Domnului?

- Cu cât vom pune capăt împrăștierii dinafară, cu atât ne vom apropia lăuntric de Hristos. Tăcerea, postul, metaniile, spovedania și Sfânta Împărtășanie, rugăciunile de noapte, înfrânarea, nevoința, lacrimile, milostenia și cititul cu meditația ne vor ajuta să-L atragem pe Domnul ca să Se nască și în sufletele noastre. Trebuie un pic de osteneală și de stăruință ca să ajungem la mângâierile duhovnicești.

„Să luptăm cu răul din noi și din lume după pilda noilor martiri ai poporului român”

- Spre încheiere, îmi permit să vă pun o întrebare personală. Care a fost cel mai frumos Crăciun petrecut de sfinția voastră înainte de călugărie?

- Cele mai frumoase sărbători ale Crăciunului le-am trăit pe când eram un copil nevinovat și cu sufletul curat. De aceea și astăzi, în mănăstire fiind, aș da orice să mă pot apropia de Hristos din nou, ca și atunci, cu suflet de copil.

- Știu că la fiecare Crăciun Mănăstirea Diaconești le pregătește credincioșilor câte o bucurie: ba un CD cu colinde interpretate de maici, ba o icoană nouă, ba o carte de folos… Ce veți face anul acesta?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, maicile au reușit să pregătească la timp două bucurii pentru Crăciunul de anul acesta: „Poezii cu iz de Filocalii”, o carte pentru cei mari și mici cuprinzând versuri cu tâlcuri duhovnicești și Calendarul pe 2012, cu un conținut special: este vorba de Părinții români care au pătimit în închisorile comuniste (Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ilie Lăcătușu , Pr. Arsenie Boca ș.a.) pictați de maici în manieră iconografică, cu o scurtă prezentare a vieții lor. Mesajul pe care vrem să-l transmitem astfel, acum, la Nașterea Domnului, este acela al luptei cu răul din noi și din lume și al păstrării demnității creștine și naționale, după pilda pe care acești noi martiri ai poporului român ne-au lăsat-o prin viața și învățăturile lor.

Claudiu Târziu

Sindicatul Național al Polițiștilor din România DECUS se opune vaccinării obligatorii și atacă dur circul PNL

„Suntem perfect sănătoși. Îndrăzniți să ne impuneți să nu stăm 8 prieteni la masă, după ce voi v-ați călcat cu miile pe picioare?”

Vicepreședintele Sindicatului Național al Polițiștilor din România (SNPR) „Decus” a transmis o adresă Guvernului, în calitate de sindicalist și avertizor de integritate, pe tema vaccinării pe care Coaliția PNL-UDMR încearcă să o impună „domeniilor esențiale”. În numele sindicatului, agentul șef Kovacs Valer atrage atenția asupra ilegalității vaccinării obligatorii a polițiștilor din întreaga țară, din punct de vedere constituțional.

„Obligarea vaccinării obligatorii împotriva voinței noastre este împotriva Constituției României, legea fundamentală a acestei țări, mulți dintre noi suntem perfect sănătoși cu analizele de sânge la zi și nu dorim acest lucru”, subliniază sindicatul.

5.1 FOTO Bogdan Bănică președintele SNPR.jpg

În continuarea acestuia, președintele SNPR atacă dur circul PNL, acuzându-i că învrăjbesc populația împotriva uniformei albastre: „După ce nemernicii ăia s-au călcat azi cu miile pe picioare, sfidând toate normele legislative pentru combaterea pandemiei, voi îndrăzniți să ne impuneți să nu stăm 8 prieteni la aceeași masă, după o zi de muncă?”

„După ce aceiași nemernici de politicieni poartă masca când, cum și dacă vor, voi îndrăzniți să scoateți topul de procese-verbale să ne amendați când coborâm scările la metrou fără mască?”

”După ce toate amenzile aplicate în așa-zisele valuri 1, 2 și 3 au fost anulate, fiind declarate neconstituționale, de ce mai pierdeți vremea să mai scrieți una?”

Sunt întrebări la care colegii mei din operativ, ăia din stradă, pe care în frunte cu noul ales îi blamați agresiv, trebuie să răspundă, din ce în ce mai des, domnule ministru Bode ‼️ Sunt întrebări la care colegii mei nu au răspuns, domnule ministru Bode. După ce azi o țară întreagă a văzut cum ați stat "înghiorlăniți" ca patrupedele behăitoare la strungă , ce argumente credeți că va avea polițistul de rând încercând să răspundă întrebărilor de mai sus?

Ca și acum câteva luni (înainte ca virusul să intre în vacanță) factorii decizionali revin cu dispoziții obsesive referitoare la sancțiunile aplicate de polițiști pentru nerespectarea prevederilor Legii 55/2020 (aia cu masca pe mufă). Dacă pe alte linii de muncă au cam dispărut planurile de amenzi, au reapărut acum, parcă mai agresiv ca niciodată, mai milițienesc ca niciodată, singurul criteriu de evaluare/apreciere al agentului de poliție redevenind numărul cetățenilor sancționați la Legea 55.

De ce nu ne lăsați, domnule ministru Bode, pur și simplu să ne facem treaba? De ce nu ne lăsați să ne facem meseria, aceea de #polițist?! Dacă nu cunoașteți, vă reamintesc că noi suntem polițiști. Polițiști care se ocupă în principal cu prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, domnule ministru.

Nu mai învrăjbiți populația împotriva uniformei albastre, care până la urmă vă apără și vouă dosurile! Nu faceți decât să continuați și să alimentați campania de denigrare și de slăbire accentuată a autorității Poliției Române, de la cel mai înalt nivel.

