Albinoni-Adagio
Editor șef: FLORIN CONSTANTIN ȚĂRANU
NR.32, ianuarie 2021
Dacă Tezaurul României e și astăzi la ruși
„Meritul” e al lui Nicolae Titulescu
Se pare că Tezaurul României a ajuns la Moscova, în special datorită încăpățânării lui Titulescu. Celebrul diplomat român considera că acolo, ar putea fi un adăpost provizoriu, iar dacă va fi nevoie, îl vom putea transporta în altă parte..
Cum n-a prevăzut nimeni Marea Revoluție din octombrie 1917
Iată ce notifica Titulescu, în data de 13 noiembrie 1917, în memoriul adresat miniștrilor aliați: „Dat fiind amenințarea continuă de a vedea dispărând de la o zi la alta aurul și valorile românești depuse la Moscova, rugăm aliații noștri de a binevoi sa avizeze la cele mai bune mijloace de a putea transporta cu toata siguranța acest aur si aceste valori în America sau în Japonia, așa cum am cerut-o deja mai înainte, precum si de a putea asigura securitatea acestui depozit pe loc." De altfel, vestit de intențiunile noastre, [Victor] Antonescu îmi telegrafia la 23 octombrie/5 noiembrie, între altele: „Aștept instrucțiunile Dv. pentru a face demersuri în sensul transferării aurului de la Moscova, pe care, împreuna cu Danielopol, o credem nimerită. Trebuie sa menționez ca perioada cea mai propice pentru transportul aurului din Rusia era aceea a primăverii lui 1917 - fapt care de se împlinea, permitea transportul valorilor din august 1917 direct, din capul locului, la destinația lui definitivă și că mi s-a spus ca nu s-a efectuat transferul atunci din cauza unei disensiuni asupra prețului asigurării contra riscurilor, care era de circa 12 milioane”. Răspunsesem lui Antonescu la 3 noiembrie, prin telegrama no. 22333 - deci înainte de prezentarea memoriului sus indicat: "Faceți demersurile pentru transportul aurului și valorilor de la Moscova, obținând garanția Aliaților pentru transport si depozit. Rog comunicați rezultatul pentru a supune chestia Consiliului de Miniștri. Titulescu."
Iată ce răspuns a primit, în data de 8/21 noiembrie, Titulescu de la Mareșalul Antonescu : „În ceea ce privește chestiunea transferării aurului, înainte de orice demers ar trebui sa vorbesc despre aceasta mâine la Banca Franței".
Aurul românesc a ajuns la Moscova în plină Revoluție
În jurul datei de 18 octombrie 1917, Titulescu primea, prin intermediul deputatului Ștefan Ioan, membru în Consiliu de Administrație al Casei de Depunere, următoarea notificare de la directorul Ionescu: „Domnule ministru, am ajuns la Moscova în ziua de 24 octombrie, zi în care aveau loc evenimente politice la Petrograd. În Moscova, aceste evenimente s-au manifestat cu începere din seara zilei de vineri, 27 octombrie, și au continuat până în ziua de sâmbătă, 4 noiembrie. Adevărate lupte armate cu puști, mitraliere, tunuri etc. s-au dat între armata partidei zise bolșeviste și garnizoana din Kremlin. In cele din urma Kremlinul a fost luat si lucrurile s-au mai potolit. Ei au acum conducerea generala. Nu cunosc starea în care va fi Kremlinul, întrucât accesul nu este permis, dar în partea permisă se pot vedea stricăciunile. Bombardările au avut loc între statuia Skobeleff și Kremlin, cuprinzând mai tot centrul. Hotelul Metropole, vecin cu Kremlinul, a suferit cel mai mult. Mari stricăciuni, cauzate de ghiulele de tun, se vad pe zidurile hotelului complet ruinat (nota: exagerează). Ziduri găurite în toată grosimea lor. În acest hotel se găseau d-nii Capitanovici, Pantazi și Dobrovici, care au avut mai multe neajunsuri, dar au scăpat toți. Cu toții am fost sechestrați în case, în tot acest timp. Patrule formate din soldați și din lucrători civili, unii copii, toți înarmați și cu baionetele la puști, au percheziționat toate casele pentru a ridica armele de orice fel. Chiar în strada aveau loc asemenea perchezițiuni. Băncile sunt încă închise. De asemenea și Casa de Depuneri, unde este depozitul nostru. Din aceasta cauză nu s-a putut până acum umbla la depozit pentru cupoane. Depozitul este intact. Asupra Casei de Depuneri, ca si asupra celorlalte instituții, nu a fost nici o tentativa de sforțare. Depozitul are însă nevoie de manipulare mai ales în scopul de a aranja lăzile spre a se putea detașa cupoanele. Direcția Casei de Depuneri ne sfătuiește a nu mai uza ca până aci, pentru manipularea depozitului, de soldați ruși, în care nu se mai poate avea încredere. O gardă românească ar fi necesară. De personalul ei ne-am putea servi si pentru manipularea lăzilor și a ne însoți în depozit. Am trecut prin grele momente. Îngrijorarea persistă încă, întrucât se mai pot ivi tulburări. Pentru o oarecare siguranță a românilor de aci ar fi necesar sa fie toți instalați într-o clădire, cunoscută autorităților, spre a fi puși la adăpost de vexațiuni. Voi încerca o asemenea realizare. Neputându-se, pentru moment, umbla în depozit, dl. Stefan Ioan vine la Iași. Primiți, va rog, d-le ministru. etc. C. Ionescu."
Românii încearcă să ducă Tezaurul în SUA
La 15 noiembrie, prin telegrama fără număr înregistrată la Ministerul Afacerilor Externe cu numărul 15907 din 18.11.1917, consulul nostru din Moscova, Guerin, comunica lui I.I.C. Brătianu: „Situația internă e tot gravă, indiferent de marile complicații externe. Comitetul revoluționar din Moscova a declarat ca răspunde de securitatea depozitelor și a străinilor, în măsura în care puterea ar fi în mâna lor. E de temut în același timp o lovitură din partea anarhiștilor sau a altor bande organizate și poate chiar trupe revoluționare, de îndată ce ar simți că puterea le scapă. Vă sfătuiesc de a încerca sa va înțelegeți cu guvernul american, pentru a expedia tezaurul și valorile în America. Sub pretextul plauzibil de a garanta împrumutul sau altele. Vă sfătuiesc de asemenea a ruga toate guvernele aliate de a va sprijini și, de e posibil, de a declara comitetului revoluționar că e responsabil de integritatea tezaurului dv. fata de toate Puterile aliate. Consul General Guerin, fără no."
Câteva zile mai târziu, în data de 25 noiembrie, prin telegrama nr. 2428/24.11.1917, înregistrată la Ministerul de Externe cu nr. 16202 din 25 noiembrie , Guerin trimitea următoarea telegramă a lui Pantazi, legată de sechestrul Băncii de Credit Româna cu reședința la Moscova: "Atrag din nou atenția Dv. asupra gravității situațiunii și asupra faptului că, cu toate repezile demersuri ale d-lui Guerin și bunăvoința consulului american, care a fost la Petrograd, ministrul nostru nu are încă instrucțiuni relativ la transportul în America a tezaurului și valorilor și a permis sa le ceară și să vie la începutul lui decembrie la Moscova. Întârzierea e regretabilă. Semnat de Pantazi. Guerin. 2428."Iată ce spune Titulescu: „Trebuie cuiva puțină judecată să bănuiască că un ministru de Finanțe care are grija conservării tezaurului țării ar putea să neglijeze o chestiune ca aceasta? Faptul ca cineva nu știe ce s-a făcut nu o îndrituiește a bănui ca nu s-a făcut nimic. Am răspuns la 28 noiembrie, prin telegrama 25.195: «Consulului general Guerin. Moscova. Răspund telegramei Dv. 2428. N-ați primit probabil telegramele mele anterioare, altfel telegrama Dv. 2428 este inexplicabilă. Am tratat de mult transportul tezaurului, dar aliații refuză să garanteze securitatea transportului. Daca credeți în posibilitatea transportului fără riscuri, rog a mă informa. Am telegrafiat lui Diamandy sa se pună în contact cu ambasadorul Statelor Unite și vă rog a lua contact cu reprezentanții americani transsiberieni. Rog comunicați aceasta lui Pantazi. Ministrul Finanțelor. N. Titulescu».
Americanii se fofilează, refuzând să garanteze securitatea transportului
Titulescu recunoaște însă că primise din partea Ministerului de Afaceri Străine adresa 16.120: „D-le ministru, drept răspuns la telegrama Dvs. nr. 23701 adresată Consulatului nostru general din Moscova și d-lui Capitanovici, am onoarea a vă comunica în traducere următoarea telegrama de la sus-zisul consul general: Mă grăbesc a vă informa că Consulatul general american din Moscova a rugat telegrafic pe ambasadorul american din Petrograd să convoace de urgență conferința tuturor aliaților cu privire la transportul aurului si valorilor. Trebuie cerută în același timp și protecțiunea puterilor neutre în cazul unei evacuări a Moscovei, spre a putea duce tezaurul si valorile. P[entru] ministru, Nanu."
Iată și ce-i comunică Titulescu, în data de 28 noiembrie 1917, prin telegrama 25194 ,lui Diamandy la Petrograd: „Am tratat de mult transportul valorilor de la Moscova, dar Antonescu mă informează că aliații refuză de a garanta securitatea transportului. Rog puneți-va în raport cu ambasadorul Statelor Unite și alte persoane ce veți judeca folositoare pentru a aviza asupra celor mai bune mijloace de a pune tezaurul la adăpost. Rog comunicați-mi rezultatele. Temându-mă că Guerin de la Moscova n-a primit telegramele mele, rog a-i transmite cele de mai sus. M[inistrul] Finanțelor, N. Titulescu”.
Iată și răspunsul primit, în data de 30 noiembrie, de Titulescu, de la Guerin prin telegrama nr.2468 din 29 noiembrie, înregistrata la Ministerul Externelor sub nr. 164453 din 30.XI.1917: „Pentru ministrul Finanțelor. Rog a-mi comunica prin Consulat, telegrafic, de urgență, dispozițiunile luate pentru depozit și valori. Daca decideți transportul aiurea, comunicați-mi destinația. Luați măsurile necesare pentru a putea pune la dispoziția mea, pentru 300 000 lei, monedă a tarii unde se face transportul, comunicându-mi banca care va trebui să libereze banii; avizați în același timp ministrul nostru în țara de transport. Rog avizați Directorul Casei de Depuneri și Consemnațiuni să facă lucrările necesare. Semnat de Ionescu. Guerin, consul general no. 2468."
Nu putem încheia fără a aminti că bancherul Mauriciu Blank s-a opus din răsputeri mutării tezaurului românesc la Moscova. „Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo, nesiguranța terenului pe care se calcă în acel vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem Tezaurul la Londra” declara Blank în revista „Capital”, din 19 martie. Titulescu, însă, i-a replicat că „rușii s-ar simți jigniți prin faptul că preferăm puternica Anglie țării lor. Și apoi călătoria tezaurului până la coasta Norvegiei și de acolo cu vaporul spre Londra ar costa ca prima de asigurare vreo zece milioane”. PUNCT.(FCT)
Cel mai celebru polițist al României postbelice
Comisarul Eugen Alimănescu, un Elliot Ness în oglindă
Comisarul Eugen Alimănescu este cel care, probabil, i-a servit drept model celebrului regizor Sergiu Nicolaescu, pentru a-l crea pe comisarul Miclovan ( ulterior Moldovan, când s-a decis să continue îndrăgita serie cinematografică). Despre Alimănescu, Sergiu Nicolaescu aflase încă din copilărie, de la unchiul său, fostul comisar de poliție, Gheorghe Cambrea, cel care lucrase la mai multe cazuri împreună cu Alimănescu.
Cu mâinile curate
Născut în 1916, la Slatina, viitorul vestit comisar, urmase , inițial cursurile Școlii de contabilitate din orașul natal. După ce a fost decorat în urma luptelor de pe frontul sovietic, a fost numit Comisar Șef la Prefectura Capitalei.
Proaspăt sosit în rândurile Poliției, Alimănescu avea să constate că toți infractorii pe care-i aresta, erau , rând pe rând, puși în libertate! Instanțele stabileau pedepse prea mici în raport cu faptele comise, ori bandiții erau eliberați pentru „bună purtare” sau datorită „unor grave probleme medicale”.
Ca urmare a crizei economice produse de urmările războiului, alimentele, băuturile scumpe, bijuteriile, îmbrăcămintea de lux, deveniseră, practic, obiecte de contrabandă. Restricțiile la curentul electric, precum și amnistierea multor infractori, au contribuit la transformarea Bucureștiului într-o adevărată locație a crimei organizate. Cartierele rău famate ale timpului, Rahova, Ferentari ori Sebastian, deveniseră adevărate fortărețe ale răului, în care până și polițiștii se temeau să descindă. Corupția atinsese un asemenea nivel, încât aproape orice infractor era eliberat cu sprijinul avocaților, judecătorilor, procurorilor, medicilor și a vechilor polițiști.
Un comisar acuză
Se poate spune că nu era nimic de făcut! Dar, asemenea lui Elliot Ness în America, și în România erau oameni care nu puteau fi mituiți: printre ei, comisarul Alimănescu și oamenii săi. Caracter integru, netemător și justițiar, „comisarul de fier”, cum era supranumit, a adunat în jurul său o brigadă formată din 22 de polițiști incoruptibili, numită „Fulger”, pregătiți să intervină în cele mai periculoase acțiuni. Prin urmare , Alimănescu trece la...fapte: își atrage o parte din presa vremii care să atragă atenția asupra acțiunilor sale, recrutează o puternică rețea de informatori și începe adevărate lupte de stradă cu gangsterii. Știind însă că vor fi eliberați îndată ce-i va aresta, alege soluția extremă: uciderea acestor criminali! ( exact cum spunea în film și comisarul Miclovan:„ mizez pe faptul că sunt isterici și pun mâna pe armă. Și-atunci...cine trage primul!”). Extrem de inteligent, făcea în așa fel ca gangsterii să fie primii care deschideau focul. Apoi îi împușca fără regrete.
Sigur, au existat numeroase tentative ale interlopilor de-al împușca pe comisar. Protejat de membrii echipei sale, dar și de marele public, care îl iubea mult, a scăpat nevătămat întotdeauna.
Practic, în doar câțiva ani, Alimănescu și oamenii săi au redat liniștea cetățenilor Bucureștiului. Lumea putea să iasă din nou din case, fără frica de a fi atacată și jefuită.
Duelul
Printre cei căzuți sub gloanțele faimosului comisar s-au numărat Petre Silberschmied, zis Argintaru, șeful unui clan mafiot în care erau incluși mulți dezertori nemți din corpul Dirlewanger, creat din ordinul lui Himmler , din condamnați la moarte sau la pușcărie pe viață. Echipa lui Alimănescu a mai lichidat și bandele lui Gică Cioc, zis Balaurul și pe cea a lui Sandu Moise, poreclit Hitler, care făceau contrabandă cu lucruri furate, spărgeau locuințe și practicau proxenetismul. Una dintre loviturile de poveste ale lui Alimănescu a fost, fără îndoială, prinderea comisarilor șefi Voinescu și Cairo, foști infractori, angajați în Poliție pe model...Vidocq. Cei doi au spart băncile din București și Brașov, însușimdu-și peste două milioane de dolari! Prinși de Alimănescu, zice-se că cei doi au ales să se împuște...reciproc. Tot Alimănescu l-a prins pe primul hoț din lume căruia i-a trecut prin cap ideea de a fura casa de bani cu totul, Lică Ciungu, zis Cap de Fier. Bineînțeles, niciunul din membrii bandei n-a ajuns după gratii...
În fine, merită pomenit și cazul lui Nicolae Purecică, poreclit Nae Chioru, care, de frica lui Alimănescu părăsise Bucureștiul și se aciuase prin Oradea. În scurt timp, orașul din Ardeal a fost năpădit de numeroase atacuri armate finalizate cu...tranșarea ca la abator, a victimelor. Datorită numărului exagerat de omoruri, cei din Oradea au apelat la...Alimănescu. Celebrul comisar s-a deghizat în om de afaceri și s-a lăsat condus în mijlocul criminalilor. Cei din brigada „Fulger” i-au măcelărit pe tâlhari. Oamenii înțeleseseră că se pot întoarce, încet, încet la o viață normală.
Ultimul cartuș
Alimănescu ajunsese faimos, iar criminalii încercau să-l ocolească. Într-o zi i s-a încredințat un caz care va ajunge faimos, numit „Cazul de la Sinaia”. Era vorba despre furtul unei mari cantități de bijuterii de mare valoare de la un boiernaș din Sinaia. Alimănescu i-a descoperit urgent pe făptași: un grup de ofițeri ai Armatei Roșii. În bine cunoscutul său stil, Alimănescu i-a invitat pe răufăcători chiar în casa pe care, de curând, o jefuiseră. În urma schimbului de focuri care a urmat, rușii au fost măcelăriți.
Alimănescu a fost arestat și condamnat la închisoare, zice-se pentru omor deosebit de grav. Există versiuni care susțin că Alimănescu a fost aruncat din tren sau că a fost executat imediat după ce a ajuns în închisoare. Dosarele și rapoartele sale au dispărut fără urmă, iar membrii echipei „Fulger” au fost trimiși în diverse orașe ale țării. În noua societate comunistă, Mafia își schimbase doar denumirea, nu și obiceiurile.(FCT)
Idei în derulare
„Cine conduce lumea?" de Noam Chomsky
"Pentru toţi cei care vor să afle mai multe despre lumea în care trăiesc... există un singur răspuns: citiţi Noam Chomsky".
În postfața cărții, cunoscutul și apreciatul analist Noam Chomsky, ne oferă o nouă percepție asupra amenințării la actuala democrație, o nouă viziune asupra puterii americane aflată pe o pantă descendentă , precum și asupra viitoarei noi ordini mondiale. Vis-a-vis de cine conduce lumea, renumitul analist atrage atenția că data de 8 noiembrie 2016 ar putea deveni cea mai importantă din istoria omenirii. Și asta pentru că, atunci, Organizația Meteorologică Mondială a arătat într-un Raport că temperaturile cresc și ne apropiem de valorile limită admise stabilite prin acordul de la Paris, mai precis, consecințele încălzirii globale vor deveni extrem de nefaste. Curios, în aceeași zi, Donald Trump, care nu credea în supoziția încălzirii globale și se opunea oricăror reglementări, câștiga alegerile prezidențiale. Chomsy arată ,mai departe, cum SUA își impune, în continuare, voința asupra lumii, neținând seama de urmări.
Iată ce spun și editorii: „Într-o analiză incisivă și minuțioasă a situației internaționale actuale, Noam Chomsky examinează modalitatea în care Statele Unite, în ciuda creșterii importanței Europei și Asiei, încă mai stabilește, la nivel general, termenii discursului global. Inspirându-se dintr-o gamă largă de exemple, de la istoria sordidă a implicării americane în Cuba, la sancțiunile împotriva Iranului, Chomsky detaliază modul în care retorica americană despre libertate și drepturile omului diferă atât de adesea de acțiunile sale. Analizează în profunzime conflictele din Irak, Afghanistan și Israel/Palestina, furnizând detalii neașteptate și nuanțate despre mecanismele imperiale ale planetei noastre din ce în ce mai haotice. Și, în noua postfață, se referă la alegerea lui Donald Trump ca președinte și la ce înseamnă aceasta pentru societatea americană. Necruțătoare și meticulos documentată, cartea ne furnizează înțelegerea indispensabilă a problemelor centrale ale timpului nostru, exact lucrul pe care îl așteptam de la Chomsky”.