Lăsați judiciaristul să prindă hoți, violatori și tâlhari, lăsați agenții de la ordine publică și din mediul rural să mențină ordinea și liniștea publică, lăsați, domnule ministru, polițistul de economic să lucreze în dosarele de evaziune fiscală, lăsați rutieristul să "scoată" din trafic bețivii și drogații! Lăsați-ne să muncim, nu ne impuneți iar să alergăm după bunici "nemascați" care își plimbă nepoții pe aleile dintre blocuri.

Lăsați polițistul să muncească, domnule ministru, nu fiți din nou regizorul unui circ grotesc pe spatele polițistului și al cetățeanului de rând!

„Azi o să acționăm pe legea 55, chiar dacă ați fost chemați din timpul liber! Cine nu vine cu rezultate (adică amenzi, asta înseamnă "rezultate"), va fi planificat si mâine în acțiune!" - citat dintr-un instructaj efectuat în serile trecute de un ilustru adjunct de poliție județeană, Cătălin.

Lăsați polițistul să muncească, lăsați polițistul să rămână polițist, domnule ministru, în slujba cetățeanului, nu în defavoarea lui! Așa cum a jurat. Așa cum #ați jurat!!

Bogdan Bănică

Președinte executiv al Sindicatului Național al Polițiștilor din România SNPR DECUS

Medicul Flavia Groșan : „Covid este istorie”

Medicul Flavia Groșan a făcut un anunț pe pagina sa de Facebook profesională, Pneumomed. Ea a vorbit despre astm, boală pe care o consideră neglijată din cauza coronavirusului, trăgând un semnal de alarmă în rândul pacienților. Medicul Flavia Groșan a mai ținut, de asemenea, să facă și câteva recomandări pe pagina de Facebook.

„Buna dimineața,

Datorită viscolului care s-a abătut asupra mea in ultima vreme, am neglijat pagina profesională. Prietenul meu, Covid, încet-încet devine istorie. Și da, împreuna cu dumneavoastră am făcut istorie. Mulțumesc, oameni frumoși, pentru ca mi-ați fost aproape. Singură mi-ar fi fost greu.

Sper ca toata lumea este bine. Am observat ca unii dintre dumneavoastră v-ați gestionat foarte bine pneumonia. Cu mult curaj. Eu am făcut atât cat m-a dus mintea, la fel, cu mult curaj. Este momentul bilanțului. Contabilizăm pierderile si de ce nu, succesele. Mai șlefuim pe unde au rămas urme.

Anul trecut, sub spaima Covidului, v-ați neglijat astmul. Mă confrunt cu niște exacerbări cum nu am văzut de mult timp. Câteva recomandări:

1. Scoatem din debara medicația.

2. Simptomaticii merg la medicul curant pentru evaluare.

3. Învățam sa ne gestionam boala. Separam tratamentul acut de cel de control.

4. Vai, faci dependentă la inhalatorii, o sa vi se spună. Da, o sa faceți dependentă la fel ca si pentru medicația de diabet, hipertensiune, ischemie cardiaca, glanda si cate altele boli cronice. Exista boli cronice și în Pneumologie.

5. Vai, faci boală de inima. Vai, nu faci nimic. Avem alternative.

6. Mare grija. A se achiziționa camera de inhalare.

7. Atenție la apocalipsa polenului.

Cu drag, Flavia

PS Aveți răbdare cu mine. Telefonul suna din secundă în secundă”, a spus Flavia Groșan.

„Încep să apăra cazuri de pneumologie adevărată”

Amintim că medicul pneumolog Flavia Groșan, din Oradea, a ținut capul de afiș în media din România. după ce a făcut o serie de declarații controversate în ultimele zile, afirmând, între altele, că „am vindecat aproape o mie de pacienți Covid în diferite stadii”, „fără nicio zi de spitalizare”, tratând infecția cu coronavirusul ca pe o „pneumonie atipică”, în timp ce „în spitale se fac greșeli uriașe și protocolul (n.r. – terapeutic) Covid omoară, de fapt, bolnavii”. Recent, Flavia Groșan a mai anunțat pe pagina ei de Facebook că perioada „Covid” pare să nu mai fie o problemă și că încep să apară pacienți cu afecțiuni pulmonare grave, reprezentând un pericol mult mai mare decât infecția cu Covid-19.

„Prieteni, încep să apăra cazuri de pneumologie adevărată. O sa plângem noi după un Covid. Am pe țeavă niște cazuri de mă iau cu mâinile de cap. Doamne, ajută-mi!” a mai scris Flavia Groșan.

Petre Țuțea: „Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu.”

„Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant — puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Și atunci m-am gândit că există o forță supra cosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănțuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănțui și elibera. Iar a viețui acolo, la închisoare, fără asistența Lui nu se poate; au fost oameni care au murit…Atunci s-a născut în mine credința nelimitată în atotputernicia și atotbunătatea divină. Am devenit un gânditor creștin când mi-am dat seama că fără revelație, fără asistență divină, nu pot ști nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot ști de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poți cunoaște sensul existenței umane și universale.

Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reușit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu, care e situat deasupra întâmplărilor vieții mele”.

În Arizona un vot, in Nevada, două...

Cum au fost FRAUDATE alegerile din Arizona

Echipa de audit electoral și Senatul statului Arizona au dat publicității mult-așteptatele rezultate ale auditului alegerilor din 2020, din districtul Maricopa, Arizona, dezvăluind o mulțime de nereguli și zeci de mii de voturi dubioase, care pun la îndoială victoria lui Biden și în acest stat. Rezumatul concluziilor raportului de audit electoral, datat 24 septembrie, semnalează circa 50.000 de voturi problematice.