NR.33, februarie 2021
O iubireeee mare de tot
Idila dintre Carol al ||-lea și Zizi Lambrino
Istoria românilor e presărată cu idilele conducătorilor lor-na, neam de „iubăreți” patentați- începând de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul-de asta suntem neam de viteji și isteți(oare?)- dar și de iubiri caraghioase care pot stârni, cu ușurință râsul. O astfel de poveste este și cea dintre priapicul rege Carol al II-lea și coana Zizi Lambrino.
Istoria celor doi s-a finalizat printr-un mariaj de pomină, care a fost și prima căsătorie morganatică (căsătorie între persoane de ranguri sociale diferite, pentru a opri eventuala transmiterea de titluri și privilegii între soți sau către copiii născuți în urma căsătoriei) și a stârnit un scandal de pomină în România, în perioada Primului Război Mondial.
Mergând la Iași, la o petrecere a ministrului conservator Alexandru Marghiloman, Carol al II-lea a întâlnit-o pe fiica generalului Constantin Lambrino și a Eufrosinei Alcaz, Ioana Maria Valentina Lambrino, căreia toată lumea îi spunea Zizi.
„Carol a remarcat-o prima dată pe Zizi Lambrino, una din cele trei femei care au jucat un rol fundamental în viața lui, în vara anului 1913, cu prilejul unei petreceri date de primul ministru conservator Alexandru Marghiloman, la care au participat atât Carol, cât și tatăl său. Ioana Maria Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi, s-a născut în 1898 în orașul Roman”, ne spune Paul D. Quinlan în volumul „Regele play-boy, Carol II de România”.
Generalul Lambrino avea o avere impresionantă și destule proprietăți în județul Vaslui. Iubirea dintre Carol și Zizi a ars cu pasiune într-un conac boieresc din comuna vasluiană Zăpodeni, în satul Butucărie.
Carol al II-lea, plin de...pasiune
Lui Carol al II-lea, nebun cum îl știm, i s-a pus pata pe Zizi. El a abdicat de două ori, a vrut să se sinucidă, tot de două ori, a căzut în depresie și și-a tras, până la urmă, un glonț în picior. Cam așa alegeau românii cine să-i conducă în acela vremuri...Na, năravul din fire, în special prostia, s-au perpetuat până în zilele noastre!
În ciuda opoziției Casei Regale, Carol și-a luat iubita și a șters-o la Odessa . El s-a deghizat în civil, s-a căsătorit în secret și apoi a trimis o telegramă la Palat: „Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Pot să mă întorc cu ea sau iau drumul Franței?”
Cuprins de furie, Regele Ferdinand a trimis serviciile secrete să-l aducă înapoi. Carol a fost adus în țară, forțat, dar n-a vrut, de nici o culoare, să se despartă de Zizi. Mai mult, a vrut să renunțe și la tron. Chiar și Guvernul s-a implicat în această poveste, unii demnitari dorind să-l decadă din drepturi, alții apărându-l de ochii...proștilor.
Carol a stat 75 de zile în arestul de la Horaița, pedepsit de Ferdinand ,mama sa implorându-l să renunțe la căsătoria cu Zizi. În cele din urmă, Carol a semnat acordul privind desfacerea căsătoriei, dar a dovedit că știe ce vrea! Poporul român a simțit-o din plin.
În urma acestei relații, s-a născut Mircea Carol, al cărui fiu, Paul, nepotul lui Carol, e căutat astăzi de poliția din întreaga lume(pare-se că acum se află chiar în ...Portugalia, mamă bună pentru Hohenzollerni) pentru grave prejudicii aduse statului român. Încă o dată, mulțumiri Brătienilor, care i-au instalat pe tronul lui Ștefan cel Mare pe acești venetici evrei, în nețărmurita lor dragoste pentru ...poporul român. Carolică avea însă să renunțe la Zizi, în clipa în care aceasta a trimis ziarului Epoca, copia scrisorii în care Carol îl recunoștea pe Mircea. Casa regală, în loc să procedeze ca...alte Case regale, și să-i ofere ce i-au oferit , jumătate de secol mai târziu și Prințesei Diana, i-au dat o sută de mii de franci pe an-că doar dădeau din banii poporului român, nu?-și au expediat-o pe ...Riviera Franceză. Drept mulțumire, după 20 de ani, Zizi l-a dat în judecată pe Carol ca să-și recunoască, oficial, progenitura. Noroc că au venit comuniștii la putere și le-au...tăiat macaroana!(FCT)
De necrezut, dar....
România a avut ieșire la Marea Adriatică!
Nu prea mulți româniștiu că între 1934 și 1939, România a avut două ieșiri la mare, una, cea bine cunoscută la Marea Neagră și cealaltă la...Marea Adriatică, la mai bine de 350 de kilometri distanță de granița dintre țara noastră și Serbia..
Cum a obținut România ieșirea la Marea Adriatică
Între anii 1934-1939, România a avut o exclavă la Marea Adriatică, în Sarandë, Albania (pe atunci Zogai, apoi Santa Quaranta, Porto Eda, în limba albaneză Saranda), situată pe malul Mării Adriaticii, în dreptul Insulei Corfu. Iată și cum a ajuns acest teritoriu în posesia României: regele Albaniei Ahmet Zogu(1928-1939) i-a donat acest teritoriu lui Nicolae Iorga, drept recompensă pentru contribuția lui la istoria Albaniei. Marele istoric și patriot român, la vremea aceea prim ministru, a donat statului român jumătate din suprafață, România dobândind , astfel, o ieșire la o altă mare..
Într-o telegramă expediată ministrului Afacerilor Externe, Dimitrie Ghica, în data de 24 august 1931, ministrul plenipotențiar al României la Tirana, Vasile Stoica, spunea: „Regele Ahmet Zogu și Președintele Consiliului de Miniștri Pandelie Evanghelie, în înțelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoștință pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Președinte al Consiliului Iorga l-a dat națiunii albaneze să ofere Excelenței Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuță și grădină pe malul Mării Adriatice și urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunțat pentru împrejurimile orașului Saniti Quaranta, ținut sănătos și cu comunicațiuni ușoare, cu vegetație sudică, în fața insulei Corfu”.
În aprilie 1932, Vasile Stoica îi cerea consimțământul lui Nicolae Iorga, spre a-i trece pământul din Saranda în proprietate, ceea ce s-a și întâmplat. Iată ce spunea Iorga despre timpul petrecut la Saranda: „Răsăritul cu soarele lui cald, cu albastra lui Mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânci ai mei, și cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta, în față cu vechea Corcira, picioarele-mi vor atinge, poate, un pământ cunoscut strămoșilor”.
Contribuția savantului Nicolae Iorga la istoria Albaniei
Delegația albaneză, care a susținut cauza independenței și a recunoașterii internaționale a Albaniei și a granițelor ei la Conferința de pace de la Londra din 1919, a utilizat ca documentație cursurile pe care Nicolae Iorga le-a ținut la Universitatea București și care aveau să constituie baza Istoriei Albaniei.
Patriot, Nicolae Iorga a renunțat, în 1934, la terenul obținut în Albania, în favoarea statului român, dar a cerut ca acolo să se construiască sediul unui Institut de studii arheologice. Statul român a construit acest institut la Sarandë , institut care a supraviețuit până în 1940, terenul și clădirea Institutului devenind proprietățile statului român prin efectul așa-numitei Lege de înființare.
După preluarea puterii de către regimul comunist din Albania, României i s-a luat proprietatea, aceasta fiind naționalizată. În 1991, după Revoluția albaneză, Casa Iorga din Saranda a fost vândută de către noii stăpâni ai Albaniei, unei persoane private. De curând, după treizeci de ani, cele două state au reluat discuțiile privind retrocedarea proprietății statului român.
Sub semnul crucii mântuitoare.
Blestemul lui Ștefan cel Mare
Mănăstirea Dobrovăț
Se cunoaște că blestemul este o invocare a pedepsei lui Dumnezeu care ar trebui să cadă asupra celor ce săvârșesc un rău împotriva altor persoane. Un blestem foarte cunoscut este cel al Domnului Moldovei, Ștefan Cel Mare și Sfânt.
Voievodul, care a domnit nu mai puțin de 47 de ani, cea mai lungă domnie din Țările Române, din 1457 și până în 1504, în Evul Mediu, a aruncat un blestem strașnic asupra tuturor celor care ar fi avut de gând să strice ceea ce el construise, adică Mănăstirea Dobrovăț, ultima sa ctitorie. Iată cum suna imprecația: „Iar cine vrea să strice aceasta, unul ca acela să fie blestemat de Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de Preacurata lui Maică, și de 4 sfinți evangheliști și de sfinții verhovnici apostoli Petru și Pavel și de ceilalți și de cei 318 sfinți părinți purtători de Dumnezeu de la Nicheea, și de toți sfinții care din veac au plăcut lui Dumnezeu, și să fie asemenea lui Iuda și blestematului Arie….”, blestem scris în hrisovul domnesc prin care Mănăstirii Dobrovăț îi sunt date trei sate. Mănăstirea se află la 25 de kilometri sud-est de Iași și la 35 de kilometri nord de Vaslui, pe malul Dobrovățului.
În data de întâi iunie 1917, în plin război, Regina Maria a României a vizitat Dobrovățul , scriind în urma acestei vizite: „După dejun, am plecat la Dobrovăț, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin păduri de toată frumusețea, dar e lung și neînchipuit de rău… Netăgăduit, acest colț de țară e cât se poate de frumos, cu codri aproape neumblați, dar drumurile sunt îngrozitoare”.
Vecini cu niște ticăloși
Ungurii continuă să pretindă că Transilvania e a lor
De sute de ani și românii, și ungurii pretind că Transilvania este a lor. Motivul disputei continuă și în zilele noastre. Deci, cine e, de fapt, proprietarul acestui teritoriu?
După ce la 1 decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Regatul României s-a unit cu provinciile Basarabia, Bucovina, Banat, Crișana, Maramureș, Sătmar și Transilvania, ungurii au început să revendice cu vehemență teritoriul românesc. Atât simpli cetățeni maghiari cât, mai ales, politicienii maghiari, pretind că Transilvania le aparține! Ungurii susțin că în anul 274 d. Cr., când împăratul Aurelian i-a mutat pe coloniștii romani din Dacia Traiană în Moesia Inferioară ,la sud de Dunăre, dacii de la nord de Dunăre, înaintașii românilor de astăzi, au plecat cu ei. Teoria este, însă, infirmată de marea majoritate a specialiștilor în istorie din întreaga lume. .
Există chiar și destui istorici maghiari care spun că Transilvania aparține, de drept, României. Iată ce afirmă istoricul ungur Kovary Laszlo în teza sa, „Statistica Ardealului”:„Românii sunt urmașii romanilor colonizați în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiți aici de unguri mult mai târziu, prin secolul al IX-lea (955-956)”.Cucerită de maghiari, Transilvania le-a aparținut timp de 200 de ani, între secolele XI și XIII. Până la atestarea documentară în anul 1176, când s-a constituit voievodatul Transilvaniei, multe alte zone erau conduse de cnezi sau voievozi. Odată cu moartea lui Andrei al III-lea, ultimul rege arpadian, în 1301, românilor transilvăneni li s-au luat multe drepturi, au fost lăsați fără pământ și li s-au îngrădit drepturile religioase, favorizați fiind, cu precădere, ungurii. Principatul Transilvaniei avea să fie recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent în anul 1541. Între 1868 și 1918 Transilvania a fost încorporată în partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar. Din 1918, acest teritoriu a revenit, pe bună dreptate, României.
Budai, un cunoscut istoric maghiar, amintește, în lucrarea „Istoria Ungariei până la dezastrul de la Molack” (1526), prezența românilor în Transilvania la sosirea ungurilor. El prezintă chiar, detaliat, disputele dintre Gelu și Tuhutum, dintre Arpad și Menumorut, dintre Carol Robert și Basarab I, dintre Ludovic cel Mare și Nicolae Alexandru, dintre Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș sau dintre Matei Corvin și Ștefan cel Mare.
Iată și ce scrie istoricul Marius Deaconu : “După ce timp de câteva secole în care populația majoritară și-a păstrat identitatea, în ciuda unor politici agresive de deznaționalizare, e un motiv just pentru a spune că Transilvania este a României. (…) Din punct de vedere cultural, nimeni nu poate contesta influențele altor etnii în spațiul transilvănean, în special cele ale maghiarilor, sașilor sau evreilor, însă populația majoritară nu s-a regăsit de-a lungul secolelor sub ocârmuire străină”.(FCT)
.
Veșnic păcăliți de...aleșii noștri
Cum a ajuns Tezaurul României la Berlin, via Moscova
După cât de eficient au condus țara Carol I și mai apoi, nepotul său de frate, Ferdinand, privind dotarea și pregătirea armatei, s-a văzut când, prima oară după secole, o armată străină a cucerit teritoriul românesc și a ocupat cea mai mare parte a lui. Viteazul rege și Guvernul său au fugit la Iași, din România mai rămânând doar cât jumătate din Moldova dintre Carpați și Prut.
Cât privește Tezaurul, Consiliul de Miniștri, care ca și astăzi, doar sub altă denumire, era alcătuit din marionete, a trimis avuția țării, ca să-l protejeze, cică, la...Moscova.
Rusia urma să fie preluată de bolșevicii susținuți de...germani
Cel care dirija operațiunile de război al Germaniei era Max Warburg, un renumit bancher din Hamburg. Cu doar 20 de milioane de dolari aur, dați de Jacob Schiff, socrul lui Felix Warburg, finanțatorul în fapt al industriei de război al SUA și șeful indiscutabil al președintelui Woodrow Wilson, evreii din Brooklin, dirijați de Lev Davidovich Bronhstein, alias...Lev Trotsky, au preluat Imperiul rus și l-au evreizat prin sovietizare! Banii, se cunoaște acum, au ajuns prin băncile suedeze ale familiei Warburg.
Frații...Max si Felix Warburg
Cu o sută de ani înainte, familia Warburg înființase sistemul bancar în Suedia și Danemarca, ei sunt precursorii familiilor conducătoare din aceste state...și în prezent. Primul nume al familiei Warburg a fost Del Banco, evrei veniți din Veneția care dezvoltaseră traficul de sclavi și camătă. Prin urmare, Imperiul rus a fost preluat de evrei cu bască de bolșevici...ruși, sprijiniți de alți evrei poziționați în conducerea Germaniei, cu fonduri provenite tot de la...evrei aflați în conducerea statului american! Tare, nu?
Prima parte a tezaurului românesc ajunge la Moscova în ianuarie 1917, în februarie evreul Kerensky preia conducerea Rusiei, iar în august 1917, ca urmare a presiunilor Ministrului român de finanțe, masonul...Nicolae Titulescu, ajunge și ce-a mai rămas din el. În noiembrie 1917, bolșevicii preiau puterea de la Kerensky.
Incredibilă coincidență, la pacea de la Brest din 1918, rușii conduși de bolșevici plătesc o despăgubire de 93,5 tone de aur statului german, cantitate...identică cu cea preluată spre păstrare de la români! Strigător la cer, așa-i? Și...coincidențe ar mai fi vreo două: evreii au susținut atacul germanilor asupra României, tot evreii au impus românilor să dea tezaurul altor evrei care deja controlau Rusia, iar aceștia au dat aurul românesc altor evrei care conduceau...Germania. Și în 2019, atoateștiutorul și istețul popor român îl votează președinte pe vedeți și voi...Păi, să nu iei foc?(FCT)
Român sunt, român mă cheamă
Brâncuși l-a pus pe Rockefeller să-i măture atelierul
Constantin Brâncuși (1876 – 1957) a fost, indiscutabil, cel mai mare sculptor român și unul dintre cei mai de seamă artiști ai lumii. Creațiile sale, extrem de valoroase , pot fi întâlnite în marile muzee de pe mapamond. Operele sale pot fi admirate atât la Muzeul Național de Artă al României , cât și la Muzeul de Artă Modernă din New York. Nici parcursul vieții sale n-a fost mai prejos, fiind marcat de diverse evenimente care au făcut...istorie.
Cunoscut și apreciat peste tot în lume, într-o bună zi, Brâncuși s-a trezit în atelierul său din Montparnasse, cu nimeni altul decât cu...miliardarul Nelson Rockefeller, mare admirator al operelor sale.
Constantin Brâncuși versus Nelson Rockefeller
Vizita miliardarului american în atelierul artistului român ne-a fost relatată de sculptorul francez François Stahly. Rockefeller s-a comportat ca o persoană extrem de bogată față de una inferioară ca statut social. Brâncuși l-a pus la punct cu o replică de geniu! Acest episod a fost susținut și de confirmarea venită din partea Soranei Georgescu-Gorjan , autoarea volumului „Așa grăit-a Brâncuși”.
„Nelson Rockefeller: Ce pot face pentru dumneavoastră?
Constantin Brâncuși: Pune mâna pe această mătură și curăță-mi atelierul…”
Rockefeller a pus mâna pe mătură și a curățat atelierul lui Brâncuși. Fiind o persoană inteligentă, americanul nu s-a simțit jignit, ei făcând parte, se pare, din același ordin masonic. Nelson Rockefeller a fost guvernator al statului New York și a devenit al 41-lea vicepreședinte al SUA (1974-1977), în timpul mandatului președintelui Gerald Ford. Când a decedat, în 1979, la vârsta de 71 de ani, se estimează că ar fi avut o avere de 1,1 miliarde de dolari.
Cât despre marele artist român, acesta a încetat din viață la Paris, în data de 16 martie 1957, în jurul orei două dimineața, în vârstă de 81 de ani. Sunt diverse variante despre ce ar fi spus Brâncuși înainte de a-și da duhul, dar iată ce zice poetul Eugen Jebeleanu: „Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”. Un pic mai târziu, în fața preotului care venise să îl împărtășească, acesta a șoptit: „Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”.
A fost înhumat în cimitirul Montparnasse din Paris, trei zile mai târziu, în data de 19 martie. Se spune că decesul i-ar fi fost provocat de obiceiul său de a bea multă șampanie rece, ceea ce i-ar fi provocat o pneumonie care s-a dovedit a fi fatală.(FCT)
NR.34,martie 2021
Închisă pentru o vină imaginară
Maria Mareșal Antonescu a stat în temniță până în 1954
Mareșalul Ion Antonescu a fost, între 4 septembrie 1940 și 23 august 1944, prim ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”. El l-a obligat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea tânărului său moștenitor, Regele Mihai.
Drept mulțumire, pe 23 august 1944, Mihai l-a arestat mișelește și l-a demis printr-un decret regal. L-a predat mai întâi comuniștilor și mai apoi l-a trimis în URSS unde a stat încarcerat doi ani de zile. Readus în țară pentru a fi judecat, Mareșalul Antonescu a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului, în data de 17 mai 1946 și apoi, executat la Jilava în data de 1 iunie ..
Soția sa, Maria, a fost și ea arestată și ținută în arest secret la Moscova, dar i s-a permis o ultimă întrevedere cu soțul ei, chiar în ziua în care acesta urma să fie executat. După execuție a fost internată în clinica doctorului Lupu din cadrul Spitalului Colentina, fiind grav bolnavă de inimă. Mai apoi, acuzată fiind de crime economice în cadrul colaborării cu ”Centrala evreiască-CE”, condusă de Radu Lecca, a fost întemnițată. Avea să fie eliberată, în 1950, de Ana Pauker.
14 ani mai târziu, după un al treilea infarct suferit, Maria Antonescu s-a stins la doar 71 de ani.