Dintre acestea, 23.344 de voturi prin poștă au fost trimise de la o adresă veche a alegătorului, 5.295 de alte voturi provin de la persoane care, potențial, au votat în mai multe districte, în timp ce alte peste 9.000 de voturi înregistrate și luate în considerare nu figurează ca expediate de alegători.

Diferența cu care Biden a fost declarat câștigător în statul Arizona a fost de numai 10.457 din 3,3 milioane de voturi obținute.

Alte probleme, descoperite de auditul început în luna mai, includ mii de voturi exprimate de alegători care nu mai locuiau în districtul Maricopa sau în statul Arizona la momentul alegerilor din noiembrie 2020.

Societatea informatică Cyber Ninjas, cu sediul în Florida, a condus auditul pe perioada celor patru luni, supervizând expertizele judiciare ale mașinilor de vot, renumărarea manuală a 2,1 milioane de voturi din districtul Maricopa, precum și o analiză a listelor și dosarelor electorale.

„În istoria democrațiilor – de la Atena antică până astăzi – (auditul) nostru a fost cel mai detaliat, exigent și intransigent care a fost realizat vreodată”, a declarat președinta Senatului, Karen Fann, într-o scrisoare care însoțește raportul auditului trimis la biroul Procurorului General al statului Arizona, Mark Brnovitch, cel care urmează să efectueze o „anchetă mai aprofundată”.

Ca răspuns, Procurorul General a declarat că „va lua toate măsurile necesare în urma dovezilor prezentate. Locuitorii din Arizona merită ca voturile lor să fie numărate și apărate cu precizie”.

Dr. Shiva Ayyadurai, inginer informatician școlit la Massachusetts Institute of Technology (MIT), membru în echipa de audit, a depus mărturie vineri, în fața Congresului statului Arizona, că peste 34.000 de voturi duplicat, exprimate de 17.126 de alegători individuali, au fost numărate în Maricopa.

Într-o expunere în fața Congresului, Ayyadurai a adăugat că mii de voturi prin poștă nu aveau semnătură sau aceasta era „mâzgălită” și nu ar fi trebuit luate în considerare.

Cu toate acestea, comisia electorală districtuală a raportat numai 587 de cazuri de „semnături defectuoase”.

„Arizona trebuie să anuleze imediat rezultatul alegerilor prezidențiale din 2020”, a declarat Donald Trump.

Compatrioți cu Nicolae Paulescu

Monopolul învățământului

Pentru a atinge mai profund Creștinismul, pentru a-l izbi la inimă, Francmasoneria avu grijă să pună mâna pe învățământ, - și începu să aplice acest plan prin suprimarea iezuiților, care se ocupau, în fiecare țară, să dea popoarelor o educație creștină. După izgonirea acestora, Societatea ocultă se însărcina să răspândească pretutindeni o învățătură așa-zisă laică. Astfel ea transmise noilor generații doctrinele sale... și îmbâcsi lumea întreagă de ateism și materialism. În plus, după Revoluție, ea făcu ca această instrucție să fie gratuită și obligatorie, - în scopul de a lua și educația, nimicind astfel orice urmă de învățătură creștină. În modul ăsta fu creat învățământul de Stat, dirijat de către Francmasonerie. Sub Bonaparte, Concordatul restabili cultul catolic în Franța, - dar nu și învățământul cretin, căci Masoneria se opuse la aceasta din toate puterile. De altfel, Napoleon era adeptul său și, când a creat Universitatea de Stat, el i-a urmat planul,... dar întors, de data asta, în profitul său personal.

„Ascuns îndărătul Francmasoneriei... ovreiul poate îndeplini răul fără să fie responsabil” (Drumont, I. cit.. II. p.330).

De atunci, toate școlile din Franța, de la cele primare și până la facultăți, - adică întreg învățământul public, - este în stăpânirea francmasonilor. Și exemplul Franței a fost urmat de toate celelalte țări ale Europei. Înțelegeți acum, de ce atâtea generații, înșelate de Francmasonerie, au încercat, cu o ardoare de necrezut, să susțină doctrinele sofistice ale ateismului inept și ale materialismului degradator, - sisteme copilărești și absurde, care trebuia să le sufoce - și care ar fi fost bune, cel mult, pentru o rasă înapoiată ca jidovimea. Înțelegeți acum de ce mulțimea profesorilor, demi-savanți vanitoși, au avut oroare să pronunțe numele lui Dumnezeu în fața elevilor, care îi crezură pe cuvânt și se lăsară să fie convinși că Natura, -care nu e cauză, ci efect, - este agentul creator al Universului. Înțelegeți acum de ce acești dascăli stupizi au negat ,ridiculizând-o, ideea de suflet, susținând că în natură nu există decât materie dotată de energie și că noțiunea de scop nu se găsește decât în imaginația creștinilor, abrutizați de obscurantism. Și orbiți de Francmasonerie, ei nu-și dau seama că marii și adevărații savanți, fundatorii și gloriile științei, - după cum am arătat altădată prin numeroase citații, - au admis toți și au proclamat existența cauzei primare sau Dumnezeu, - și în observațiile și în experiențele lor, la ființele viețuitoare, au întâlnit întotdeauna scopuri manifeste, ceea ce indica existența unei cauze secunde sau sufletul. Înțelegeți acum la ce servește doctrina Generației spontanee, - la ce servește Darwinismul, adică ipoteza nedemonstrată și nedemonstrabilă (pentru că e falsă) a Evoluției, la ce servește Monismul materialist al francmasonului Haeckel....

Dr. Nicolae Paulescu

Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan: „Încetați cu orgoliile și lupta umană! Renunțați la frică!”

„Sunt rugat să îmi exprim o opinie despre pandemia cu Cornavirus.

În prezent, circulă în media o mulțime de păreri contradictorii care, in opinia mea, sunt mai degrabă expresii ale fricii, ale panicii care s-au extins în lumea întreagă.

Avem cu toții certitudinea uneia dintre cele mai dure experiențe pe care o trăiește omenirea, echivalentă cu psihoza unui război mondial.

Relativ la cele două ipoteze asupra originii acestui virus – naturală sau umană – nu avem suficiente argumente nici de o parte, nici de alta. Important este acum să știm ce trebuie să facem ca să ne salvăm!

Indiferent de originea sa, știm că virusul este o entitate biologică, dotată cu o inteligentă proprie, care pare să fie în competiție cu cea umană. Pentru moment constatăm că inteligenta virusului se află în avantaj, neputând însă să fie învinsă.

Rămâne un singur lucru de făcut dincolo de mijloacele recomandate de către medici: să ne creștem capacitatea de apărare a organismului, adică imunitatea, pentru a deveni invulnerabili la acțiunea virusului.

Tradus din termeni de fizică, înseamnă să ne creștem vibrația la un nivel mai înalt decât cel al virusului.

Știm acum, grație studiilor de laborator, că ceea ce gândim are o acțiune pozitivă sau nocivă asupra organismului, asupra mediului ambiant și cosmic, în funcție de vibrația proprie.

Vibrațiile joase emise de gândurile si acțiunile noastre ne-au scăzut imunitatea și ne-au făcut vulnerabili fața de o mulțime de agenți patogeni, aducându-ne unde suntem!

Cum trebuie să gândim ca să ne creștem imunitatea ?

Este necesar ca, mai întâi, SĂ NE ÎNVINGEM FRICA. Vibrația sa ne situează sub cea a virusului.

Este obligatoriu necesar SĂ NE CONTROLĂM TOT CEEA CE GÂNDIM ŞI SIMȚIM.

Energia fricii să o transformăm într-una pozitivă, schimbând pur si simplu sentimentul de frică cu un altul de coloratură pozitivă: o amintire plăcută, trăită în trecut sau proiectată in viitor, o rugăciune, o meditație, o muzică preferată, o lectură plăcută.

Sentimentul de bucurie, de bună dispoziție, de recunoștință și de mulțumire pentru că încă existăm, are o chimie favorabilă sănătății.

În nicio clipă să nu rămânem acum descoperiți, copleșiți de tristețe, de frică, de slăbăciune în fata spectacolului funest la care asistăm.

Chiar izolați la domiciliu, putem să facem mișcare având la dispoziție o literatură bogată în acest sens.

Nu trebuie neglijată, de asemenea, igiena personală.

Să nu uităm ! Corpul nostru fizic este templul spiritului și mintea sănătoasă nu poate fi decât într-un corp sănătos.

Întrebat de discipolii săi, cum a vindecat un tânăr cu epilepsie, Iisus le-a răspuns: prin credință, rugăciune și post. În ciuda celor care pot fi sceptici la aceste sfaturi avem în clipa de față argumente științifice ferme, cu experiențe realizate de către oameni de știință.

Aș cita ca exemple doar studiile efectuate la Universitatea Harvard și Institutul Inimii din California.

Este timpul să înțelegem că am ajuns aici numai prin aroganța cu care am dorit să ne dominăm semenii, să-i denigrăm și să-i anihilăm. Suntem ceea ce gândim!

Suntem în al 12 -lea ceas.

Dacă nu învățăm nimic din această experiență, al 13-lea ceas ne-ar putea fi fatal.

Dumnezeu să ne ajute!”

Mia Couto: „Cea mai mare rușine a unei țări sărace este că în loc să producă avere, produce oameni bogați!”

„Ne îngrijorează faptul că studenții noștri intră la universitate cu performanțe academice slabe. Pentru că mi se pare și mai îngrijorător faptul că tinerii noștri cresc fără referințe morale. Ne-am angajat să facem probleme precum antreprenoriatul ca și cum toți copiii noștri ar fi destinați să fie antreprenori. Ocupăm cursuri de conducere ca și cum generația următoare ar fi menită să creeze politicieni și lideri. Nu prea vad interes sa ne pregătim copiii sa fie pur si simplu oameni buni, cetățeni buni ai tarii lor, cetățeni ai lumii.

Am scris cândva că cea mai mare rușine a unei țări sărace este că în loc să producă avere, produce oameni bogați. Aș putea adăuga astăzi că o altă problemă cu națiunile sărace este că în loc să producă cunoștințe produc medici (până acum am fost promovat..,). În loc să promoveze cercetarea, eliberează diplome. O altă rușine a unei națiuni sărace este modelul unic de succes pe care îl vând noilor generații. Si acest model este foarte clar in video clipurile care trec pe la noi la televizor: un om bogat și rău, înconjurat de mașini de lux și fete ușoare, un tânăr care se crede american, un tânăr ce urăște săracii pentru că iși aduc aminte ei de propria lor origine.