„Doamna Lupescu lucra sinistru, dar în umbră ;d-na Maria Mareșal Antonescu, cu o inconștiență deconcertantă, comandă trenuri speciale, e așteptată în aerodromuri de oficialități, i se fac onoruri regale, i se dau banchete si i se țin discursuri, primește rapoarte, dă directive preoților și episcopilor, primarilor si prefecților, dezvelește statui, inspectează prin Cișmigiu și se cinematografiază cu o răbdare care întrece cu mult pe aceea a spectatorilor săi. Cu o voluptate sadică, obligă, forțează și ordonă nobilelor doamne din înalta noastră societate să-i facă garda, să-i țină trena și să-i formeze suita în exhibițiile ei pe la inaugurări prin țară” consemna politicianul Nicușor Graur.(FCT)
Un erou al Neamului românesc
Vlad Țepeș, un domnitor legendar
Deși a fost depășit prin fapte de contemporanul său, Ștefan cel Mare și, mai apoi, si de Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, invocat până și de Eminescu, rămâne, mai presus chiar decât Vodă Cuza, domnitorul cel mai iubit al românilor. Din păcate, sfârșitul Voievodului continuă să fie învăluit în mister.
Vlad Țepeș a venit pe lume la Sighișoara, în 1431 și a murit la București, pe 14 decembrie 1476.Vlad al III-lea Țepeș a fost fiul lui Vlad Dracul, din spița Basarabilor. A domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 și a fost supranumit Drăculea sau Dracula.
Vlad a rămas în istoria românilor un simbol al luptei anti-otomane și al dorinței de libertate. A fost un conducător autoritar care a încercat să scadă influența boierilor și ingerințele turcilor în Țara Românească. Obișnuia să-și tragă dușmanii în țeapă.
Din nefericire nu știm exact cum a fost ucis și nici locul unde a fost îngropat. Potrivit unor istorici, Vlad al III-lea Dracul a murit la 45 de ani, ucis mișelește de boieri, aceștia fiind nemulțumiți că îi persecuta mai tot timpul .Potrivit acestei versiuni ei au plătit un slujitor ca să-l ucidă. Aici apar două versiuni, una în care se spune că a fost omorât pe un deal în timpul unei lupte cu turcii, iar cealaltă, că a fost ucis de boieri pentru că a refuzat să închine țara turcilor. Într-o a treia variantă, trădat de boieri și lăsat singur, a fost ucis de turcii care veniseră să-l pună pe tron pe Laiotă Basarab.
Cronicarul Eufrosin de Agapia susține însă că Vlad a fost ucis, din greșeală, chiar de oamenii lui: „Oastea lui Drăculea a început să-i taie fără milă și i-a gonit. Drăculea de bucurie s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiați lui și s-a travestit în turc. Apropiații lui l-au socotit turc. Și l-a lovit unul cu lancea”.
Deși nu știm cum a fost ucis marele nostru domnitor, un lucru pare fără tăgadă: a fost trădat de un complot pus la cale de boieri. Nu știm nici unde e îngropat deși, inițial, s-a crezut că a fost înhumat la Snagov. Cercetările ulterioare au arătat că nu-i așa. Conform istoricului Constantin Rezachievici, rămășițele lui Vlad Ţepeș s-ar afla mănăstirea Comana, din apropierea Bucureștiului.(FCT)
Poveste de iubire lusitană
Petru I al Portugaliei, regele care și-a dezgropat soția în ziua încoronării
Moștenitorul tronului Portugaliei, pe la 1350, Petru I, s-a îndrăgostit profund de verișoara soției sale, Ines de Castro, fiica lui Petru Fernandes de Castro, fiul ilegitim al regelui Sancho al IV-lea al Castiliei. Ines a însoțit-o în Portugalia, în 1340,pe verișoara ei, Constanza, cu care urma să se căsătorească fiul cel mare al regelui Alfonso al IV-lea, Petru I. Acesta însă nu-și iubea soția, în schimb era îndrăgostit nebunește de Ines. Însă tatăl său, regele Alfonso al IV-lea n-a fost de acord cu simțămintele fiului său și a exilat-o pe Ines în castelul din Albuquerque, unde aceasta a și rămas până în 1345, când Constanza a murit în timp ce năștea. Ines s-a întors la Curte..
Mormintele lui Petru I și al lui Ines
Deși regele Alfonso i-a propus lui Petru mai multe prințese, acesta le-a refuzat și s-a căsătorit cu Ines, cu care a avut patru copii: Alfonso, Beatriz, Joao și Dinis. Prost sfătuit și temându-se că acest mariaj ar putea pune în pericol relațiile Portugaliei cu Castilia, regele Alfonso al IV-lea a decis s-o ucidă pe nora sa.
În data de 7 ianuarie 1355, când Petru era plecat , tatăl său a ordonat oamenilor săi s-o ucidă pe Ines. Aceștia au omorât-o chiar în fața unuia dintre copiii ei. Când s-a întors la Palat și a aflat, Petru i-a declarat război tatălui său, provocând numeroase lupte în Portugalia între susținătorii săi și partizanii lui Alfonso.
În urma morții tatălui său, survenită doi ani mai târziu, Petru I s-a urcat pe tronul Portugaliei. A dat imediat ordin ca asasinii soției lui să fie prinși și uciși. Apoi a cerut ca Ines să fie dezgropată și așezată pe tron. I-a forțat apoi pe nobili , preoți și țărani să îngenuncheze și să sărute mâna reginei lor moarte. În timpul celor 10 ani de domnie ai săi, Dom Pedro i-a ucis pe toți cei care au complotat împotriva iubitei lui, motiv pentru care poporul l-a numit Pedro cel Drept (Justiceiro) sau Pedro cel Crud. După ce a încoronat-o, regele a cerut ca trupul iubitei lui să fie depus în Mănăstirea Alcobaça într-un sarcofag sculptat in piatra, promițându-i sa rămână împreuna “ate ao fim do mundo" , adică pana la sfârșitul timpurilor. Legenda spune că cei doi au fost înmormântați, față în față, la capetele opuse ale transeptului, Ines în stânga altarului, iar Pedro în dreapta lui, astfel încât, în Ziua Învierii, ei să se vadă imediat. (FCT)
Un Oskar Schindler român
Prințul care a salvat peste 50 000 de evrei de la moarte sigură
Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja a văzut lumina zilei la Haga, în Olanda, fiind fiul principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa și al soției acestuia, Mary-Louise, fiica unui magnat suedez. A studiat dreptul la Inner Temple și a fost avocat în baroul englez. Constantin vorbea fluent engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea latina și greaca veche .
Căsătorindu-se cu principesa Marcelle Hélène Caradja, în 1916, Constantin s-a stabilit în România. Cuplul a avut doi copii: pe Jean Aristide Constantin Georges Karadja și pe Marie Marcelle Nadèje Karadja..
Constantin a obținut cetățenia română și, intrat în diplomație în 1920, a devenit, mai întâi, consul la Budapesta și după aceea, consul general la Stockholm și Berlin. În anul 1941 a fost numit director al departamentului consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Vestit colecționar de cărți rare, Constantin a pus bazele uneia dintre cele mai importante colecții aflată astăzi în Fondul Bibliotecii Naționale și al Bibliotecii Academiei Române, bibliotecă căreia i-a donat cel mai complet exemplar al Lucrului apostolicesc, tipărit în 1563 de diaconul Coresi, la Brașov. În iunie 1946, la propunerea generalului academician Radu R. Rosetti, a devenit membru al Academiei Republicii Populare Române, însă a fost înlăturat doi ani mai târziu, datorită originii lui burghezo-moșierești.
În perioada 1931-1941, cât a fost consul general al României la Berlin și mai apoi, ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe, funcție pe care a deținut-o până în octombrie 1944, Karadja a întreprins numeroase acțiuni de salvare a evreilor români surprinși de război în Germania nazistă.
Constantin I.Karadja a primit, post mortem, titlul de „Drept între popoare” acordat în cadrul unei ceremonii desfășurate la ambasada israeliană din Berlin, în septembrie 2005, de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim. S-au relevat, în detaliu, toate demersurile sale care au avut drept final salvarea de la deportare a peste 52.000 de evrei, bărbați, femei și copii din Europa controlată de naziști, în special din Germania, Franța si Ungaria, Grecia și Italia. În 1941când era consul general al României la Berlin, Karadja primise indicații de la Ministerul Român de Externe ca pe pașapoartele evreilor români stabiliți în Germania nazistă să se specifice etnia lor, obstrucționându-se astfel repatrierea lor în condiții optime. Karadja a refuzat însă să facă acest lucru, dar pentru a nu provoca suspiciunile naziștilor, a propus-soluție acceptată-trecerea unor inscripții particulare în respectivele pașapoarte, fapt acceptat de Ministerul român de externe. Nemții au fost lăsați să creadă că mențiunea „evreu” va apare în respectivele pașapoarte, iar acest mic truc i-a păcălit o vreme pe naziști. Când, în cele din urmă, s-a aflat, Karadja a fost declarat „persona non-grata” și trimis înapoi în țară.
Numit imediat director al departamentului consular al Ministerului de Externe, el a cerut tuturor diplomaților români aflați peste hotare să protejeze evreii cu rădăcini românești împotriva abuzurilor, transformând România într-un refugiu al evreilor de pe întreg continentul și determinând autoritățile să le ofere protecție, până când reușeau să emigreze în alte părți ale lumii. După război, noua putere l-a concediat și i-a interzis dreptul de a primi pensie de serviciu. Constantin Karadja a murit pe 29 decembrie 1950, la doar 61 de ani, uitat de toată lumea. Trebuie spus că pierduta colecție a familiei Constantin Karadja cuprindea monede, tablouri și alte obiecte vechi, precum și o bibliotecă cu incunabule, carte veche, manuscrise etc. Constantin Karadja a prețuit mult istoria României și cultura română. El n-a fost un colecționar investitor, cum se mai practică în ziua de astăzi, ci un om conștient de valoarea pieselor din colecție pe care le aduna cu un scop: să alcătuiască o istorie a României bazată pe surse istorice. (FCT)
NR.35, aprilie 2021
Datorită complicității rușilor cu nemții
România a pierdut bijuteriile Reginei Maria
În perioada august 1916-ianuarie 1918, armatele României și Rusiei, aliate în cadrul Antantei, au luptat împreună împotriva Puterilor Centrale. În data de 13 ianuarie 1918, guvernul bolșevic a întrerupt relațiile diplomatice cu România, considerată a fi ostilă noului regim sovietic. Printr-o hotărâre a Sovietului Comisarilor Poporului se specifica: 1.Toate relațiile diplomatice cu România iau sfârșit. Legația română se expulzează din Rusia.2.Tezaurul României, păstrat la Moscova, este declarat intangibil pentru puterea din România. Sovieticii îl vor păstra și îl vor preda în mâinile poporului român..
Tezaurul României, conținând 1738 de casete cu lingouri de aur și diverse monede în valoare de 314.580,456,84 lei aur, încărcat în decembrie 1916 în 17 vagoane de tren, a fost trimis la Moscova. Tezaurul conținea și două casete cu bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. Pe lista de inventar mai erau trecute epitrafirul de la Mănăstirea Dobrovăț, tezaurul de la Pietroasele, tezaurul de la Turnu Măgurele, rhytonul de argint de la Poroina Mare, patru planșe cu bijuterii barbare de aur, epitaful de la Mănăstirea Cozia din 1396, epitaful de la Mănăstirea Dobrovăț din 1506, covorul de Genua de la Mănăstirea Bistrița din 1514, un epitrafir din epoca lui Constantin Brâncoveanu, rucavițe din epoca lui Ștefan cel Mare, cădelnița de argint de la Mănăstirea Tismana din secolul al XIV-lea, patru cruci de argint aurit din epoca lui Șerban Cantacuzino, o cruce mare din lemn de chiparos de la Mănăstirea Slatina, o evanghelie slavonă, un manuscris din anul 1405 de la Mănăstirea Tismana, o evanghelie slavonă, un manuscris din anul 1502, două evanghelii slavone imprimate, etc.
Ulterior, mulți jurnaliști vor investiga, în perioada interbelică, soarta bijuteriilor reginei. Se cunosc următoarele lucruri: bijuteriile au fost încredințate ministrului român plenipotențiar la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy ,care după ultimatum a dat obiectele, spre păstrare, consulului american la Moscova. Acesta, înainte de a părăsi și el Rusia, le-a lăsat consulului norvegian. Cum și personalul consulatului norvegian a trebuit să părăsească Rusia Sovietică la finele anului 1918, șeful Legației a decis să ascundă casetele într-unul din zidurile vilei, în speranța că vor putea fi salvate mai târziu. Singura persoană care știa de existența casetelor era un fost angajat rus al Ambasadei Norvegiei, care înainte de a muri a dezvăluit secretul unui cetățean german...Acesta, refugiat în Germania, a luat legătura, în 1923, cu Ambasada Sovietică din Berlin, care drept răsplată pentru denunțul făcut, i-a promis un procent din valoarea tezaurului. Mai mult, înțelegerea a fost pecetluită și de reprezentantul Băncii Sovietice de Stat, un oarecare Sergheev-Romm, dar și de un anume Stein, împuternicitul Ministerului de Finanțe sovietic.
În acel moment, vila din strada Charitonov servea drept sediu al Misiunii diplomatice a Cehoslovaciei, motiv pentru care rușii i-au spus germanului că va trebui să mai aștepte. La doar trei luni distanță, un grup de cekiști, travestiți în muncitori de la conductele de apă, au dibuit tezaurul zidit într-un perete al celui dintâi etaj. Bijuteriile au ajuns , astfel, în depozitele Sovietelor. Tras pe sfoară, cetățeanul german denunțător a decis, sprijinit de avocatul berlinez Bruno Marwitz, să dea în judecată statul sovietic. Dar...bineînțeles că rușii nu-și mai aminteau nimic de obligațiile avute față de denunțătorul K. Ambasada Sovietică din Berlin, temându-se că românii ar putea afla, au apelat la Ministrul Justiției german care a oprit acest proces, astfel că citațiile n-au ajuns nici la Banca Sovietică de Stat, nici la agentul din Berlin al Ministerului de Finanțe rus, nici la Ministerul rus de Finanțe. Sub pretextul că nu poate rezolva formalitățile, Ministerul de Externe german n-a vrut să trimită citațiile la Moscova! Mai mult, Ministerul german de Externe l-a atenționat pe avocatul Bruno Marwitz că un avocat german nu poate apăra interesele unui tăinuitor de obiecte...furate, pentru că domnul K. începuse demersurile în justiție, fără asentimentul adevăraților proprietari.(sic!) Avocatul s-a văzut nevoit să renunțe la orice acțiune în instanță, șase ani mai târziu,el părăsind această lume.(FCT)
La asta ne pricepem
Frauda la vot, specialitatea liberalilor de peste un veac
Votul liber consimțit constituie unul dintre fundamentele democrației. Doar că, au apărut și cele mai diverse metode de fraudare a lui, chiar și în statele care ar trebui să aibă o tradiție a votului liber(vezi ultimele alegeri „democratice” din SUA!).
Mai prin zorii democrației, în Grecia și în Roma, sufragiile aveau o formă primitivă, realizându-se prin ridicarea mâinii. În 1792, francezii au introdus votul universal, numai că aveau drept de vot doar...bărbații. Și cu toate că Ludovic al XVI-lea a fost înlăturat brutal, de către masonerie, în 1792, în țările dezvoltate femeile au primit drept de vot abia în 1918, în România chiar în...1938.
La...păcălit alegerile, românii au fost întotdeauna extrem de ...inventivi. În jurul anilor 1850, doar boierii bogați aveau drept de vot, așa că, profitând de faptul că aveau cei mai buni cai pentru trăsură, alergau de la București la moșiile de la țară, ca să poată vota încă o dată.
Și turismul electoral are, la noi, îndelungate tradiții. Prin 1885, opoziția reclama că trăsurile administrației duceau alegătorii la mai multe secții de votare, sau că se foloseau trenuri speciale pentru a-i duce pe alegători și în provincie.
Demn de amintit e că inventatorul metodei „suveica” e un liberal din Vrancea, Nicolae Săveanu. Cum la alegerile pentru Senat și Camera Deputaților se vota cu buletine închise în plic, un om de-al lor era pus să șterpelească plicuri ștampilate din birou, să le umple ochi cu buletinele candidaților partidului și să-l plaseze, pe șest(na ...limbajul lor!) alegătorului. Respectivul, după ce ducea plicul cu voturi măsluite în cabina de vot, arunca, pur și simplu, plicul primit de la comisia electorală! Deci, votați ...pnl, de cât mai multe ori, și o s-o duceți din ce în ce mai bine! Parol!(FCT)
De la fără datorie externă
România are acum de returnat 125,4 de miliarde de dolari
În nemărginita-i înțelepciune, românului nici că-i pasă de datoria de 125,4 miliarde de dolari contractată de urmașii aleși ai lui Ceaușescu! Las´ că poate n-o plătim noi, ce ei ne-au dat înapoi tezaurul și banii împrumutați țărilor în curs de dezvoltare? Puțini știu însă că atunci când a fost asasinat, sub ochii larg căscați ai unui popor de vânzători, Ceaușescu achitase toată datoria externă a țării.
Nu dă de gândit nimănui(cui?) faptul că în decembrie 1989 România avea investiții și datorii de recuperat în valoare de circa 8 miliarde de dolari, mai mult, avea în conturi peste două miliarde de dolari?
Iată ce spunea Președintele Ceaușescu în aprilie 1989, când masoneria îi pecetluise deja soarta, cu largul concurs al trădătorilor din interior și al monumentalei prostii a Ilenei, în discursul susținut la Plenara Comitetului Central: „Zilele de 12-14 aprilie marchează, se poate spune, o deplină independență economică și politică a României! Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nicio datorie externă, nu mai plătește tribut nimănui și este cu adevărat independentă și economic, și politic! La sfârșitul lunii martie am lichidat datoria externă a țării, care în 1980 reprezenta peste 11 miliarde de dolari. În total, din 1975 până în martie 1989 am plătit circa 21 de miliarde de dolari, din care dobânda reprezintă peste 7 miliarde de dolari”.
După asasinarea lui Ceaușescu, politicienii care i-au urmat nu numai că n-au reușit să recupereze cele 8 miliarde de dolari, dar au înlesnit și dispariția celor două miliarde aflate în conturi.
În 2017, de pildă, datoria externă a Țării ajunsese la 69,5 miliarde de euro. În ultimii patru ani, datorită alegerilor „inspirate” făcute de români a ajuns la...125,4 miliarde!!!(FCT)
Francmasoneria a ajutat România
Eftimie Murgu, exemplu de patriotism
Francmason convins și adversar declarat al absolutismului habsburgic, Eftimie Murgu, avocat, filosof, filolog, lingvist, om politic și fruntaș al Revoluției din 1848, a fost un nume important în istoria noastră..
Fiu al lui Samu Murgu, ofițer al armatei imperiale, și al Cumbriei Murgu(născută Pungilă),Eftimie s-a născut în 28 decembrie 1805 la Rudăria(Caraș-Severin). A început studiile în localitatea natală și le-a continuat la Caransebeș. La vârsta de 21 de ani începe să studieze filosofia la Seghedin, apoi a urmat cursurile Facultății de Drept la Budapesta până în 1830. Pe toate diplomele pe care le-a obținut în decursul timpului apărea titlul „Eminence”. Murgu vorbea fluent latina, germana, greaca, slavona și maghiara. Deoarece, în 1923, un ungur pe nume Sava Tokoly a publicat în Germania ,la Halle, o broșurică în care nega latinitatea românilor, Murgu a replicat tot în germană, printr-o lucrare în care combătea vehement această teorie. După ce a intrat în masonerie în 1834, a devenit , în câțiva ani, Venerabilul Lojei din Iași. În 1835 pune bazele catedrei de filosofie la Academia Mihăileană, însă ideile pe care le-a insuflat învățăceilor săi au nemulțumit boierimea conservatoare. Astfel, Gheorghe Asachi l-a reclamat pentru convingerile lui revoluționare lui Mihail Sturza, Murgu fiind forțat să-și dea demisia.