Trebuie să vâslesc împotriva întregului flux. Trebuie să arăți că merită să fii sincer. Trebuie să creezi povești în care câștigătorul nu este cel mai puternic. Povești în care cei care au fost aleși nu erau cei mai aroganți, ci cei mai toleranți, cei care îi ascultă pe ceilalți cel mai mult. ′′

Mia Couto

Âncora c2 oct

Evenimente ICR Lisabona octombrie 2021

Quantum Robotics sau desantul robotic românesc la festivalul Senciência de la Oeiras

Echipa de constructori de roboțiRO 077 Quantum Robotics #14270a Liceului Internațional de Informatică din București, câștigătoare în 2021 a celei de-a V-a ediții a Campionatului Național de Robotică FIRST Tech Challenge Romania, precum și a numeroase competiții internaționale, a fost invitată de organizatorii prestigiosului Festival Internațional de Știință (FIC.A) din Oeiras (Oeiras 27, Senciência și Primăria municipalității Oeiras din districtul Lisabona) să susțină demonstrații și workshopuri în perioada 12-17 octombrie 2021.

Cei nouă membri ai echipei Quantum Robotics care participă la festival, Eliza Constantinescu (team lider), Alexandru Ion Radu, Mircea-Alexandru Roată-Palade, David Alexandru Bohan, Cezar Alexandru Mitrea, Tudor Mihai Mușat, Vladimir Lazăr, Carolina Enache și Sebastian Ștefan Ciulacu, sunt însoțiți la Oeiras de mentorul lor, profesorul de informatică Emre Sertel și de Ana Mihaela Popescu, Program Director al programului educational FIRST Tech Challenge Romania dezvoltat in Romania de Asociația NAȚIE PRIN EDUCAȚIE. Quantum Robotics va susține pe scena festivalului (în Tagus Park Oeiras și în splendidul Palat al Marchizului de Pombal din localitate) demonstrații interactive cu roboții, în fața unui public format din elevi și adulți, în zilele de 12 si 13 octombrie; în 14 octombrie, tinerii inventatori vor participa la workshop-uri specializate în licee din Oeiras partenere ale festivalului.

Inițiativa participării FIRST Tech Challenge Romania – prin echipa castigatoare Quantum Robotics la FIC.A a aparținut ICR Lisabona care sprijină financiar și logistic deplasarea în Portugalia.

FIC.A, organizat de asociațiile Oeiras 27, Senciência și Primăria din Oeiras,face parte din seria de evenimente anuale inițiate de primăria Oeiras în cadrul candidaturii sale pentru titlul de Capitală Culturală a Europei în 2027. Festivalul angrenează oameni de știință, personalități academice, artiști, educatori și specialiști în comunicare în scopul de a celebra și răspândi conținut care să promoveze cultura cunoașterii și să atragă publicul către știință prin intermediul experiențelor de învățare inovative și atrăgătoare pentru toate vârstele.

Prezență românească la cea de-a 7-a ediție a Sezonului muzical Parques de Sintra

Festivalul Sezonul muzical Parques de Sintra (organizator), realizat în parteneriat cu Centrul de studii muzicale din secolul al XVIII-lea din Portugalia – „Divino Sospiro”, se desfășoară în perioada 15 octombrie – 13 noiembrie 2021, sub direcția artistică a lui Massimo Mazzeo.

Printre artiștii invitați se numără unii dintre cei mai renumiți muzicieni portughezi și străini contemporani, printre care: ansamblurile Gli Accenti și Alla Bastarda, corul Cupertinos, pianista Aurelia Vișovan, sopranele Marie Lys și Ana Vieira Leite, claveciniștii Andrea Buccarella și Marco Mencoboni.

Cu sprijinul ICR Lisabona, în cadrul ciclului „Nopți la Queluz –Tempestade e galanterie – muzică din secolul al XVIII-lea“, pianista Aurelia Vișovan va susține un concert sâmbătă, 16 octombrie 2021, ora 21:30, în Sala de Música din cadrul Palatului Național Queluz.

Sezonul muzical Parques de Sintra încearcă să revitalizeze și să dinamizeze activitatea culturală a celor trei Palate reprezentative din Sintra (Pena, Queluz, Sintra), prin diseminarea moștenirii lor muzicale adesea uitate, promovând legătura dintre patrimoniul construit și muzică. Obiectivul principal al festivalului este de a recrea atmosfera din perioadele de glorie ale palatelor regale și nobiliare din Sintra, când, în elegantele săli din incinta acestora, erau găzduiți marii muzicieni europeni.

Pianista, clavecinista și fortepianista Aurelia Vişovan este o interpretă recunoscută pe plan internațional, câștigătoare a concursului de fortepiano "Musica Antiqua Brugge" în 2019. Este invitată să cânte în mod regulat pe scene precum Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, "Elbphilharmonie Hamburg", "BOZAR", "Auditorio de Zaragoza", "Brucknerhaus Linz", "Die Glocke Bremen", "Casa da Música" din Porto, "Musikverein Viena" sau "Ateneul Român" și în festivaluri precum "Schleswig-Holstein", "Mecklenburg-Vorpommern", "SoNoRo", "Toamna Muzicală Clujeană" sau "Festivalul Mozart". A cântat ca solistă cu "Orchestra de Cameră a Filarmonicii din Dresda", "Das Sinfonieorchester Berlin", "Seto Philharmonic Orchestra" (Japonia), precum și în țară cu "Orchestra de Cameră Radio", "Orchestra Română de Tineret" și diverse filarmonici, alături de dirijorii Mihail Agafița, Horia Andreescu, Gabriel Bebeșelea, Cristian Brâncuși, Cristian Mandeal sau Naoto Otomo. În 2017, Aurelia Vișovan a realizat la Cluj, alături de dirijorul Gabriel Bebeșelea, premiera mondială a Concertului pentru pian și orchestră în re minor de George Enescu. A înregistrat pentru casele de discuri "Ricercar", "Passacaille Records", "Berlin Classics", "KNS Classical" printre altele, atât în calitate de solistă, cât și în ansambluri camerale, pe pian modern și pe instrumente istorice cu claviatură. Aurelia Vişovan este câștigătoare a peste 25 de premii, printre care se numără premiul I la Concursul Internațional de Pian "Santa Cecilia" din Porto, premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei piese contemporane la Concursul Internațional de Pian "Premio Jaén", în Spania, premiul al V-lea la Concursul International de Pian de la Takamatsu, Japonia și premiul al II-lea la Concursul Internațional de Clavecin "Paola Bernardi” de la Bologna. Născută în 1990 la Sighetu Marmației, interpreta a studiat pianul în orașul natal și ulterior la Cluj sub îndrumarea profesoarelor Monica Chifor, Gerda Türk și a prof. univ. dr. Adriana Bera. În 2016 a absolvit Universitatea de Muzică din Viena cu nota maximă, unde a studiat pian cu Martin Hughes și clavecin cu Gordon Murray. În prezent este profesor universitar la catedra de pian a Universității de Muzică din Nürnberg. De asemenea, urmează studii de doctorat, pe tema instrumentelor istorice cu claviatură, la Academia de Muzică din Cluj.

Ciclul „Școala Românească de Pian“

Pentru marcarea a 140 de ani de la nașterea compozitorului George Enescu, Institutul Cultural Român de la Lisabona și Primăria municipiului Mafra organizează ciclul de recitaluri „Școala Românească de Pian“ în zilele de 15, 16 și 17 octombrie la Centrul de Cultură „Jaime Lobo e Silva“ din Ericeira.

Pe lângă piese de George Enescu, repertoriul românesc pentru pian și pian solo include piesele unor mari compozitori precum Bela Bartok, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu sau Carmen Petra Basacopol. Lista marilor pianiști români este foarte lungă: Dinu Lipatti, Clara Haskil, George Enescu, Radu Lupu, Cella Delavrancea, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore sunt doar câteva dintre exemplele cele mai cunoscute. În sfârșit, dintre marii profesori de pian îi amintim aici numai pe Florica Musicescu, Dinu Lipatti, Constanta Erbiceanu, Cella Delavrancea și Constantin Ionescu-Vovu. Toate aceste nume ilustrează vigoarea școlii pianistice românești, pe care ICR Lisabona dorește să o omagieze printr-un ciclu de recitaluri ale unor pianiști în curs de afirmare pe scena muzicală internațională.

Ciclul va fi deschis de recitalul pianistului luso-brazilian João Elias Soares, vineri 15 octombrie, de la orele 19:00. Sâmbătă 16 octombrie, tot de la ora 19, va urca pe scenă pianista Amelia Iliescu, acompaniată de cornistul portughez Marco Maia. Ciclul va fi închis de tânărul pianist botoșenean Jeffery Macsim, duminică 17 octombrie, de la ora 11. În program vor fi prezente piese de Lipatti, Villa Lobos, Mozart, Enescu, Bartok, Gounod, Lacerda, Bach și Fragoso.

João Elias Soareseste absolvent al Școlii de muzică din cadrul Universității Federale Rio de Janeiro, iar în prezent urmează cursurile de master la Școala Superioară de Arte Aplicate din Castelo Branco, Portugalia, sub îndrumarea marelui pianist Artur Pizzaro. A câștigat importante distincții pentru pian, precum Premiul Revelație la pian, la concursul național Tinere Talente (2010), Concursul pentru tineri soliști ai Orchestrei Simfonice ai Universității Rio de Janeiro (2010), Concursul național Villa-Lobos (2013), Concursul Sardoal Young Talent Award (2018), Premiile Cel mai bun interpret al unui compozitor brazilian și Cel mai bun interpret al unui compozitor rus la Concursul Internațional de pian patronat de Alteța Sa Regală prințesa Lalla Meryem a Marocului (2018). Este considerat unul dintre pianiștii cei mai talentați ai noii generații din Brazilia, cu o amplă experiență artistică, participând la concursuri, masterclase, concerte și recitaluri solo de pian în Portugalia, Spania, Italia, Maroc, Polonia, Croația ș.a.

Amelia Olivia Iliescu este absolventă a Universității Naționale de Muzică din București, Facultatea de Interpretare Muzicală, secția Pian (2008). În aceeași universitate a obținut și Diploma de Master în Muzică de Cameră (2010). Este stabilită în Portugalia din 2012, ca profesor de Pian la Conservatório do Vale do Sousa din districtul Porto și, de asemenea, profesor de pian la Academia de Música din Braga. De-a lungul anilor a avut numeroase recitaluri în Portugalia, printre altele, la Palatul Foz și la Muzeul Național al Muzicii din Lisabona sau la Muzeul Nogueira da Silva din Braga și a avut numeroase apariții în mass media portugheze. Amelia Olivia Iliescu face parte din grupuri de muzică de cameră cu care a susținut concerte în mai multe orașe ale țării și a participat în conferințe și întâlniri pe teme științifice legate de învățământul în domeniul muzicii.În același timp desfășoară o bogată carieră profesorală, elevii săi câștigând premii la diverse concursuri de pian naționale și au fost admiși la unele din cele mai prestigioase universități din țară.