A plecat la București unde, timp de mai bine de un an de zile, a trăit din avocatură și din lecțiile de filosofie particulare-printre elevii săi numărându-se Nicolae Bălcescu și C.A. Rosetti-până când a fost numit la Colegiul Sântul Sava.
Dușman neîmpăcat al absolutismului habsburgic, Murgu a votat, în 1849, în Dieta de la Debrețin, detronarea Habsburgilor, ceea ce-i va aduce o condamnare la moarte. De asemenea, a militat împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe aflată sub conducerea lui Iosif Rajacic, pentru a obține dreptul ca Biserica Ortodoxă din Transilvania să predice în limba română. Adept al ideii de republică, el a luptat neîncetat pentru desființarea rămășițelor feudalismului și pentru ideea de unitate națională a românilor.
În 1848, închis pentru a doua oară, a cerut să fie dus în fața împăratului. Totuși, datorită manifestațiilor tinerilor români din Pesta, Murgu avea să fie eliberat în data de 9 aprilie. Și chiar dacă Timotei Cipariu i-a propus să prezideze Adunarea de la Blaj, el a refuzat.
Ales simultan deputat în circumscripțiile Lugoj, Oravița și Făget, Murgu a optat, în data de 6 iulie 1848 pentru Lugoj. Va organiza o adunare populară la Lugoj, fiind desemnat președintele acesteia, și se va vota o moțiune cu următoarele cereri:
1. Înarmarea poporului român să se facă în timp de 6 zile pentru defensivă, apoi, după ce Statul a înarmat poporul să treacă în ofensivă.
2. Armele confiscate de Stat să fie redate poporului.
3. Eftimie Murgu să fie ales căpitan suprem al Banatului
4. Episcopii bănățeni să fie supuși căpitanului.
5. Să se ia în seamă și naționalitatea românilor.
6. Introducerea limbii române în toată administrația din Banat.
7. Poporul depune jurământ pentru frățietate, patrie și pentru naționalitate română.
8. Adunarea îl numește pe protopopul Petrovici din Lipova în funcția de vicar episcopal pentru dieceza Timișoara, iar pe protopopul Vuia pentru dieceza Vârșețului.
Un an mai târziu, pentru că a votat împotriva Habsburgilor, precum și pentru cererea de a se acorda unele drepturi românilor, Eftimie Murgu este arestat și condamnat la moarte pentru acuzația de „înaltă trădare a monarhiei habsburgice”. Va executa, până la urmă, patru ani de pușcărie în închisoarea Iosefstadt din Boemia. În 1861 este reales deputat în circumscripția Moravița, iar patru ani mai târziu își redactează ultima lucrare ”Despre memorandumul Congresului Sârbesc”. A murit la Budapesta pe 8 mai 1870 și a fost îngropat în cimitirul Rerepesy. În 1932 rămășițele sale pământești au fost readuse în țară și reînhumate în cimitirul din Lugoj.(FCT)
NR.36, mai 2021
Marele creștin Constantin Brâncoveanu
Trădat de unchiul și sfetnicul său
Martiriul lui Vodă Constantin Brâncoveanu rămâne una dintre poveștile de înălțătoare demnitate ale acestui neam, dovedind credința neștirbită a acestui popor urgisit de soartă și de păgâni într-unul Dumnezeu! În decursul a numai două generații, Cantacuzinii au devenit cea mai puternică familie din Țara Românească. Cei mai strașnici adversari ai lor au fost Bălenii, membri ai unei „familii veche de munteni, primind și ei infiltrații grecești, ce erau siliți, ca să-i poată concura pe Cantacuzini, să cadă la înțelegere cu grecii țarigrădeni și să se sprijine pe domni străini, numiți direct de turci (Radu Leon, Grigore Ghica, Gheorghe Duca)” (Radu Șt. Ciobanu).
Sfetnicul Constantin Cantacuzino, victimă a unui sinistru complot
În 20 decembrie 1663, domnitorul Grigore Ghica, influențat de Stroe Leurdeanul, fostul socru al lui Șerban Cantacuzino și de un nepot al postelnicului, Dumitrașcu Cantacuzino, a poruncit asasinarea sfetnicului său, Constantin Cantacuzino, adică tocmai a celui care-i obținuse domnia de la vizirul Mehmed. Postelnicul a fost legat de un stâlp al mănăstirii Snagov și apoi sugrumat. A urmat, vreme de 25 de ani, un interminabil șir de răzbunări și nenumărate crime, până când, Șerban Cantacuzino, ajuns domnitor, a hotărât că sosise timpul împăcării. El și-a măritat fiica cu Grigorașcu Băleanu, punând capăt vrajbei dintre cele două renumite familii boierești. Doar că, în spiritul vremurilor, un alt conflict în cadrul aceleiași familii îi va lua locul. Finalul? Două băi de sânge în 1714 și 1716.
Constantin Brâncoveanu împins pe tron de cei doi unchi ai săi
Conflictele mocnite între cele două căpetenii ale clanului cantacuzin, Șerban și Constantin, fuseseră oarecum atenuate de existența dușmanului comun, familia Bălenilor, dar și de interesul de a menține tronul în familia lor. Elina Cantacuzino, văduva postelnicului a făcut, în 1667,un testament prin care averea familiei ar fi revenit, în mod egal, celor șase fii ai ei. Faptul că principele Constantin i-a spus mamei sale să refacă testamentul și să-l numească pe el executor testamentar, l-a supărat rău de tot pe Șerban. În plus, Șerban vedea altfel modul în care se putea scăpa de sub stăpânirea otomană, el dorind să devină vasal al austriecilor. Astfel, în data de 2 octombrie 1688 o solie alcătuită din 130 de oameni condusă de fratele său, Iordache și de ginerele său, aga Constantin Bălăceanu, pleca la Viena să închine țara Habsburgilor. Însă, înainte ca solia să ajungă la Viena, Șerban s-a stins, neașteptat, pe data de 26 octombrie. „Nepotul lui, Constantin Brâncoveanu, cel mai iscusit dintre toți, a fost împins în față de cei doi unchi ai săi, Mihai și Constantin Cantacuzino: el a fost ales în locul lui Șerban, fără nicio dificultate, fără să dea vreun plocon și fără ca vreo altă partidă străină să aibă timpul să intervină” (Ion Mihai Cantacuzino).
Documentele vremii confirmă o posibilă implicare a stolnicului în moartea neașteptată a fratelui său, conform cronicarului Radu Popescu. Ajuns domn în cea mai mare grabă, Brâncoveanu îi repune în drepturi pe cei doi unchi ai săi, Constantin redevenind stolnic, conducând cancelaria afacerilor externe, iar Mihai , spătar, adică conducătorul armatei.
Înșelat de unchii săi, Brâncoveanu îi pedepsește
În 1703 legăturile dintre Brâncoveanu și unchii săi încep să se slăbească. Brâncoveanu acceptă, cu toate riscurile, să meargă la Adrianopole, unde mituind în stânga și-n dreapta, obține domnia pe viață a Țării Românești, ba, mai mult, i se propune și cea a Moldovei. Nehotărât, cere un răstimp de patru zile, pentru a se sfătui cu stolnicul. Acesta pretinde că turcii vor să-i întindă o cursă și-l sfătuiește să...refuze. Brâncoveanu nu acceptă propunerea, dar află că domnul Moldovei, Constantin Duca, ginerele său, a fost înlocuit cu Mihai Racoviță, al cărui frate, Dimitrie, era chiar...ginerele spătarului Mihai Cantacuzino. De aici suspiciunea că povața bătrânului stolnic nu fusese atât de obiectivă pe cât și-ar fi dorit domnitorul. În plus, faptul că Brâncoveanu fusese numit domn pe viață nu putea decât să-l lezeze pe Constantin Cantacuzino, care dorea acum tronul Țării Românești pentru propriul său fiu, Ștefan. Bănuielile și neîncrederea, transformate treptat în ură, vor ajunge la un sfârșit tragic, 11 ani mai târziu.
Brâncoveanu începe prin a-și înlocui unchii , ajunși la 60 de ani, cu verii săi Cantacuzini, ascultători și mai ușor de controlat. Toma, fiul unchiului său Matei va fi investit spătar în locul lui Mihai Cantacuzino, iar alt văr, Șerban, va fi numit vornic, funcția de logofăt revenindu-i lui Ștefan, fiul stolnicului. În 1707, când Brâncoveanu reorganizează Academia Domnească de la Sfântul Sava, fostul stolnic nici nu este întrebat .Domnitorul îl înlocuise, un an mai devreme, pe David Corbea, omul lui Constantin Cantacuzino pe lângă țarul Petru cel Mare, cu fratele lui, Teodor Corbea, considerat un apropiat al domnitorului. Toate aceste lucruri n-au făcut decât să alimenteze ura stolnicului împotriva lui Brâncoveanu. În 1710, scriindu-i patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, Constantin Cantacuzino își destăinuia oful: „Adânca mea tăcere a venit nu din neglijență sau uitare, ferească Dumnezeu, ci pentru că n-am fost pe la curte, ci am zăbovit stând pe la vechea-mi moșie Filipești, precum nu ți-a scăpat din vedere, devenind țăran și daraban”.
Brâncoveanu n-are încredere în turci, dar nici în ruși
Cum era în firea lucrurilor în acele timpuri, unchii Mihai și Constantin, au încercat orice numai să-l dea jos pe Brâncoveanu de pe tronul Țării Românești. Cei doi îi reproșau domnitorului prea marea apropiere de Rusia lui Petru I. „Experiența frustrantă a relațiilor cu imperialii și mai ales politica Curții de la Viena, de prozelitism în Transilvania, l-au determinat pe Brâncoveanu să se îndrepte spre marea putere ortodoxa din Răsărit – Rusia, unde trimite ca emisar al său pe transilvăneanul David Corbea [...], misiuni în urma cărora se încheie un tratat de alianță munteano-rus în 1709, prin care domnul muntean se obliga să sprijine pe țar cu un corp de oaste de 20000 de oameni în eventualitatea unei campanii împotriva Porții” (Fl.Constantiniu)
După numai doi ani se ivește și ocazia, când țarul, în urma victoriei de la Poltava (1709) împotriva regelui suedez Carol al XII-lea, a hotărât că trebuie să obțină o ieșire și la Marea Neagră, după ce-o avea pe cea de la Marea Baltică. Brâncoveanu a decis însă să rămână în așteptare, aducându-și armata la Urlați, între turci și ruși. Și în ciuda faptului că primise 300 de pungi de aur de la Petru I pentru a asigura aprovizionarea rușilor, Brâncoveanu nu s-a achitat de obligație, contribuind astfel la înfrângerea de la Stănileşti (18-22 iulie 1711). Evident, țarul i-a reproșat lui Brâncoveanu ambiguitățile.
Dorind probabil să-și țină poporul și țara departe de război, Constantin Brâncoveanu a reușit să și-i facă dușmani și pe turci și pe ruși. Decizia sultanului fusese deja luată, se aștepta doar momentul oportun pentru mazilirea lui Brâncoveanu, cu atât mai mult cu cât turcii voiau bogățiile lui Altîn bey(prințul aurului), cum fusese supranumit Brâncoveanu.
Un vechi prieten, capugiul Mustafa aga, a pus năframa neagră pe umărul domnitorului
Sub pretextul că se află în trecere spre Hotin, pe 24 martie 1714, vine la București capugiul Mustafa aga, vechi amic al domnitorului. Primit cu fast, în sala mare a Curții Domnești, turcul scoate pe neașteptate, în momentul îmbrățișării, năframa neagră și o pune pe umărul lui Brâncoveanu, rostind „mazil", adică scos din domnie. În decursul serii, frații-vânzători Cantacuzino au primit răsplata trădării. „Noaptea târziu, când spiritele în oraș se mai potoliră, cei doi frați Cantacuzini avură lungi convorbiri cu capugiul Mustafa aga, în timpul cărora îi promiseră imbrohorului ce urma să sosească, mari sume de bani pentru a fi ales domn marele spătar Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului” (Constantin Șerban).
Constantin Cantacuzino, ca și tatăl său ,postelnicul asasinat în 1663, privea treburile țării ca pe afacerea lui proprie, numai el hotărând cine va fi domn și ce politică va duce acesta. În mintea stolnicului, el era adevăratul stăpân al țării, domnul trebuind doar să-i urmeze ordinele.
Moartea eroică a lui Brâncoveanu și a familiei sale
Brâncoveanu împreună cu toată familia lui a fost dus la Istanbul și întemnițat în închisoarea celor șapte turnuri, Edicule. A fost torturat în fața soției și a copiilor săi pentru a spune unde a ascuns bogățiile sale, însă a rezistat cu demnitate, având chiar, la un moment dat, o răbufnire împotriva sultanului: „Fiii mei! lată toate avuțiile si tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Stați tari și bărbătești, dragii mei, și nu băgați în seamă moartea. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare întru aceasta si nu vă mișcați, nici vă clătinați în credința cea pravoslavnică!”. Refuzând să plătească 20.000 de pungi de aur ca să-și salveze viața, a fost decapitat în zorii zilei de duminică 15 august 1714, când împlinea 60 de ani, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Radu, Ștefan și Matei și cu sfetnicul Ienăchiță Văcărescu, în piața Seraiului, în prezența sultanului Ahmed al III-lea, a marelui vizir și a reprezentanților diplomatici ai Rusiei, Franței, Angliei, Olandei și Suediei. Domnitorul a mai dat o dovadă de credință creștină, refuzând oferta sultanului de a-i cruța viața celui mai tânăr dintre copiii săi, Matei, în schimbul trecerii acestuia la mahomedanism. Un gest de supremă demnitate, care va face ca în 1992, să fie recunoscut ca Sfânt Martir al Bisericii Române.
Unchii trădători uciși prin strangulare și decapitare
Cei doi uneltitori, stolnicul și fratele său, nu s-au bucurat prea mult de rezultatul intrigilor lor. Între ei, rămași acum singuri, au izbucnit mari certuri și conflicte. În data de 9 ianuarie 1716 a sosit firmanul de mazilire al lui Ștefan Cantacuzino, care a apucat și el calea fără de întoarcere a Istanbulului. Era cât pe ce să rămână în viață, dar cele 1.000 de pungi de aur plătite de Nicolae Mavrocordat s-au dovedit decisive în hotărârea luată de otomani. În noaptea de 7/8 iunie a anului 1716, Ștefan și tatăl său au fost strangulați, iar trupurile lor au fost azvârlite în mare. Doar două zile le-au supraviețuit Mihai Cantacuzino și fiul său, împreună cu alți șase membri ai familiei,decapitați la Adrianopole.
Astfel a luat sfârșit, în ură și în sânge, istoria familiei care a dat țării pe unul dintre cei mai importanți cărturari ai timpului, stolnicul Cantacuzino, dar și pe unul dintre cei mai distinși domnitori ai românilor, Constantin Brâncoveanu, un creștin desăvârșit.(FCT)
Măicuța sublocotenent
Marina Hociotă a slujit România în două războaie mondiale
Puțină lume a auzit de călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, dar asta nu scade cu nimic din meritele celei care sub semnul crucii lui Hristos a îngrijit răniți și a luptat, cu arma în mână, pentru neatârnarea țării.
Marina a văzut lumina zilei în data de 19 august 1896, în familia unui cioban din satul Săliște, de lângă Sibiu. După moartea tatălui ei, la vârsta de numai 14 ani, Marina a decis să treacă Carpații și să meargă la Mănăstirea Văratec. Patru ani mai târziu a îmbrăcat rasa monahală, primind numele monahic Mina.
În 1914, tânăra călugăriță s-a oferit voluntară la cursurile de asistență medicală organizate de Crucea Roșie, din dorința de a ajuta :„Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” Doi ani mai târziu, Măicuța Mina a fost trimisă la spitalul de lângă prefectura din Tecuci. Eforturile și strădaniile ei n-au trecut neobservate de cadrele militare superioare și, ca urmare, a fost făcută sublocotenent și trimisă la Mărășești, aproape de linia frontului. La început a lucrat în spital, dar apoi a fost trimisă în prima linie pentru a acorda ajutor răniților și a ajuta la transportarea acestora la spital.
În vara lui 1917, în timp ce se afla pe un tren militar care transporta răniți, a fost lovită de o schijă în coapsa stângă, ajungând pe o masă de operație a spitalului din Iași. Datorită comportamentului ei eroic și a cunoștințelor medicale pe care le căpătase, și pentru că tocmai izbucnise o epidemie de tifos exantematic, i s-a solicitat să rămână la Spitalul nr.271, aflat sub conducerea profesorului doctor Dimitrie Gerota. ,,Rămâi cu noi, după dumneata n-are cine să plângă” i-a spus medicul.
După terminarea primului război mondial, Maica Mina s-a întors la Văratec: : „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”
În 1923 s-a mutat la Mănăstirea Nămăești din Argeș, iar șapte ani mai târziu, având acordul Patriarhului Miron Cristea, a absolvit cursurile Institutului surorilor de caritate „Regina Elisabeta” din capitală.
Când a izbucnit cel de-al doilea Război Mondial, Măicuța Mina, în vârstă de 45 de ani, devenită membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România” a fost mobilizată la Spitalul din Câmpulung Muscel, unde și-a făcut, din nou, cu prisosință, datoria.
A fost decorată, în 1968, cu Medalia „Virtutea Ostășească” clasa I, la ceremonia care a avut loc la Mausoleul de la Mărășești.
Măicuța sublocotenent-erou Mina a părăsit această lume pe 9 iulie 1977 la Mănăstirea Nămăești.(FCT)
Dragoste ticăloasă
Alexandru Ioan Cuza vândut de...metresă
Și atunci, ca și acum, când ai vrut să faci ceva pentru cei mulți și sărmani, liberalii și aliații lor vremelnici s-au pus de-a curmezișul. Reformele înfăptuite de Cuza după 2 mai 1864 i-au pus pe jar pe liberali, care s-au aliat, ca și în zilele noastre cu niște gunoaie de așa-ziși politicieni, ba chiar și cu clasicii dușmani, conservatorii, numai pentru a scăpa de Domnitor. Apelând chiar la o parte a Armatei, trădătoare și bicisnică ca și Serviciile din ziua de azi, condusă de -nici nu merită să le scriu numele-colonelul c.haralambie și maiorul dim.lecca, l-au obligat pe Cuza să abdice într-o noapte friguroasă de februarie a anului 1866.
Desigur, cu ajutorul unor ființe de cea mai joasă speță care se bucurau de încrederea Domnului! După ce a cinat cu Doamna Elena, au venit, la miez de noapte, amanta sa Maria Obrenovici împreună cu un grec, cartofor maniac, Sachelaridis, care i-au propus să joace o partidă de whist. Pe la ora două noaptea, Cuza și Maria Obrenovici s-au dus la culcare. După ce domnitorul a adormit, sârboaica le-a deschis ușa conspiratorilor. Aceștia i-au luat pistoalele aflate pe noptieră și i-au pus arma la tâmplă obligându-l să semneze actul de abdicare pe care scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.
Amanta care l-a trădat era fiica unui boier antiunionist și fusese, deja, măritată de două ori, prima oară cu un general sârb , cu care avea un fiu, Rudi, și a doua oară cu Prințul Milos Obrenovici cu care a avut, de asemenea, un fiu, Milan, care va ajunge regele Serbiei. Trădătoarea sârboaică l-a cunoscut pe Domnul român pe 12 martie 1862 și, din păcate, acesta s-a îndrăgostit nebunește de ea, cumpărându-i chiar și o casă în strada „Biserica Amzei”, lângă Palatul Domnesc.