Marco Maia este absolvent al Școlii Superioare de Muzică și Arte Performative (ESMAE) din Porto, la clasa de Corn a Prof. Bohdan Šebestik și Abel Pereira. A absolvit master în predarea muzicii la Universitatea din Viseu, Institutul Piaget. A participat la mai multe cursuri de perfecționare în Portugalia și în străinătate, colaborând cu Hermann Baumann, David Johnson, Tomas Gallart, Bernardo Silva, Leonardo Feroleto, Francis Orval, Bruno Schneider ș.a.. Ca artist invitat, a colaborat cu mai multe orchestre, și anume, Orquestra Clássica do Centro, Banda Sinfónica Portuguesa, Orquestra Filarmónica das Beiras, Orquestra Filarmónica Portuguesa, Orquestra Clásica da Madeira și Orquestra Clásica din Minho. În prezent predă la Academia de muzică Vilar do Paraíso, Conservatorul de muzică din Paredes, Școala de muzică Póvoa de Varzim și Academia de muzică Vale de Cambra. Este membru al Dogma Brass Band.

Jeffery Macsim și-a început viața muzicală la pian, la vârsta de 6 ani. A studiat cu renumitul pianist și pedagog român, Daniel Goiți (Academia de muzică „Gheorghe Dimaˮ din Cluj-Napoca).De-a lungul anilor de liceu a susținut concerte cu orchestra filarmonicii „George Enescuˮ din București, perioadă în care a câștigat mai multe concursuri naționale legate de practica pianistică. În 2014 fost distins cu premiul „Lira de Aurˮ, prilej cu care i s-a acordat o bursă pentru a studia pianul cu Lachezar Stankov la Whitgift School din Croydon, Londra. În 2017, după ani de tutoriat sub îndrumarea lui Christopher Elton, la Academia Regală de Muzică, Macsim își continuă studiile în cadrul renumitei instituții engleze, tot cu o bursă de merit. În 2018, a câștigat prestigiosul Grand Prix al celui de-al XIII-lea Concurs Internațional de Pian organizat de Academia Regatului Marocului și sponsorizat de Prințesa Lalla Meryem și de Asociația „Prietenia muzicalăˮ.

Âncora c3 oct

INTERVIU CU NICOLAE STEINHARDT

Sunt un admirator (entuziast) al romanelor „GROAPA” și „SĂPTĂMÂNA NEBUNILOR”