În data de 13 februarie, Domnitorul însoțit de Doamna Elena și de cei doi fii, Alexandru și Dimitrie, pe care-i făcuse cu sârboaica trădătoare-și care vor sfârșiși ei tragic- a părăsit capitala în direcția Brașov. Poporul, pentru care făcuse atâtea, a tăcut și nu a reacționat, la fel cum a procedat 133 de ani mai târziu cu Ceaușescu.
Conducerea țării a fost preluată de o locotenență domnească din care făceau parte Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentantul facțiunii de armată trădătoare. În data de 11 februarie, Locotenența l-a proclamat domnitor pe...Filip de Flandra (ioh-anus întâiul!) prinț înrudit cu Bourbonii, care însă a refuzat!
Între 14 și 20 aprilie, a avut loc un plebiscit prin care înaintașii scârbelor de...astăzi l-au ales ca rege pe primul ioh-anus din istoria Românicii, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen!
Domnitorul adevărat, Alexandru Ioan Cuza și-a petrecut ultimii șapte ani ai vieții în exil, trăind la Paris, la Viena și la Wiesbaden. Deși a fost invitat în țară de Carol I, Consiliul de Miniștri al javrelor liberale nu i-a dat permisiunea să se întoarcă.
Adevăratul Domn al românilor a murit la Heidelberg, pe 15 mai 1873, și a fost înmormântat în Biserica Domnească de lângă Palatul din Ruginoasa. După al doilea Război Mondial, osemintele sale au fost strămutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
Principesa trădătoare Maria Obrenovici a sfârșit, cum a hotărât Dumnezeu, punându-și capăt vieții la numai 41 de ani, în iulie 1876 la Dresda, după ce a aflat că este bolnavă...de cancer.
P.S. Am auzit că alt trădător jegos, din zilele noastre, are Alzheimer și s-a internet prin Austria...(FCT)
Un alt Nobel furat românilor
O româncă a descoperit radioactivitatea artificială
Unul dintre oamenii de știință pe nedrept uitați este, fără doar și poate, fiziciana Ștefania Mărăcineanu, cea care a descoperit radioactivitatea artificială, atribuită, mai apoi, polonezei Marie Curie, care, iată ce declara despre colaboratoarea ei româncă: „Domnișoara Mărăcineanu a lucrat mai mulți ani în laboratorul meu și recent a obținut titlul de doctor în științe fizice. Apreciez în mod deosebit munca ei științifică”.
Radioactivitatea naturală, descoperită în 1896 de Henri Bequerel, este proprietatea nucleelor atomice de a se dezintegra spontan, prin emisia unor radiații de tip alfa, beta și gama, spre deosebire de cea naturală care rezultă ca urmare a bombardării unor nuclee stabile cu particule accelerate sau cu neutroni. Ștefania Mărăcineanu a identificat prima în lume faptul că plumbul din suportul de metal al unor aparate este influențat de poloniul radioactiv și începe, la rândul său, să emită și el radiații. Zece ani mai târziu, soții Curie vor obține radioactivitatea artificială bombardând poloniul cu particule alfa, metalul dezintegrându-se și după îndepărtarea acestei radiații. Descoperirea polonezilor a primit Premiul Nobel, deși ei doar confirmaseră cercetările savantei din România. Totuși, Marie Curie declara în „Neues Wiener Journal” din 5 iunie 1934: „Ne amintim că savanta română, domnișoara Mărăcineanu, a anunțat în 1924 descoperirea radioactivității artificiale”. O recunoaștere formală, deoarece Ștefania Mărăcineanu făcuse, efectiv, demonstrații științifice, în fața unei asistențe universitare numeroase. Românca nu a protestat cu toate că Nobelul i-a fost, pur și simplu, furat.
La un moment dat i s-a adresat lui Carol al II-lea , cerându-i ajutorul pentru a obține un grad superior la facultate: „Numirea mea s-ar putea face pe aceeași cale excepțională, ca o recompensă a descoperirii radioactivității artificiale, care este a mea, și de al cărui fruct s-a bucurat d-na Joliot Curie. Domnul Decan al Facultății de Științe și o parte din profesori mă sacrifică pentru a nu-i nemulțumi pe soții Joliot Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie”. Inutil însă...Regele proptit de liberali în fruntea țării n-avea timp de...români!
Savanta româncă s-a mai ocupat și de fenomenele meteorologice, reușind, cu sprijinul lui Vasile Karpen și al aviatorului Bâzu Cantacuzino, să identifice procedeul de declanșare artificială a ploii cu ajutorul sărurilor radioactive și să determine relația între cutremure și precipitații. A reușit, în 1931, să provoace prima ploaie artificială din lume în Bărăgan, continuându-și apoi cercetările în Algeria, finanțată de guvernului francez, regele nostru evreu având alte preocupări! Ea a arătat, pentru prima oară, că în ajunul producerii unui cutremur crește radioactivitatea în zona epicentrului!
A fost doar membru corespondent al Academiei de Științe a României din data de 21 decembrie 1937. Datorită iradierilor, Ștefania Mărăcineanu s-a îmbolnăvit de cancer și a decedat în 15 august 1944, cu un an înaintea utilizării celor două bombe atomice împotriva omenirii.(FCT)
NR.37, iunie 2021
Mai veche decât piramidele egiptene
Misterele piramidei Toaca de pe Ceahlău
Trebuie să recunoaștem, cu durere în suflet, că preistoria noastră a fost prea puțin cercetată. Nu prea știm mare lucru despre primii locuitori ai acestor meleaguri. Vorbim despre hiperboreeni, traci, geți și daci, dar avem prea puține date istorice. Ce știm despre harul lor de vindecători, ce cunoaștem despre sanctuarul și despre calendarul de la Sarmizegetusa Regia, cum s-au realizat cuiele care n-au ruginit nici până acum? Câți dintre noi cunoaștem că piramida lui Keops seamănă perfect cu piramida de pe Toaca?
Conferențiar doctor Ion Țicleanu, un pasionat al expedițiilor pe munte, a descoperit că privind Ceahlăul dinspre Toaca, de pe șoseaua ce trece pe lângă lacul de acumulare Bicaz, vârful Toaca, înalt de circa 900 de metri, prezintă un aspect...piramidal. Acest vârf este constituit dintr-un trunchi de piramidă, continuat cu un vârf piramidal teșit. Baza trunchiului de piramidă este absolut pătrată, cu latura de 296 de metri, înălțimea totală fiind de 107 metri. Apoi, este imposibil ca două creste să se intersecteze, natural, la fix 90 de grade! Mai mult, unghiul pantei de pe versantul nordic este de 52 de grade, exact ca al piramidei lui Keops. Prea multe ca să fie doar ...coincidențe, nu?
Cercetătorii români au reconstituit piramida pornind tocmai de la acest unghi. Asemănările cu celebra piramidă a lui Keops sunt, pur și simplu, uimitoare: piramida egipteană are o față aproape perpendiculară pe direcția nord, și fața vârfului Toaca se abate cu numai 13 grade de la această direcție, iar raportul dintre înălțime și lungimea laturii utilizat de egipteni are aceeași valoare cu cea a piramidei de pe Toaca!
„Piramida lui Keops se înscrie perfect într-o reconstituire a piramidei inițiale de pe Toaca. Egiptenii au construit mai întâi piramida în trepte, apoi așa-numitele piramide strâmbe, apoi pe cele drepte. Toate cele trei modele se regăsesc pe Toaca. Exista elemente care duc la ipoteza ca piramidele egiptene își au arhetipul în Ceahlău. Modelul piramidei ar fi putut circula similar cu motivul spiralei de pe obiectele de ceramică, acesta, potrivit unor cercetători, pornind din zona dunăreană, a trecut în Creta și după 3000 de ani a ajuns in Egipt”, declară Ioan Țicleanu.
Pare destul de probabil ca piramida de pe Toaca să aibă o vechime de peste 10 000 de ani, mult peste piramidele egiptene datate 2500 de ani î.Hr. Cercetările stereoscopice concluzionează că vârful Toaca a fost modelat în formă de piramidă, iar conglomeratele din care este alcătuit se pot ciopli mai ușor decât calcarul.
De remarcat este faptul că în Carpați, multe vârfuri au nume oarecum ciudate: Omu, Sfinxul, etc. Vârful Toaca este pe aceeași axă cu vârful Panaghia-nume dat și Maicii Domnului-și cu stânca denumită Piatra Ciobanului amplasată la fel ca mormântul lui Osiris, zeul egiptean care a fost cioban, față de templul din apropierea lui.
În România doar doi munți au sărbătoare proprie. Mai cunoscut este Târgul de fete de pe Muntele Găina, dar Ziua Muntelui, sărbătorită an de an pe 6 august pe Ceahlău, are o semnificație ce se pierde în timp. Oamenii pleacă de acasă noaptea, ca să poată ajunge în vârf în zori, deoarece credința zice că dacă vezi soarele răsărind peste munte, îți merge bine tot anul care urmează. „Am motive să cred că Ceahlăul este unul dintre munții sfinți ai dacilor. Strămoșii dacilor și chiar dacii înșiși practicau, cum o arata numeroase dovezi arheologice, o religie in care Soarele ocupa un loc central. Aceasta credință ne-ar putea fi transmisa până astăzi prin cuvântul „raza”: RA-numele zeului (identic la egipteni) și ZA-zeu. Apoi, între credința dacilor în viața de apoi, prezentată de Herodot și cea a egiptenilor antici, prezentată de Diodor, nu exista practic nici o deosebire” spune profesorul Țicleanu.
Trebuie amintit, de asemenea, că în Munții Vrancei, se află o zonă numită Valea Serapusului. Cuvântul „Serapus„ nu există în limba română, dar există în...egipteană, semnificând că zeii luau legătura cu oamenii doar în vârful munților! De menționat că toate invaziile barbarilor au ocolit Ceahlăul! Vârful din Moldova este înconjurat de așezări omenești cu o vechime de peste 10 mii de ani, aflate la înălțimi de 1800 de metri. „S-au descoperit mărgele, care puteau fi obiecte de cult. Este posibil ca pe munte să fi existat o comunitate de sacerdoți. Trăind în aceste așezări, dimineața aveau exact aceeași priveliște, cea a Soarelui răsărind de după piramida de pe Toaca”, specifică renumitul profesor.(FCT)
Enigmele istoriei românilor
Se odihnește Vlad Țepeș într-o biserică din Napoli?
Împrejurările în care a pierit unul dintre cei mai iubiți conducători ai românilor, Domnitorul Vlad Țepeș(cine-or fi, prin comparație, javrele băse și ioh-anus?!?) rămân încă necunoscute, cum necunoscut rămâne, încă, și locul unde se odihnește. Una dintre cele mai noi și mai neașteptate presupuneri este aceea că trupul marelui voievod ar fi înhumat într-o biserică din...Napoli.
Istoricii români presupuneau că Vlad Drăculea ar fi fost ucis în timpul unei lupte cu turcii, în timpul ultimei sale domnii, care a durat mai puțin de două luni, în 1476. Se credea că trupul s-ar afla la Mănăstirea Snagov-dar cercetările n-au putut proba acest lucru-și, mai târziu, s-a presupus că locul unde ar fi fost înhumat era Mănăstirea Comana, tot nedovedit, dar oarecum acceptat de specialiști.
Nu cu mult timp în urmă, un grup de istorici de la Universitatea din Tallinn(Estonia) au descoperit niște documente care relatează că domnitorul român ar fi fost luat prizonier de turci, iar, mai apoi, a fost răscumpărat de o fiică de-a sa, Maria, căsătorită cu un nobil napolitan, aflată în Italia. Vlad Țepeș a decedat ulterior aici, fiind îngropat în biserica din Napoli.
În biserica Santa Maria La Nova din Napoli, a fost descoperită recent o piatră de mormânt, aflată în aceeași capelă funerară în care sunt îngropați Maria și soțul ei, piatră care, susțin istoricii estonieni, ar aparține lui Vlad Țepeș. Piatra care datează din secolul al XVI-lea, și prezintă imagini și simboluri diferite de cele ale nobilimii locale din Napoli, este investigată de istoricii italieni și estonieni.
Pe piatra de mormânt apar un dragon-posibilă evocare a numelui Dracula- și doi sfincși, care ar putea simboliza Teba, localitate antică al cărei nume putea fi ortografiat Thebes, apropiat de... Țepeș. Specialistul în istorie medievală Raffaello Glinni, consideră, prin urmare, că pe piatra de mormânt ar putea fi înscris, cu simboluri alegorice, numele voievodului român.
În speranța că vor putea dezlega enigma, istoricii italieni vor acum să obțină autorizația de a cerceta mormântul.(FCT)
Și noi votăm tot...nemți
Bilanțul hoției și jafului practicate de trupele germane în România ocupată
Din informațiile prezente atât în arhivele românești cât și în cele germane reiese clar jaful practicat în teritoriul românesc vremelnic ocupat în cei numai doi ani de administrație militară germană în folosul Puterilor Centrale și în special al Germaniei. Între decembrie 1916 și noiembrie 1918, din România aflată sub ocupație au fost extrase cantități masive de produse petroliere, alimentare, furaje și multe altele.
Ca să mascheze jaful și să creeze aparențe de legalitate, ocupanții plăteau produsele rechiziționate și munca forțată a populației, cu bancnote emise de Banca Generală Română din București, care avea dreptul, din ianuarie 1917, de a emite bilete de bancă, în baza unui depozit în mărci la Banca Imperială din Berlin. În fapt, acest depozit aparține Băncii Naționale a României, neputând fi confiscat pentru a garanta emisiunea Băncii Generale Române, astfel încât bancnotele emise nu aveau acoperire. Românii au fost obligați să accepte aceste bancnote, care au circulat doar pentru o scurtă perioadă pe teritoriul țării.
Statisticile comandamentul german al căilor ferate române arată că, în cei doi ani de ocupație, s-au scos din România 1.140.809 tone de petrol, benzină și produse petroliere, din care 889.944 tone au fost trimise în Germania, 231.176 tone în Austro-Ungaria, 13.825 tone în Turcia și 5.864 tone în Bulgaria. În același timp au fost scoase din România 2.161.905 tone de produse alimentare și furaje.
Nemții au confiscat și un număr uriaș de animale domestice, 550.345 cai, 641.017 vite, 3.720.590 oi, 124.031 capre și 560.812 porci, aceste cifre neincluzând animalele sacrificate pentru hrana ocupanților. Datele înregistrate de germani relevă că în răstimp de 18 luni (1 august 1917 – 30 septembrie 1918) au fost sacrificate 206.922 vite mari, 1.027.971 oi și 52.198 porci numai pentru consumul militarilor. Mai putem adăuga și 27.161 vite mari trimise pentru consumul trupelor de pe frontul italo-austro-ungar de la Isonzo, în lunile iunie-iulie 1917.
Mai trebuie arătat că fiecare soldat din trupele de ocupație putea să trimită săptămânal familiei,acasă, până la 25 de kilograme de alimente, făină, fasole, legume, carne conservată etc.
Merită amintit și cazul Dobrogei, intrată sub controlul...vecinilor bulgari. Doar din județul Tulcea, trupele de ocupație au confiscat 4.000.000 hectolitri de orz, 1.300.000 hectolitri de grâu, 760.000 hectolitri de porumb, 750.000 hectolitri de ovăz și 425.000 hectolitri de secară.
Produselor petroliere și alimentare jefuite fără rușine le putem adăuga distrugerile provocate în teritoriul românesc . Pagubele produse căilor ferate românești au fost de peste 887.769.000 franci aur. Cele cauzate fondului forestier au fost de 503.000.000 franci aur. S-ar mai putea adăuga și 12.000 tone de utilaje industriale, precum și 125.000 tone de materiale de construcții confiscate de ocupanți.
Mai mult, Puterile Centrale au cerut teritoriului ocupat să dea o contribuție de război de circa 250 de milioane de lei, plătibilă sub forma unui împrumut garantat de județe. Totalul pagubelor produse de ocupanți, conform datelor prezentate de delegația României în fața „Comisiei reparațiilor”, în februarie 1921, ajungea la suma de 17.722.302.997 franci aur, din care 8.723.189.568 franci aur pagube aduse statului român, 8.103.298.710 franci aur pagube aduse cetățenilor privați și 895.823.759 franci aur pagube produse administrațiilor locale.
Remember
Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu către soția sa, Maria
„Scumpa mea Rica
Am stat cu capul sus și fără teamă în fața judecății, după cum stau și în fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu. Nimeni în această țară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum l-am servit eu. I-am dat totul, de la munca până la banul nostru, de la suflet până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimașă de azi nu ne înjosește și nu mă atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă și ne va înălța.
Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum știi, viața mea, toată viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare ,a fost un calvar .A ta, de asemenea, a fost înălțătoare ! Împrejurările și oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreuna am dorit să-l facem țării noastre! Suprema voință a decis altfel .Am fost un învins, au fost și alții... Mulți alții. După dreapta judecată ,istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune și pe noi !Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au fost ingrate. Nu regret nimic ,nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire ,la bine cu mângâiere ,la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorință e să trăiești. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniștea necesară sufletului și bucata de pâine pe care azi nu o mai poți plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni și călăuzitori, acolo, la Iancu Nou! Voi fi între acei cu care am copilărit și am cunoscut și durerile, și lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viața de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo, lângă mine, trebuie să fie și ultimul tău lăcaș. Coborând în mormânt eu azi, tu mâine, ne vom înălța, sunt sigur. Acolo va fi singura și dreapta răsplată.
Te strâng în brațele mele cu caldură. Te îmbrățișez cu dragoste.
Nici o lacrimă!
Ion”
NR.38, iulie 2021
După fanarioți, românii au preferat nemții cu origini ebraice
Carol I impus cu forța de liberali și de armata trădătoare
Puțină lume știe, că după abdicarea forțată a Domnului patriot Alexandru Ioan Cuza, țara a fost condusă, timp de trei luni, începând cu data de 11 februarie 1866, de o Locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, ca reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, Generalul Nicolae Golescu, ca reprezentant al Țării Românești și al liberalilor și din colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al armatei.
Președinte al noului guvern a devenit Ion Ghica, un liberal moderat care și-a asumat și îndatoririle ministrului de externe. Din Guvern mai făceau parte radicalul C. A. Rosetti, conservatorul moderat Dimitrie Ghica, maiorul Dimitrie Lecca ca ministru de război, Ioan C. Cantacuzino, Petre Mavrogheni și liberalul D. A. Sturdza
După ce Filip I de Flandra a refuzat, în data de 19 martie, preluarea puterii, cunoscutul om politic liberal Ion C. Brătianu, ajutat cu sârguință de noul diplomat al României la Paris, un oarecare Ion Bălăceanu, și sprijinit de Guvernul de atunci, s-a deplasat la Düsseldorf pentru a-l convinge pe principele german, cu origini evreiești, Carol Ludovic de Hohenzollern să accepte tronul României.(Ne mai mirăm că tot liberalii susțin astăzi un alt neamț la conducerea țării!?!)
Datorită tendințelor de negare a măsurilor luate de Locotenența Domnească, putere executivă provizorie, Adunarea Electivă, devenită mai apoi Adunarea Constituantă, a fost desființată, organizându-se alegeri în perioada 9-17 aprilie 1866.
Locotenența domnească a organizat un așa zis plebiscit recomandând poporului să-l aleagă pe Carol I. Un complot separatist la care au participat Nicolae Rosetti, Roznoveanu, cneazul Constantin Moruzi și mitropolitul Calinic Miclescu, care au organizat o mișcare de stradă la Iași, în 3/15 aprilie 1866, a fost curmat de intervenția armatei. Rezultatele plebiscitului au fost favorabile lui Carol, cu 685965 voturi pentru, 224 voturi împotrivă și 124837 de abțineri(poporul român are experiența alegerilor greșite!). În data de 10 mai 1866, după ce Carol I a depus jurământul, citit în limba română de colonelul trădător Haralambie , Locotenența și-a încheiat mandatul.(FCT)
Un erou al neamului românesc
Ion Nistor, istoricul ideii de unitate națională
Despre Ion Nistor se vorbește prea puțin, câteva detalii pe net, dar copiii n-au învățat nimic despre el la școală. De altfel, sunt absolut sigur, că nici mulți dintre maturi nu știu cine este și ce-a făcut pentru Țară, fost profesor al Universităților din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române, director al Bibliotecii Academiei Române, fost ministru de stat reprezentând Bucovina și, mai apoi, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în cele din urmă, al Cultelor și Artelor.
Militant unionist, a făcut parte din Comitetul de organizare al Adunării Naționale de la Cernăuți, redactând „Actul Unirii”. Nistor, unul dintre masonii suceveni recunoscuți, a fost membru al Lojii „Meșterul Manole”. În 1902, la 26 de ani(n.4 august 1876), obține licența la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Cernăuți ,iar în 1909 devine doctor în filosofie și litere al Universității din Viena. Trei ani mai târziu este numit profesor la Catedra de Istorie Sud-Est Europeană a Universității din Cernăuți. Cursul său inaugural intitulat „Locul românilor în istoria sud-est europeană” îl va face pe Lucian Blaga, prezent în auditoriu, să afirme că Ion Nistor se numără printre „istoricii ideii și unității naționale”. Inspirat de activitatea lui Nicolae Iorga, el va organiza împreună cu Sextil Pușcariu, în vara lui 1913, cursuri despre originea bucovinenilor. Doi ani mai târziu, când a devenit membru titular al Academiei Române, marele Iorga i se va adresa cu cuvintele: „Dumneata ai rămas bucovineanul. Te-ai coborât la realitățile modeste ale micii dumitale patrii în care se cuprinde ce a fost mai mare din vechea Moldovă. Ai restabilit, prin asemenea cercetări continue, onoarea românilor bucovineni în domeniile studiilor despre moșioara lor. Ai arătat străinilor că și acolo a venit vremea să luăm pentru noi tot ce este al nostru”.
Putem spune însă că momentul vieții lui Ion Nistor a fost în data de 28 noiembrie 1918, când a citit „Actul Unirii”, scris de el însuși, la Congresul General al Unirii Bucovinei cu Țara. Va deveni ministru delegat în administrația Bucovinei (1918–1920; 1922–1926) și va înființa Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Între 1920 și 1940 va fi Rectorul Facultății de Litere a Universității din Cernăuți. A condus revistele „Junimea literară” (1904–1939) și „Codrul Cosminului” (1924– 1939) și a scris sute de articole și studii istorice, fiind considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai mari istorici ai României.
În data de 28 mai 1947 a fost dat afară din funcția de director al Bibliotecii Academiei acuzat fiind de „încălcarea legii de aplicare a Armistițiului deoarece a ordonat păstrarea pe mai departe a publicațiilor retrase din circulație” și care dăunau „bunelor relații cu U.R.S.S”. În 9 iunie 1948 i se retrage și titlul de academician! Mai mult a și fost arestat în celebra „noapte a demnitarilor”-5 spre 6 mai 1950-și închis, fără hotărâre judecătorească la închisoarea din Sighet. Iată ce povestește, în 1957,Ion Nistor în „Date autobiografice. Amintiri din închisoare”: „În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la ușă. Am sărit din pat. Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu. Unul din agenții politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliției pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și să-i urmez. Am urmat somațiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soția mea și de la nepoți, care priveau cu groază ridicare mea. Doi dintre agenți mă luară între ei și mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înțeles și să nu strig. Ieșind in curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aștepta o mașină. Am fost împins în mașină și așezat între cei doi agenți, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar și m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcția Poliției. Mașina s-a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi-au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce am fost introdus într-un birou. Acolo mi-au scos ochelarii de la ochi și am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenții ce mă însoțiseră, după care aceștia vorbiră la telefon cu agenții rămași în locuința mea pentru percheziție. Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva și mă somă să depun pe masă portmoneul ce-l aveam la mine, inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte. Dar eu nu aveam nimic la mine; mi-a mai ordonat să-mi desfac cravata și șireturile de la pantofi, pe care le-a luat în seamă și le-a trecut în registrul din fața sa. După împlinirea acestor triste formalități, a chemat un om de serviciu și m-a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să-mi țin gura și mă conduse într-o sală mare cu lăiți de lemn împrejur. Eram primul sosit”, mai scrie Ion Nistor.
A fost unul dintre cei 69 de foști înalți demnitari, unii dintre ei prim-miniștri, miniștri sau secretari de stat, arestați în „noaptea demnitarilor”. Iată ce a notat Ion Nistor despre acest fapt: „După mine, apărură în sală, după scurte intervale, toți foștii miniștri și subsecretarii [de stat] din guvernele burgheze care se aflau în București, așa că odată ce se făcu ziuă sala era plină de deținuți. Îi cunoșteam pe toți, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alăturea se găsea o a doua sală plină de foști înalți demnitari militari și administrativi. Când se făcu bine de ziuă, se deschise ușa și își făcu apariția un comisar cu o listă în mână, ordonându-ne să ieșim în curte. Acolo se găseau mai multe camioane-dube. Comisarul pronunță numele deținuților, dispuse să se dea fiecăruia o pâine, mici pachete de brânză și de marmeladă, precum și o cutie de conserve pentru patru persoane. Cu merindele acestea în mână, furăm invitați în dubă, unde încăpeau 18-20 persoane. Dubele erau fără ferești, lumina intra printr-o ventilație de sus. O găleată cu apă se găsea la ușa de intrare, bine păzită de doi gardieni zdraveni și foarte scumpi la vorbă; nouă însă nu ni se oprise să vorbim împreună. Eram toți cunoscuți.”
Destinația urma să fie penitenciarul de la Sighet, un loc în care aveau să moară, printre alții, Constantin I. C. Brătianu (Dinu Brătianu) și Gheorghe I. Brătianu. Ion Nistor va supraviețui miraculos și va fi pus în libertate în 1955.Iată ce nota ilustrul artizan al Unirii atunci: „Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singurul în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu (mort în temnița de la Sighet n.r.), Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga. Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru. Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!”.
Ion Nistor a decedat la 85 de ani, într-o sărăcie lucie, neavând nici măcar pensie. „A spus că regretă că, la vârsta de 85 de ani, bătrân și bolnav, se găsește într-o stare de mare lipsă, fără pensie, dar este mulțumit că fiica lui îi arăta toată afecțiunea și muncește din toate puterile pentru a-i asigura cele necesare”. La înmormântarea lui din data de 15 noiembrie 1962, au participat circa 300 de persoane, majoritatea bucovineni.(FCT)
Basta a fost securea, austriecii erau mâna ucigașă
Uciderea lui Mihai Viteazul, cel mai mare voievod al românilor
Mihai Viteazul a fost asasinat la numai 43 de ani, într-un moment în care se pregătea de revenirea în prim planul luptei împotriva otomanilor. Cauzele pentru care a fost ucis, chiar în mijlocul oștirii sale, ridică și astăzi mari semne de întrebare. Demnă de luat în seamă rămâne și ipoteza lansată în pelicula „Nemuritorii” de regizorul Sergiu Nicolaescu care dă de înțeles că Andrei, cel însărcinat cu paza voievodului, fusese atras în alcovul unei vestite curtezane unguroaice.
Pictura de Constantin Lecca-Moartea lui Mihai Viteazul
Marele voievod Mihai supranumit Viteazul( n.15.01.1558 în orașul Floci din Ialomița, d.9.08.la Turda, Cluj) a fost singurul care a reușit să unească, dintr-un profund naționalism și avangardism istoric, Țara Românească, Moldova și Ardealul! A fost de departe, alături de Ștefan cel Mare și Sfânt, cel mai mare conducător militar al românilor, un strateg desăvârșit și un neînfricat conducător pe câmpul de luptă. Din păcate a fost asasinat mișelește chiar în mijlocul oștirii sale, de către niște ucigași plătiți să facă asta chiar de mai marii vremii.
Reinstalat din cauza intereselor imperialilor
Mihai a reușit să țină cele trei țări române unite doar din primăvara până în toamna lui 1600. Învins la Mirăslău în septembrie 1600, Mihai a pierdut aproape imediat și Moldova, invadată de polonezi, dar și Țara Românească, turcii punându-l în locul său pe Simion Movilă. În câteva luni, a ajuns din domnitorul celor trei țări românești, un pribeag. Nu-i mai rămăsese decât să meargă la Viena pentru a cere sprijinul împăratului Rudolf. Deși sprijinit de episcopul Suhay și de arhiducele Matei, fratele împăratului, Mihai se afla într-o situație destul de neplăcută, în primul rând datorită lipsei banilor și apoi datorită uneltirilor nobilimii din Transilvania care cerea să fie tratat ca un trădător. Sprijinit și de omul său de încredere, cărturarul Petre Armeanu, voievodul a scos două cărți care prezentau lupta sa împotriva turcilor și care au produs o puternică impresie la Viena. Ceea ce l-a ajutat însă cel mai mult a fost faptul că nobilimea răsculată din Transilvania l-a alungat pe generalul Basta, numindu-l în locul său pe Sigismund Bathory, cunoscut însă ca un simpatizant al turcilor. „În februarie 1601, nobilii în frunte cu Czaki s-au ridicat împotriva generalului imperial, îl arestară și în cele din urmă Basta eliberat, e silit să plece la Dej și de acolo la Satu Mare, pierzând Ardealul în chip rușinos, fără luptă, după ce vărsase atâta sânge să-l cucerească. Arhiducele Maximillian aflând de retragerea lui Basta, spune pe față, că nu e alt chip să ții în frâu pe ardeleni, decât cel cu care începuse Mihai”. Chemat la Praga de Rudolf, Mihai a primit o sută de mii de taleri și un castel în Bohemia, având sarcina de a strânge o oaste puternică pentru a recuceri Ardealul. Din nefericire, arhiducele Matei i-a obligat pe Mihai și pe Basta să conlucreze sub flamura imperială. În data de 3 august 1601, Mihai îi trage o bătaie zdravănă la Gorăslău lui Sigismund, capturându-i, printr-o manevră iscusită și toată artileria. Rudolf i-a trimis mulțumiri, iar la Praga a fost tipărită o broșură în limba germană cu chipul lui Mihai Viteazul.
Avem o datorie de onoare la...ucigașii valoni
Probabil că victoriile lui Mihai i-au stârnit invidia lui Basta. În Țara Românească, boierii rămași credincioși lui Mihai i-au alungat pe Movilești cu tot cu polonezii care-i susțineau. În Transilvania, voievodul i-a pedepsit pe mulți dintre cei care, anterior, îl trădaseră. La începutul lui Cuptor, Mihai își separase oastea de cea a lui Basta și se pregătea să plece spre Făgăraș. N-a mai apucat s-o facă însă. A fost ucis în cortul său, în data de 9/19 august, de un grup de mercenari valoni. Iată cum descrie cronicarul polonez Szamoskozy cele petrecute: „A fost un moment foarte bine ales, atunci când oamenii săi de încredere erau trimiși cu alte însărcinări. Aproximativ 300 de valoni, trimiși de generalul Basta și conduși de Jaques Beauri, au venit în tabăra domnitorului. Beauri împreună cu încă trei sau patru valoni au intrat în cort și i-au cerut lui Mihai să se predea, prinzându-l de straie. Principele muntean a prins spada cu mâna stângă și a încercat să lovească. Un mercenar valon a tras cu o armă de foc direct în mână, schilodindu-l și dezarmându-l. Imediat, domnitorul a fost înjunghiat și împușcat cu un pistol. Valonii i-au tăiat capul cu propria lui spadă și l-au batjocorit și l-au jefuit. I-au luat bunurile de valoare, iar trupul i l-au aruncat într-un șanț. Capul i l-au pus pe un cal mort și a zăcut acolo trei zile”.
Pentru noi, românii, rămâne neclar încă cine a dat cu adevărat ordinul de asasinare al Viteazului. E drept, invidios pe Mihai, Basta ar fi avut suficiente motive s-o facă. Doar că, istoricul P. P. Panaitescu sugerează că în spatele generalului ungur ar fi fost, de fapt, alții, Basta nefiind decât un executant .El crede că Mihai ar fi fost folosit de austrieci numai pentru a le recuceri Ardealul. Când principele român a început să se comporte ca un stăpân, imperialii au decis uciderea sa nemaiavând, practic, nevoie de el. La puțin timp imediat după recucerirea Transilvaniei, Mihai îl trimisese pe omul său de încredere , Gheorghe Raț, să atace castelele nobililor unguri. Îl decapitase pe Gașpar Corniș și îi atrăsese pe secui de partea lui. Mai mult, își amenajase și reședința de la Alba Iulia, ori acest lucru era prea mult pentru imperialii austrieci. „Curtea Imperială nu stabilise dinainte soartea Ardealului după recucerire, nici rolul lui Mihai. Acesta fusese recunoscut odinioară, măcar de Pezzen, ca guvernator al Ardealului, înțelegea deci să stăpânească iar această țară, cu învoirea împăratului. (...) De aceea Basta a lucrat pentru stăpânii lui, care vroiau să aibă Ardealul direct sub cârmuirea lor, înlăturând pe Mihai. Basta era un general în slujba lor și nu ar fi făcut această faptă, dacă nu ar fi știut că ea va fi aprobată”, crede, argumentat, P.P Panaitescu.(FCT)
Palma dată de liberali istoriei României
Prințul afemeiat și hoț, Carol al II-lea
Cazinoul aflat în imediata apropiere a Gării din Estoril , faimos imediat după cel de-al doilea Război Mondial, era locul de întâlnire al spionilor ratați, al aventurierilor și al regilor rămași fără...tron. A fost și cazul regelui de origine evreiască Carol al II-lea, care și-a cumpărat o proprietate la vreo două sute de metri mai sus, pe Rua de Alentejo. În vila Mar y Sol și-a trăit veneticul ultimii cinci ani din viață.
Extrem de sugestiv ni se pare articolul apărut în data de 3 martie 1952, în „The Milwaukee Journal”. Subtitlul e chiar și mai surprinzător :„Își petrec timpul pregătiți permanent să caute noi refugii în caz de pericol”. Nu mai puțin de cinci membri ai unor importante familii regale europene își găsiseră refugiul pe malul Atlanticului: Carol al II-lea, fostul rege Umberto al Italiei, moștenitorul tronului Spaniei- Don Juan de Bourbon, un conte din Paris, Henri de Orleans, arhiducele Franz de Habsburg, dar și amiralul ungur Horthy, fost timp de 24 de ani regent al Ungariei.
Carol al II-lea care își descoperise o pasiune pentru muzică era numit de autorul reportajului „disk jockey-ul comunității de regi exilați”. Regele-bufon ajunsese, iată, și...disk jockey, deși și asta era mult mai mult decât valora! .În vara lui 1949, fantele s-a cununat religios cu Elena Lupescu în cadrul unei duble ceremonii în care s-au căsătorit și Ernest Urdăreanu, generalul trădător, mâna dreaptă a măscăriciului evreu, cu Monique Urdăreanu, cea care avea să moștenească vila și ce mai rămăsese din bijuteriile și tablourile furate din România de regele „doi lei și cin´șpe bani”, la moartea Elenei Lupescu, în 1977.
Colonia de „jmekeri” de pe malul Atlanticului
Ca să zică că fac și ei ceva, regii exilați se ocupau cu tot felul de potlogării și nimicuri azvârlind în stânga și-n dreapta cu banii furați de la sărăcimea mondială. Astfel, arhiducele de Habsburg, își construise un laborator în garaj, iar deja octogenarul Horthy alerga distanțe lungi și înota zilnic.
Cel mai renumit era , de departe, Umberto al II-lea-intrat în istoria Italiei ca „regele din mai”, pentru că domnise doar 35 de zile, în 1946-prin orgiile pe care le făcea regulat. Printre „cuceririle” sale s-a aflat, printre alții, regizorul Luchino Visconti și actorul Jean Marais. De altfel, Visconti nu și-a ascuns niciodată orientarea sexuală, printre „iubirile” lui figurând și Franco Zeffirelli, celebrul regizor al seriei TV „Iisus din Nazareth”. Și Jean Marais, spre deziluzia numeroaselor sale fane, a avut o lungă relație cu scriitorul Jean Cocteau.
Singurul din această panoplie de scelerați care mai avea șanse să revină la domnie era fiul lui Don Juan, ducele de Asturia, Juan Carlos, care a și fost încoronat în 1975 , după moartea generalului Franco, deși Juan de Bourbon a renunțat abia doi ani mai târziu la pretențiile de a domni. O joacă de-a tronul ca cea dintre Carol al II-lea și fiul său Mihai. Fostul rege al României, Carol al II-lea a primit vestea abdicării lui Mihai la numai două luni de la instalarea la Mar y Sol. Din cele scrise în jurnalul său reiese clar că pierduse orice speranță de a reveni pe tron: :„M-a apucat o furie auzind această știre; cine dracul l-a pus pe Mihăiță să se întoarcă, ca, după o săptămână, să plece în condițiile cele mai urâte și dând către popor o proclamație rușinoasă. Nu numai că abdică pentru el și urmașii săi, dar spune, în proclamație, că lasă poporului grija de a-și alege felul cum dorește să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a Țării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-și puie iscălitura sub un document astfel redactat”.
Carol al II-lea, jefuitorul
Carol părăsise România în data de 7 septembrie 1940, într-un tren cu 12 vagoane încărcate cu obiecte de patrimoniu, bijuterii și tablouri rare aparținând poporului român! Iată cu ce ne procopsiseră liberalii atunci, ca și acum! Trenul a ajuns, în ciuda atacului legionarilor patrioți în drum spre granița cu sârbii, la Lugano și apoi în Spania, într-o stațiune lângă Barcelona. În martie 1941, Carol și Lupeasca au fugit însă în Portugalia, și de acolo, pe un pachebot american, în Cuba. Au stat apoi, până în 1944 în Ciudad de Mexico. Au călătorit, așadar, și s-au distrat bine mersi, pe banii poporului român, procopsit cu veneticii de către mândrul partid liberal! Indezirabil în Statele Unite, regele evreu i-a contactat pe...sovietici. În data de 5 iulie 1943, consemna în jurnalul său ceea ce, de fapt, gândea: „Trebuie să m-apropii de Țară, ca să pot de acuma lua o mai strânsă legătură cu ea”. După momentul 23 August 1944 avea însă să-și dea arama pe față: „După primul moment de stupefacție, căci s-a aplicat întocmai programul meu, a urmat unul de dezgust față de atitudinea Sovietelor, care, acuma clar se vede, au jucat pe două tablouri și au ales pe cel din Țară, ca fiind cel mai ușor. Pe mine m-au ținut cu vorba timp de cinci luni. Iar acuma iată că acel escroc politic, Maniu, câștigă prima manșă asupra mea. Pentru Țară este o soluție fericită, pentru mine însă una mult mai puțin”. Cam atâta îi păsa nelegiuitului de Țară!
A plecat și din Mexic în toamna lui 1944, însă a trebuit să staționeze la Rio de Janeiro, pentru că portughezii, presați de americani, au refuzat să-l primească!
Ferdinand: „O creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai...”