- Ce înseamnă o zi, o zi obișnuită din existența dv. de acum?
- Înseamnă o luptă cu trupul și cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfățat. Trebuie să-l disciplinez, să-l țin în frâu, să-i dau peste nas. (îngrijindu-l totuși, că e tare nevolnic.) Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi amintește absolut toate relele, prostiile, meschinăriile, păcatele ce am săvârșit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî și disprețui din cale afară. Trebuie, totuși, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalți că am necazuri trupești ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger și al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credința mea creștină a veșniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci și spirit și că deci nu-mi pasă de găurile negre.
- „Apărarea și prezentarea omului modern”. De ce trebuia prezentat omul modern? De ce trebuia apărat? Să revenim „la zi”. De ce trebuie apărat omul modern?
- Prin 1937 – 1938, convingerile mele conservatoare au cunoscut o cotitură. Le-am nuanțat, am trecut de la paseism și retro la o concepție în care „modernul” poate fi modelat în categoriile concepției conservatoare. Am conceput un partid al „moderaților violenți” și al conservatorilor în trench-coat. Drept care și necesitatea de a mă redefini și a-l reașeza pe omul modern în cadrul valorilor tradiționale. A fost o perioadă de exaltare și euforie. Sunt și acum un liberal-conservator „modern”.
- Să extrapolăm: de ce trebuie apărat scriitorul contemporan? Climatul literar?
- Scriitorii (simțitorii, gânditorii, neteluricii) trebuie mereu apărați, deși nu sunt deloc ființe slabe. Trebuie însă apărați împotriva asalturilor conformismului, birocrației, entropiei. Mai ales în epocile totalitariste.
- Viața literară este, din păcate, așa cum o știm. Grupuri și grupulețe, vanități și orgolii nemăsurate. Aceasta într-o extremă a ei. Ce mi se pare mie mai alarmant, privind de la depărtare și înafara „jocurilor” viața literară, e că renunță la credință adesea și cei de bună credință. Că se susțin cauze numai pentru că „inamicul” literar contestă pe cineva dintre cei apropiați. Mi se pare imoral – am exemple la îndemână – să aplici superlative unui poet și pentru că o altă „instanță” critică, ostilă ție, l-a contestat vehement.
Acesta e doar un biet exemplu dintre cele care deformează adevărul vieții literare, al literaturii. Care definesc latura anormalității climatului literar. Care credeți că sunt, în principal, factorii care alimentează anormalitatea unui climat literar?
- Parcă am mai vorbit despre problema aceasta, a clicilor literare. Ne otrăvește pe toți. Să repet: V-am spus că sunt un admirator (entuziast) al romanelor „Groapa” și „Săptămâna nebunilor”. Nu o pot spune public, nu pot încerca să scriu despre ele, din pricină că aș fi numaidecât considerat că am trecut de partea clicii lui Eugen Barbu. Iată o pildă a spiritului de gașcă. Anormalitatea (spurcarea) climatului literar se datorează în special spurcării climatului general: e ca o molimă care pătrunde pretutindeni. Mediul literar nu este etanș. Vai nouă.
- Iată, inevitabil, revin la „Judecata de apoi a poeților”. Într-o revistă de mare tiraj, cum e Săptămâna, cu audiență largă la semidocți, profani, ignoranți, amatori de „scandaluri”, sunt terfelite valori ale literaturii noastre contemporane. Se difuzează în tiraje de masă false ierarhii, se mistifică valori etc. Și cu toate acestea nu se ia act cu curaj împotriva acestei imposturi critice. E-adevărat, și tăcerea e o replică. Nu însă cea mai fericită, cred. Poate doar cea mai potrivită la un moment dat. Cum vedeți dv. justificarea atitudinii față de mistificările, batjocorirea valorilor literare în general?
- Nu există justificare, numai explicații: lașitate, resemnare, silă, oboseală, simțul inutilității, abjecția generalizată, scârba – un amestec de oboseală scârbită și de resemnare metafizică.
Dar intervine și înțelepciunea: „Săptămâna” are mână liberă, un soi de salvus conductus din partea unor foruri foarte înalte. Își poate permite orice, are acces la dosarele cele mai tăinuite. Nu-i nimic de făcut. Iar romanului nu-i place (pe drept cuvânt) să lupte cu morile lui Don Quijote.
- Cu debutul dv., spuneați, ați intrat „cu bastonul” în literatură. Și, totuși, cei contestați, nu s-au supărat. Și cei contestați erau, în 1934, Eliade, Cioran, Noica… Ce credeți că poate asigura destinderea unui climat literar?
- Ce cred că poate asigura destinderea unui climat literar? Numai și numai cumsecădenia, libertatea și normalitatea climatului general. (Așa-i și cu problema libertății și a egalității: nu pot fi realizate prin legi ori instituții juridice: își au izvorul și garanția în moralitatea și cumsecădenia și cumințenia societății.) În 1934, țara noastră era o țară de civilizație și cultură, purtarea celor parodiați de mine nu a fost de mirare, se conforma spiritului de liberă exprimare a opiniilor, spiritului de îngăduință, de libertate, de omenie, politețe, toleranță a societății de atunci (care, ca orice colectivitate civilizată, tolera și gluma).
- Ce înrâuriri poate avea teroarea în literatură, în primul rând asupra valorilor în formare?
- O înrâurire totală. Teroarea, ca și puterea absolută, ca și tortura, cucerește totul, sterilizează, paralizează totul. Acesta-i secretul. Îl intuise și bătrânul, încă din secolul al XIX-lea, l-a sesizat perfect și implacabil și discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă și invincibilă. Potopește literatura, o desființează. Eventual mai tolerează – câtva timp – simplele exerciții textualiste, ca neprimejdioase, ca pe niște fandacsii, apoi le va nimici și pe ele. O oarecare „cântare” proletcultistă le va mânca și pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistență, spirite de tip „catacombă”, dar literatura ca atare intră și ea sub incidența terorii.
- Ce înseamnă, de fapt, pentru dv. „libertate, autenticitate, toleranță”?
- Astea nu se definesc. Se simt. Oricine – și omul cel mai simplu, mai necitit, mai comun – știe când există libertatea și când nu-i decât o formulă. Definițiile sunt cu totul inutile, ba uneori și caraghioase, pedante. Autenticitatea înseamnă sinceritate și curaj, nefățărnicie, nesimulacru, nemecanicitate, nerepetiție, neconformare la norme. Surpriză. Adevărul, realitatea, scrisul sincer sunt așezate toate sub semnul surprizei. Și autenticitatea nu se definește, și ea se simte. Oricare cititor câtuși de puțin avizat își dă imediat seama dacă scriitorul scrie (conștient ori inconștient) după șablon, indicații, modă ș.a.m.d. ori de la sine, dacă joacă un rol sau „se dă în vileag”, se mărturisește, se dă fără rușine pe față. Pentru toleranță, v. mai sus la nr. 6.
- Sunteți foarte detașat (dar și atașat) de fenomenul poetic optzecist. Ați fost contemporan cu aproape toate experiențele literare fundamentale ale acestui secol. Prin ce s-ar detașa mișcarea optzecistă, susținută și contestată în același timp? Care sunt șansele acestei experiențe?
- Fenomenul poetic optzecist cred că e o încercare, o țâșnire spre libertate. Minunată. I-am apreciat foarte mult pe „cei cinci”. A fost, din senin, un suflu de curățire și vitejie. La Dej, în 1982, la seminarul interdisciplinar am simțit o bucurie fără pereche, s-a vorbit liber, m-am crezut în anii ’30.
Generația ’80 a fost o speranță. Cărtărescu și Mircea Dinescu am impresia că se retrag în jocuri de trapez, iar textualismul face ravagii. Oamenii se rostuiesc, se așează. Poezia rămâne însă un tărâm privilegiat. Nu-l părăsi, dragul meu. Ferește-te de „idei”, golește-ți mintea de idei, de tot ce cunoști despre ce se întâmplă în „practică”, și caută-ți – egoist, tenace, nesimțit – bucuria într-o poezie născută prin generație spontană, căzută – cum spun francezii – avec la derniere pluie.
- Ce credeți că ar trebui să-l definească în primul rând, pe scriitorul tânăr?
- Păi (vorba lui Lovinescu), tinerețea. Adică posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii și lozinci; apoi multă inteligență, cultură, finețe, grație… Vezi textul meu „O definiție a culturii” în revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat de însușiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Așezate, probabil, helicoidal, ca și cocul genetic. Rețetele nu țin, nici definițiile, nici programele, și cu atât mai puțin sfaturile.
Oricum, inteligență (multă), luciditate, dispreț pentru facilități. Și reținere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinență. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar și multă apă de ploaie. Toată lumea scrie, și tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecție, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare și har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la Maiorescu citire) scrisul e boierie.
(28 iulie 1987)

NICOLAE BĂCIUȚ