Carol a a ales Portugalia ca loc de exil din mai multe motive: în primul rând deoarece casa regală a României era înrudită, după înscăunarea lui Ferdinand, cu casa de Bragança. Infanta Antonia, mama lui Ferdinand, era fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei. Carol era, prin urmare, strănepotul familiei regale de la Lisabona până la începutul secolului XX. Carol nu i-a semănat deloc tatălui său, Principele Ferdinand. Acesta a renunțat, la cererea tatălui său, Prințul Carol I la iubirea pentru Elena Văcărescu, căsătorindu-se cu Maria, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. După căsătoria, la numai 24 de ani, cu Zizi Lambrino, Alexandru Marghiloman îi va spune regelui Ferdinand: „Îi sunt indiferenți oamenii și dă dovadă de o lipsă de judecată care nu anunță nimic bun în viitor”. Cu Zizi Lambrino l-a conceput pe Carol Mircea, tatăl actualului prinț căutat de Interpol, Paul. După ce a renunțat și a treia oară la tron, Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană și și-a declarat progenitura „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”.
Carol a speculat, cu ajutorul țărăniștilor, care sperau să ia locul liberalilor la putere, decesele tatălui său din 1927, a primului ministru liberal Ion .I. C. Brătianu din 1929 și a președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație, Gheorghe Buzdugan, și în data de 8 iunie 1930 a fost încoronat după ce revenise în țară cu sprijinul lui Iuliu Maniu, căruia îi promisese-cuvânt de...marțafoi, nu de rege!-că va renunța la Lupeasca. Celebrul ziarist interbelic Pamfil Șeicaru avea să redea fidel scena certei dintre zevzecul rege și liderul țărănist. Carol l-a chemat pe administratorul castelului care a confirmat că pe lista personalului figura o spălătoreasă pe nume...Elena Lupescu. Atunci zănatecul, adresându- i-se lui Maniu , a spus: :„Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?”
În următorii 10 ani avea să se facă simțită influența nefastă a acestei evreice asupra destinului României prin desființarea democrației, prin afacerile oneroase ale Camarilei, prin izolarea internațională a României și prin demolarea, în 1940, a României Mari! Necunoașterea istoriei conduce la drame! Astăzi, un alt neamț jegos, distruge România, în aplauzele netoților.
În data de 4 aprilie 1953,Carol a decedat ca urmare a unui atac de cord. Doar cu o săptămână mai devreme murise, la Paris, Zizi Lambrino, cauza primei renunțări la tron a unui rege fără sânge românesc care n-a dorit decât puterea totală și care a iubit mai mult femeile decât Țara.(FCT)
NR.39, august 2021
Prin semnătura lui Ion Antonescu
România a pierdut Balcicul și Cadrilaterul
După întrevederea din 15 iunie 1940, de la Berchtesgaden, dintre Hitler și ministrul bulgar Filov, șeful Legației germane la București, un oarecare Fabricius, a cerut Guvernului român să cedeze întreg Cadrilaterul, Bulgariei. Prea supusul guvern român a acceptat, fără nicio împotrivire, tratativele-privind cedarea teritoriului românesc-de la Craiova, începând din 19 august.
Merită să amintim componența guvernului trădător. Printre alții: Ion Gigurtu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Manoilescu, ministru de Externe, General Constantin D. Nicolescu , ministrul Apărării Naționale, contra-amiral adjutant Nicolae Păiș, ministrul aerului și marinei, Nichifor Crainic, ministrul propagandei naționale. Poporul român nu vă va ierta în veacul veacului, triști trădători!
Ministrul Mihail Manoilescu a cerut delegației române conduse de Alexandru Cretzianu să nu se opună în niciun fel obligației impuse! La Craiova s-au alăturat delegației noastre oficiale și Vasile Covată din Bazargic(reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alți câțiva români-macedoneni supărați și vădit îngrijorați de viitorul lor. Delegația din Bulgaria era condusă de fostul Ministru de la București și Roma, S. Pimenov, al doilea delegat fiind juristconsultul Papazoff. Deși cei doi vorbeau românește destul de bine, tratativele s-au purtat în limba franceză, delegații bulgară fiind siguri că vor căpăta “Zlatna Dobrugea”(Dobrogea de aur) fără nicio problemă! Delegația română a
propus bulgarilor un aranjament teritorial care ar fi putut asigura liniștea și ordinea, cruțând sentimentele și demnitatea celor două popoare vecine.Românii au cerut ca Silistra, cetate care aparținuse Țării Românești în Evul Mediu, să rămână României, ca și portul Cavarna și Balcicul, românii construind acolo o stațiune importantă. Toată Zlatna Dobrugea ar fi revenit Bulgariei, punându-se, în acest fel, capăt litigiului care frământa popoarele celor două țări vecine. Pimenov a spus că înțelege punctul de vedere al românilor, dar că el trebuie să respecte prevederile dictatului. Singurul lucru care s-a reușit a fost ca schimbul de populație să se concretizeze prin texte de lege care să mai aline din suferințele celor rupți cu brutalitate din țara lor!
În data de 7 septembrie 1940, tratatul a fost semnat din partea română de către Henri Meitani, un simplu membru al delegației, în urma unui ordin telefonic al noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, deoarece Alexandru Cretzianu refuzase categoric! Antonescu a ratificat Tratatul în data de 13 septembrie1940. O parte dintre ofițerii români, printre care generalul Argeșanu au organizat pe propriile lor forțe o rezistență armată, însă au fost arestați de Antonescu în cele din urmă. Bulgarii au primit de la Hitler 7412 kilometri pătrați din trupul României și circa 410 000 de locuitori! Vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de circa 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori, adică 33% din populație!(FCT)
48 de ani de hoții ale lui Carol I
Un monarh impus de liberali
Aduși pe culmile disperării de așa zisa democrație instaurată în România după lovitura de stat din decembrie 89, mulți români au ajuns să-și dorească reinstaurarea...monarhiei, adică vor din lac în puț! Am vrea să le reamintim acestor susținători demoralizați ai monarhiei-personal consider că ultimul Domnitor al acestei Țări a fost Alexandru Ioan Cuza-cam cine a fost Carol I, cel care a instaurat în România o dinastie cu vechi origini evreiești. Nu sunt, Doamne ferește, antisemit. Mai mult, sunt alături, acum, de poporul israelian, care, ca și restul omenirii, trece prin clipe grele!
Așadar, să începem prin a spune că în 1914, ultimul an al domniei lui Carol I, în România, peste 85% din populație era analfabetă! La fel ca în...2020, când nu facem, voit, nicio reformă în educație, pentru că nu de intelectuali-îndeosebi patrioți-avem nevoie, ci de slugi prea supuse, gata să se vaccineze la ordin!
Independența Țării, cucerită în 1877 se datorează lui Mihail Kogălniceanu și lui I. C. Brătianu care l-au obligat literalmente pe rege să trimită Armata în sudul Dunării! Deși comandant suprem al Armatei, regele neamț a stat la o distanță de 7 kilometri și a privit desfășurarea luptelor printr-un...ochean! Singur s-a declarat Rege, după ce Brătienii și Kogălniceanu proclamaseră România ,regat! Personal nu voi recunoaște, în vecii vecilor, proclamarea lui Carol I drept rege al României!
Vreți cea mai clară dovadă posibilă că auto intitulatul rege Carol I n-a iubit niciodată România și nici pe români? După ce Consiliul de Coroană a refuzat să implice România în primul război mondial de partea Austro-Ungaria și Germania, regele a scris o scrisoare prin care abdica de pe tronul României. Deoarece a decedat peste doar câteva zile (27 septembrie/10 octombrie 1914) abdicarea n-a mai devenit efectivă. Iată și celebrul, dar cam greu de găsit, text al abdicării:
”Români!
Un puternic avânt național cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întregul nostru neam românesc. Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o primejdie pentru țară, nu-mi rămâne decât a încredința destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenențe Regale. O viață întreagă, închinată ridicării și măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezășie că inima mea n-a încetat și nu va înceta niciodată de a bate pentru binele lui. Din tot sufletul, rog pe Atotputernicul să-l păzească și să-l ocrotească”. Demn de amintit că punctul lui de vedere era aprig susținut și de regina Elisabeta. Iată ce Spunea I. G. Duca: „Regina Elisabeta era cea mai înverșunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată și pentru nimic în lume nu va consimți să stea un ceas pe tronul unei țări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, regele trebuie să abdice imediat, că principele Ferdinand și copiii lui ar fi niște trădători față de sângele ce le curge în vinele lor dacă n-ar urma fără hotărâre pe bătrânul lor rege în exilul lui….De dimineața până seara ațâța pe bietul rege, a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane și deja destul de tulburată”. Și astăzi, prostitul popor român îi venerează și votează un alt neamț lipsit de orice sentiment național, Werner Iohhanis!
Ca și atunci, nici acum țăranii români n-aveau nicio valoare! Legile Tocmelilor Agricole între 1866 și 1892 ,impuneau pentru țărani muncă forțată pe domeniile boierești, bătaia ca pedeapsă obișnuită, abuzuri neîngrădite ale autorităților, sărăcie și bătaie de joc! În cei 48 de ani de domnie a lui Carol I, țăranii s-au ridicat mereu împotriva stăpânirii, cele mai cunoscute fiind răscoalele din 1888 și din 1907. În timpul domniei neamțului cu origini evreiești, țăranii au fost tratați, după cum arată mii de documente arhivate, ca simpli robi! Culmea sadismului și a răutății, în 1907, Carol I a trimis întreaga Armată română(peste 140 de mii de soldați) să „pacifice” satele răsculate. Au fost efectiv măcelăriți peste 11 mii de oameni! Carol avea să felicite Armata că a „salvat” țara! După ce o dezbini și o umilești, „ne luăm țara înapoi”?
Carol I era arogant, îngâmfat, lacom de bani și de averi și disprețuitor față de oameni. Faptul că, în cei 48 de ani de domnie ai lui, s-au construit drumuri, căi ferate, poduri, porturi se datorează minților luminate ale acestui popor și muncii lui!
Lacomul suveran înfipt pe tronul lui Vlad Țepeș de javrele liberale a primit de la români 1884 de moșii, a fost acționar la zeci de întreprinderi, a avut două bănci la Dusseldorf și a intermediat Afacerea Stosberg, despre care am mai scris, devenind, pe spatele poporului român, unul dintre cei mai bogați suverani ai lumii, el provenind dintr-o familie de calici!
Mândrii liberali ne-au adus un rege care l-a prigonit pe Eminescu și nu l-a mai primit în țară pe Alexandru Ioan Cuza și a ordonat poliției să tragă în studenții români care manifestau strigând „Vrem Ardealul"!
Nu mai votați tătari, ruși sau nemți ca președinți pentru că ei nu iubesc poporul român. Vă înrobiți voi și copiii voștri, așa cum faceți de 200 de ani! M-am săturat să văd statuile lui Carol I, peste tot, în vreme ce ale eroilor noștri dispar sunt ajung la periferii. Propaganda care-l înalță pe Carol I, este promovată ca să vă facă să credeți că trebuie să fim doar o colonie! Deșteaptă-te odată, popor român!(FCT)
Iubire fără...internet
Îndrăgostit inițial de Maria Bogdan, Iorga se va căsători cu sora ei, Ecaterina
Mulți dintre marii noștri scriitori ne-au lăsat mărturii scrise despre marile lor iubiri, mărturii care ne stârnesc, și azi, emoții de nedescris. Astfel, misivele dintre Veronica Micle și Eminescu, dintre Cornelia Brediceanu și Blaga, dintre Friedgard Thoma și Cioran sau dintre Aurora Cornu și Marin Preda, ne stârnesc mereu simțăminte deosebite. Bucuria dragostei care vine mai târziu pare un lemn verde care arde și dă mai multă căldură, iar lemnul e cu atât mai bun cu cât s-a aprins mai greu, după cum spunea Chretien de Troyes.
Unul dintre cei mai înflăcărați îndrăgostiți ai culturii noastre cea de toate zilele, a fost, neîndoielnic, Nicolae Iorga, care i-a scris soției sale nu mai puțin de 129 de scrisori de dragoste! El a continuat să-i scrie versuri mult timp după căsătoria lor.
În decursul anului 1900, aflându-se la Brașov pentru studierea unor arhive și locuind împreună cu familia prietenului său Ion Bogdan, marele istoric s-a îndrăgostit, inițial, de sora cea mare a acestuia, Maria. Nu multă vreme mai târziu, Iorga a simțit că-i bate inima mai tare pentru sora mai mică a acesteia, Elena. În data de 22 ianuarie 1901, se și logodește cu ea. Din această căsătorie vor rezulta șapte copii: Mircea (1902 – 1966), Adriana (1904 – 1912), Măgdălina (1905 – 1993), Ștefan (1906 – 1975), Liliana (1910 – 1985), Valentin (1912 – 1977) și Alina (1916 – 1979).
Demn de amintit e că Iorga i-a cerut mâna Catincăi-cum o alinta el-prin intermediul unei scrisori: „Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine și vom fi mulțămiți, iubindu-ne unul pe altul. Cât aștept să fii nevasta mea și cât de puțin mă împac la București și aici, cu cei mai mulți, cari mi se par așa de meschini, de ordinari, de urâți în firea lor pe lângă bunul și frumosul mieu copil de la Brașov, pe lângă… (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă”.
Iorga își iubea atât de mult nevasta, încât, când era plecat mai mult de acasă îi trimitea versuri de amor. Până când avea să fie asasinat de agenții ruși travestiți în legionari, i-a scris nu mai puțin de 129 de scrisori.
„Ție nu-ți pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult și nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ți spuie. De aș mai avea norocul să te văd, sănătoasă și – bagă bine de seamă – tânără și frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet și trup, cum ți-e datoria față de iubitorul tău N. Iorga”, scria cărturarul în septembrie 1917, la 16 ani de la căsătorie.
Iorga a murit, așa cum am spus, ciuruit de gloanțele asasinilor bolșevici, pe 27 noiembrie 1940, în pădurea Strejnic din județul Prahova. Un an mai târziu a murit și Ecaterina.(FCT)
Pe nedrept uitată
Geniala Elena Ghica alias Dora d'Istria , un simbol al dragostei de țară
Datorită faptului că a stat cea mai mare parte a vieții în afara țării, românii nu știu nici azi ce geniu s-a mai ridicat din mijlocul lor! Prințesa Elena Ghica, una dintre cele mai inteligente femei pe care le-a dat neamul românesc a văzut lumina zilei în data de 3 februarie 1828 în București , fiind întâi născuta familiei marelui ban de Craiova Mihail Ghica (zis și Mihalache Ghica, 1794-1850) și a Caterinei Ghica (fostă Faca sau Facca, 1809-1853, de origine grecoaică, sora autorului piesei Franțuzitele, Constantin Faca, 1801-1845), fiind nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) și Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842).
Portret de Petre Mateescu
În ambianța rafinată a palatului tatălui ei, Elena i-a cunoscut pe unii dintre literații vremii, precum Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu sau Dimitrie Bolintineanu. La numai cinci ani vorbea deja greaca modernă și greaca veche, latina, italiana, engleza, germana și franceza, pe parcursul vieții învățând albaneza și rusa. Dotată excepțional pentru litere, scria prima nuvelă la doar...11 ani, iar la 14 ani traducea din limba germană „Iliada”, lucrare care a și fost publicată la Leipzig, în Gazette Universelle.
În 1842, când Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Țării Românești, a fost detronat deoarece a încercat să schimbe unele prevederi ale Regulamentului organic și înlocuit de către Înalta Poartă cu Gheorghe Bibescu, întreaga familie a lui Mihail Ghica s-a exilat voluntar în străinătate, împreună cu Domnitorul, într-un periplu de 7 ani! Elena Ghica și-a continuat studiile la Viena, la Veneția și, în cele din urmă, la Berlin, obținând peste tot numai aprecieri. Despre ea, G. G. Papadopol, profesor la Școala de Belle Arte din Atena, spunea: „Facultățile ei intelectuale s-au dezvoltat atât de rapid, încât profesorii însărcinați cu instruirea ei nu au putut păstra nici un alt elev la același nivel cu ea, în aceleași studii”. A luat lecții de pian și a practicat înotul, echitația și scrima, participând și la unele partide de vânătoare ale bărbaților. A scris chiar melodia la poezia lui I. Eliade Rădulescu: La Istru (în 1848).Iată cum o descria, admirativ, Armand Pommier: „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, și animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante și vii respirau bunătatea și bunăvoința; părul șaten încorona fruntea sa largă și bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului” .Revenind la Iași, pentru o scurtă vizită, s-a îndrăgostit la un bal mascat, de ofițerul rus Alexandr Kolțov Masalski. S-a căsătorit cu el tot la Iași, în 1849, iar apoi cuplul s-a mutat la Sankt Petersburg.
Inimă de româncă, Prințesa nu s-a putut abține să protesteze împotriva Rusiei când aceasta a invadat Țările Române în octombrie 1853,fiind la un pas de a fi exilată, pe viață, în Siberia. Deși avertizată de autorități, Prințesa a continuat să protesteze sfârșind prin a fi biciuită cu cnutul rusesc la palatul poliției când i s-a și spus că „politica, dacă se poate, să nu vă mai intereseze”. Ca urmare, Elena Ghica Masalski a părăsit Rusia în primăvara anului 1855, împreună cu fiul ei, care însă va muri puțin mai târziu la Bruxelles. Elena n-a dorit să renunțe la cetățenia rusă, nici n-a divorțat, însă s-a despărțit în fapt de soțul ei. Marele istoric Nicolae Iorga spunea despre acest lucru: „o căsătorie nefericită, pe care n-a rupt-o niciodată, neavând nimic în comun cu un soț de mentalitate inferioară”.
În lumea culturală și-a luat numele de Dora d'Istria care ar putea fi tradus prin „Dor de Istria”. Dora poate deriva de la „dor”, iar Istria de la numele antic tracic Istros al Dunării.
Dora d'Istria a fost prima femeie care a escaladat vârful Mönch din lanțul Jungfrau al Alpilor Elvețieni (4105 m), în data de 11 iunie 1855, după trei zile de expediție. A înfipt drapelul valah alb-galben-albastru cu numele Valahiei, brodat cu litere auri, pe vârful cucerit. În data de 1 iunie 1860 a urcat și pe vârful Mont Blanc. A fost cea de-a treia ascensiune a unei femei în Alpi, după cea a Mariei Paradis(1808) și cea a Henriettei d'Angeville(1838).Elena era foarte talentată și la pictură. Ea a participat, cu două peisaje inspirate din lirica lui Heine(Bradul, respectiv Palmierul) la concursul de la muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, primind medalia de argint. Radu Ionescu o va numi pe Dora d'Istria „o precursoare uitată a plasticii românești.”
Trei ani mai târziu publică la Zürich și la Paris volumul Excursions en Roumélie et en Morée (Călătorii în Rumelia și în Moreea), dedicat memoriei „lui Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei care a preferat să-și sacrifice tronul și viața decât să ofere Bucovina absolutismului austriac și a cărui amintire și martiraj vor rămâne scumpe fiilor veteranilor lui Traian, cât timp va dăinui naționalitatea română."
În 1875-1876, fiind în România, Regele Carol I i-a conferit Ordinul „Bene Merenti”, clasa I, pentru „merite literare remarcabile” și medalia „Bene Merenti” care nu fuseseră acordate niciodată până atunci unei femei. Acestea au fost create prin Decretul Regal nr.314 (20 februarie 1876).
Trebuie menționat, de asemenea, că Elena Ghica a colaborat cu multe reviste din străinătate, precum „Ètoile du Danube” (Bruxelles), „Courrier de Paris”, „Illustration” (Florența), „Revue Suisse” (Neuchâtel), „Pandora” din Atena, „Indépendance hellénique” (Atena), etc. A sprijinit energic Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, ținând conferințe la Cernăuți, oraș care aparținea Imperiului Austro-Ungar.
Iată ce scria Iosif Vulcan în revista Familia (1865) despre Dora d'Istria: „Ea a scris în limbele multe ca să-și împlinească marea sa chemare mai cu succes, acuma însă la dorința generală și-a dat promisiunea că va scrie și în dulcea limbă maternă. Deie cerul ca cât de curând să vedem realizată această promisiune îmbucurătoare. Îmi place a crede ca brava română carea în opurile sale de atâte ori și-a adus aminte cu frăgezime și iubire de dulcea sa patrie nu va întârzia mult cu împlinirea dorinței celei mai intime a unei mame, carea cu nerăbdare așteptă ca drăgălașa sa fiică să vorbească în limba sa". Se poate spune, fără teama de a greși, că, împreună cu Ana contesă de Noailles, Martha Bibescu și Elena Văcărescu, Dora d'Istria formează un prețios colier de prințese române care au extaziat Europa prin cultura, talentul și patriotismul lor.
Elena a murit în data de 17 noiembrie 1888 la Florența, datorită unei hernii neglijate și a fost incinerată, iar cenușa, așa cum și-a dorit, a fost depusă la cimitirul Trespiano (Cimitero di Trespiano) din Florența. Mare parte din averea ei a revenit primăriei București, pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale. Restul a fost donat pinacotecii și bibliotecii din Florența, iar Villa d'Istria a rămas primăriei din Florența pentru a fi vândută în folosul Società di educazione e patronató pei sordomuti din Florența.
Pe placa memorială amplasată în 1915 la Florența, pe strada Leonardo da Vinci nr. 28, unde fusese „Villa d'Istria”, scrie: „De origine albaneză, româncă prin naștere, florentină prin adopțiune, s-a înnobilat și s-a glorificat prin propriile ei merite, pentru virtuțile alese, de suflet și talent, sub numele european Dora d'Istria”.
După dispariția ei dintre cei vii, Dora d'Istria a fost pe nedrept uitată de istoricii literari din România. Cercetătorul Liviu Bordaș a sesizat că Albania o revendică, astăzi, mai mult decât România.(FCT)
NR.40, septembrie 2021
Carol al II-lea,un rege...prefăcut
O armată lașă și trădătoare a rupt Basarabia de Țara mamă
În noaptea de 27 iunie 1940, în jurul orei două, Ernest Urdăreanu l-a trezit din somn pe Carol al II-lea, spunându-i că regimul stalinist de la Moscova a trimis un ultimatum, text ce avea să fie recepționat complet în jurul orei 7 dimineața. Mai târziu, Carol scria în jurnalul propriu: „această știre m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad.”
În loc să convoace de urgență Guvernul și Consiliul de Război, Carol s-a dus , mai întâi, să asiste, între orele 8 și 8.45 la bacalaureatul lui Mihai. Când, în jurul orei 9, s-a văzut, în fine, cu politicienii a pretins că personal alege să lupte: „Nu pot concepe ca suveran al țării să cedez teritorii care sunt hotărât, și de fapt istoric, românești." Ambasadorii Germaniei și Italiei, precum și o parte dintre conducătorii Armatei noastre, numiți chiar de el, l-au sfătuit să...cedeze! Halal patriotism! În Consiliul de Coroană, reunit în jurul orei 12, 11 oameni au hotărât să nu cedeze( printre care Nicolae Iorga, Victor Antonescu și Ernest Urdăreanu), patru, printre care și istoricul Constantin C. Giurescu, au votat pentru tratative cu partea sovietic,11 au decis cedarea iar unul, primul ministru Tătărescu, s-a abținut. Într-un final s-a decis să se recurgă la negocieri.
Carol al II-lea avea însă, din nou, altceva mai important de făcut! „Se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiță și declararea lor ca bacalaureați, după care am oferit băieților câte o tabacheră și lui Mihăiță “Ordinul Pentru Merit” și alte decorații profesorilor și lui (Petre) Andrei (Ministrul Educației Naționale), care a prezidat comisiunea. A avut loc pe urmă masa pentru noii promovați și profesorii lor. Oricine își poate închipui (ce) a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La șampanie am ținut un logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoționat atât de bacalaureatul lui Mihăiță, cât și de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiță, cu glas tare, a citit cuvântarea pregătită de seara.”
În urma răspunsurilor diplomatice primite de la Berlin, Roma, Atena, Belgrad și Ankara s-a constata că nimeni nu ne oferea niciun ajutor, nemții și fasciștii italieni insistând chiar să satisfacem cererile sovieticilor. La orele 24 a avut loc un nou Consiliu de Coroană: a fost o singură opțiune expectativă(Victor Antonescu), iar șase oameni au votat împotriva pretențiilor rușilor, cerând să ne apărăm! Iată ce scria despre cei șase, Carol al II-lea: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Ceilalți s-au pronunțat pentru cedarea fără luptă. Mai mult, generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, a declarat că România nu are destule forțe pentru a opune o rezistență militară solidă și de durată. Carola scris : „am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur.”
După ultimatumul sovietic din data de 28 iunie, România a pierdut definitiv Basarabia. În data de 30 iunie regele scria: „Știrile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate am avut dreptate cu așa-zisa reorganizare a F.R.N. (Frontul Renașterii Naționale, partid creat de rege). Mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. S-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării Armatei Roșii a depășit cu mult planul stabilit.” Data de 3 iulie a fost declarată zi de doliu național. Cinematografele și teatrele au fost închise ,iar în biserici s-au ținut slujbe pentru cei căzuți sub jugul bolșevic. Românilor li s-a spus să îngenuncheze și să păstreze câteva momente de reculegere.(FCT)
Carol I, un banal falsificator al Istoriei
Sergentul român care a capturat steagul turcilor la Grivița
La sfârșitul anului 1911, „Noua revistă română” promova o strângere de fonduri în favoarea sergentului din Batalionul 2 Vânători, Grigore Ion, cel care luase drapelul turcilor la Grivița. Doar că, „Dimineața” din 6 ianuarie 1912, afirmă, nici mai mult, nici mai puțin, că un grup de „militari români care au luat parte la război” contestă fapta lui Grigore Ion, susținând că acesta este un erou „plăsmuit” de generalul Candiano-Popescu-maior, în vremea războiului- în defavoarea celui care a fost eroul real, Grigore al Lucai, sergent în Regimentul 16 Dorobanți: „(…) dacă eroul nu există, el trebuie inventat. Or, în cazul eroului de la Grivița, eroul exista. Ceva mai mult, nu există unul singur, ci doi, dintre care unul este erou, iar celălalt, fatalmente, un impostor”.
Replica „Dimineții” se baza pe mărturiile culese de la câteva persoane care-l cunoscuseră personal pe Grigore al Lucai,(acesta fiind decedat și înhumat în satul lui natal, Salcia din Botoșani) și care știau cum au stau lucrurile din surse directe, de la martorii oculari. Astfel, nevasta căpitanului P. Negoescu mărturisește în numele acestuia, că sergentul i-ar fi arătat drapelul pe care-l răpise turcilor, iar locotenentul Stroe Baican spune cum al Lucai i-a arătat un pachet în care s-ar fi aflat drapelul otomanilor, dar și o trâmbiță, sergentul nefiind însă conștient de valoarea capturilor sale. De asemenea, colonelului G. Boteanu, relatează cum drapelul a fost adus în compania sa de către Grigore al Lucai, fiind predat apoi comandantului brigăzii, Alexandru Anghelescu. Chiar și un locotenent din armata rusă, Teodosie Climoff a scris ziarului cum că „declar pe conștiință mea și onoarea de ofițer că cunosc foarte bine pe Al Lucai Grigore”, susținând că l-a văzut pe acesta comițând destule fapte de vitejie pe frontul de la Grivița .Steagul turcesc ar fi rămas câteva zile în comandament, până când, văzându-l, maiorul Candiano-Popescu a decis că trebuie predat regelui Carol I. Ceea ce a și făcut, încropind , însă, o altă poveste a capturării lui și inventând un nou erou, pe sergentul batalionului comandat de dânsul, Grigore Ion.
La un moment dat, controversa a fost preluată și de „Universul”, care publica mărturiile a doi dintre camarazii eroului blamat, Grigore Ion, caporalul Vasile Nica și sergentul Gheorghe Stan. Jurnaliștii de la „Dimineața” susțineau interesele potrivnicilor generalului Candiano-Popesc, bine văzut de rege, cu toate că și „Universul” avea tot interesul să-l susțină pe Grigore Ion, deoarece chiar Carol I îl pomenise în „Memorii”, publicate în fascicule și...vândute chiar „Universului”! Adevărul nu s-a aflat niciodată, în pofida faptului că Grigore al Lucai își ceruse el însuși drepturile, 16 ani de la sfârșitul luptelor, doar că un oarecare colonel Renescu n-a răspuns niciodată memoriilor lui de frică să nu-l facă de rușine pe Carol I.(FCT)
Jaf regal
Cât a plătit România ca să-l aibă rege pe Carol al II-lea!
Mareșalul Ion Antonescu, a decis în 1941, înființarea unei Comisii de anchetă privind furtul din avutul public săvârșit de Carol al II-lea, Comisie care va face un raport amănunțit în patru capitole.
Cel dintâi, denumit „Daruri, avantagii și subvenții primite de la particulari”, dezvăluia darurile și alte avantaje primite de suveran de la o serie de particulari: „Valoarea cadourilor depășea semnificația unor manifestări protocolare sau mărturii de devotament și afecțiune deosebită, devenind pur și simplu mijloace ilicite de îmbogățire în dauna particularilor”. Nicolae Malaxa i-a dat întregul grajd de cai de curse, evaluat la peste două milioane de lei, o colecție de mărci poștale vechi valorând peste cinci milioane de lei și un tablou al lui Ștefan Luchian. Max Auschnitt i-a dat circa șase mii de lire sterline pentru un cal de prăsilă. A mai primit de la Armand Călinescu o stemă a Frontului Renașterii Naționale cu pietre prețioase, evaluată la 250.000 de lei, CFR-ul i-a dăruit o plachetă cu briliante și rubine de peste 900.000 de lei,iar Societatea Reșița i-a dat 150 de milioane de lei!
Pentru Fundația Regală, BNR a contribuit cu 81 de milioane de lei ,bașca 225 de colecții consistente de monede jubiliare de aur bătute la împlinirea a 10 ani de domnie, 22 de monede mari, 22 mijlocii și 22 mici cu ocazia împlinirii unui secol de la nașterea lui Carol I, aur masiv valorând 224.345 de lei plus 689.684 din partea Ministerului Apărării Naționale pentru realizarea unui buzdugan de 25,587 kg. de aur, în valoare de 5.652.963 de lei, pentru confecționarea unui pahar și a unei farfurii precum și a hărții României în relief. Însă cadourile-mai bine zis mita- nu s-au oprit aici: de la Societatea Techirghiol, în fapt o anexă a Marmorosch Bank a primit vila „Cetatea de Nisip” construită pe un teren de 4,5 ha ale...statului. Societatea „Lujani” i-a oferit acțiuni de circa 217 milioane de lei ,iar „Astra Vagoane” I-a dat și ea acțiuni cu o valoare de 46.227.252 de lei. Averea lui Carol al II-lea a crescut cu acțiuni în valoare de 204.113.231 de lei, doar că abdicarea nu i-a permis să le vândă pe toate.
Cel de-al doilea capitol al anchetei ordonate de Mareșal viza creșterea patrimoniului regal în defavoarea statului român. Astfel, Carol primise 100 de pogoane din pădurea Snagov din partea Primăriei București. El a dobândit ilegal și unele imobile prin procedeul dării în plată: ferma Clenciu-Spanțov (770,8 de ha.), o parte din terenul Școlii de Horticultură de la Băneasa (3540 de m.p.), Stațiunea de montă Băneasa (5 ha. cu construcții), pepiniera de la Murfatlar (72 de ha.), balta Iezerul-Mostiștea (1010,4 ha.), balta Boianu-Sticleanu (6206,6 ha.), pădurea Hereasca (34,8 ha.), terenul de cultură în prelungirea Hereascăi (6,5 ha.), toate primite de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor în schimbul cedării unor proprietăți aparținând Coroanei în scopul de a fi demolate și de a se construi, mai apoi, Palatul regal din București, utilizat tot de... suveran.
Regele-hoțoman Carol al II-lea a mai obținut 15 hectare de vie la Cotnari pe care s-au ridicat pivnița și instalația de vinificare, plătite, bineînțeles, din fondurile Ministerului Agriculturii și Domeniilor (14.713.907 de lei). Întrebuințând de devize din fondul statului, Carol și-a mai sporit averea cu 302 de automobile și un yacht, a plătit deplasările din străinătate și, bineînțeles comisioanele bancare pentru transferurile în străinătate, suma totală fiind de 533.227.214 de lei .Un alt mod de a-și crește veniturile au fost scutirile de taxe și reducerile impozitelor. Numai scutirile pentru produsele petroliere folosite de Casa Regală au fost de 28.915.699 de lei, pentru produsele de larg consum 38.168.485 de lei, pentru apă, canal, curent, gunoi în 1934-1940, suma de 10.992.214,10 lei ,iar țigările gratuite doar... 1.284.200 de lei.
Pentru întreținerea și reparațiile aferente(străzi, asanarea lacului din apropiere ,etc.) Castelului de la Scroviștea, guvernul i-a acordat nu mai puțin de 69 de milioane de lei. Tot pe nota de plată a Guvernului au mai apărut cheltuieli în valoare de 127.899.000 lei reprezentând plata a două automobile, plata unei foste servitoare a tatălui Lupeascăi, polița lui Ernest Urdăreanu, precum și plata rentei unei artiste de la Teatrul Național stabilite la Paris, la dorința expresă a Elenei Lupescu. Asta în timp ce poporul murea de foame!
De asemenea, cheltuielile și plata personalului yachtului „Luceafărul”, proprietatea lui Carol, erau achitate din banii statului(37.132.034 lei)! Colecția de timbre a suveranului, achiziționată de un specialist în domeniu detașat la Paris, a costat doar...3.759.901 lei. De asemenea, convorbirile telefonice interne și externe ale evreului-neamț(17.963.684 lei) au fost decontate de...Poșta Română! Amenajările de la Băneasa, în valoare de un milion și jumătate de lei au fost suportate tot de statul român .Mai mult, Carol Hoțomanul și-a însușit și cei șase milioane de lei din fondul „Soldați”, al militarilor detașați pentru stagiu la Palat! Mai lipsea să ia și banii femeilor de serviciu...
La „diverse” raportul arată că Regia Autonomă C.F.R. e fabricat pentru Casa Regală un automotor de vânătoare cu două remorci-platformă, valorând aproximativ 2 milioane de lei ,precum și două vagoane frigorifice pentru vânat în valoare 9,9 milioane. Prefectura Poliției Capitalei a constituit o brigadă de 18 oameni și un șef de secție având misiunea să păzească locuința Elenei Lupescu începând din 1934. În mai 1932 a primit cadou din partea...Poliției o instalație de cinema valorând 298.000 de lei. În plus s-au plătit 300.000 de lei lui Eugen Bianu pentru urmărirea prințului Barbu Știrbei. Au mai fost achiziționate pentru rege și...icre negre în valoare de 6.842.000 lei.
Plocoane...grase au picat și din alte părți și tot jefuind poporul român: Direcția Generală a Pădurilor Statului a dăruit lemne în valoare de 288.572 de lei și a executat lucrări la Castelul de Vânătoare de la Lăpușna însumând 997.420 de lei, iar un an mai târziu de 1.097.914. Ministerul Sănătății și Asigurărilor Sociale a cedat aparatură de radiologie de peste 1.130.000 de lei, iar Biserica Ortodoxă a dat pentru reparațiile castelului de la Ițcani două vagoane de lemne și 420.000 de lei. Primăria din București a cumpărat colecții de inele vechi și tablouri valorând 925.000 de lei pe care i le-a dăruit tot lui Carol al II-lea, iar Primăria din Ploiești i-a oferit produse petroliere de circa 485.960 de lei.
Carol a avut parte și de subvenții din partea statului în valoare de peste 125.337.800 de lei, pentru a-și întreține palatele și pentru a-și asigura tablourile .Numai pentru vânătorile regale, Ministerul Agriculturii a avut nevoie de 10.020.000 de lei, iar întreținerea grajdurilor din strada Virgiliu din București a costat 4.900.792 de lei!(FCT)
Rol hotărâtor
Alexandru Vaida-Voevod a contribuit decisiv la înfăptuirea Marii Uniri
La Conferința de Pace de la Paris din vara lui 1919, premierul român I. C. Brătianu a cerut insistent respectarea promisiunilor făcute României înainte de primul Război Mondial, iritând la maximum reprezentanții marilor puteri. În culise, însă, și Regina Maria milita pentru cauza României: de pildă, când președintele Franței, Clemenceau i-a zis că „cere partea leului”, regina i-a replicat că „de aceea am venit la tigru, s-o cer!”. Ea știa precis ce trebuie să realizeze: recunoașterea internațională a Marii Uniri din 1918!
Pe 28 iunie Polonia semna „Micul Tratat de la Versailles”, document care deschidea calea înființării unui sistem internațional de protecție a minorităților controlat chiar de Liga Națiunilor.
Brătianu a acceptat semnarea Tratatului de pace cu Germania, dar n-a vrut cu niciun chip să parafeze unul similar cu Austro-Ungaria. Și după ocuparea Budapestei din iulie-august 1919, Brătianu a continuat să se opună presiunilor Occidentului. În cele din urmă, după o bătălie aprigă dusă pe frontul masonic, Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul în 9 decembrie 1919.Ungaria avea să recunoască Marea Unire la Trianon, în 4 iunie 1920.
Datorită studiilor întreprinse și păstrării unor documente de către Horia Nestorescu Bălcești, am putut desluși cum a intrat Alexandru Vaida Voevod în masonerie. El a făcut acest pas cu aprobarea premierului Brătianu, dar și cu știința lui Iuliu Maniu. Astfel, delegația transilvană la Conferința de Pace de la Paris a fost formată din avocatul Voicu Nițescu, Mihai Șerban, licențiat în agronomie la Halle și doctor în drept, conferențiar la Universitatea din Iași, avocatul arădean Gheorghe Crișan, inginerul inventator și pionier al aviației mondiale Traian Vuia, diplomatul Caius Brediceanu din Lugoj, consilier la Ministerul Afacerilor Externe al României, și din Alexandru Vaida-Voevod. Istoricul Nestorescu Bălcești crede că cel de-al optulea membru ar fi fost poetul Ion Pillat.
Cei opt români au făcut o cerere-în data de 14 mai 1919- către Loja pariziană Ernest Renan, care avea circa 100 de membri, unsprezece dintre ei fiind jurnaliști, ceea ce justifică un pic presa favorabilă de care s-a bucurat România la Conferința de la Paris.
Nestorescu Bălcești crede că cererea datează chiar din 8 mai 1919, deoarece, conform procedurii masonice, Alexandru Vaida-Voevod trebuise să solicite un certificat Legației române din Paris care să arate că nu suferise nicio condamnare. După primirea acestei dovezi, Venerabilul Lojii Ernest Renan, Marcel Huart, a trimis în data de 24 mai 1919, Consiliului Ordinului, o scrisoare de recomandare favorabilă: „Îmi permit să vă atrag atenția binevoitoare asupra caracterului excepțional și cu totul special al acestei cereri. Acești profani nu sunt decât de puțină vreme la Paris. Ei se vor reîntoarce după încheierea definitivă a păcii în România, unde anumite societăți secrete funcționează, dar unde francmasoneria nu există, și unde, admiși în Ordinul nostru, ei se vor grăbi să constituie unul sau mai multe ateliere afiliate Marelui Orient al Franței. Cererea lor este însoțită de certificatul de onorabilitate, cu caracter oficial, echivalentul cazierului lor judiciar. În plus, însuși caracterul misiunii lor diplomatice îi pune la adăpost de orice suspiciune. Pe de altă parte, șederea lor provizorie la Paris constituie pentru anchetatori un element de care trebuie ținut seama, căci nu ne putem gândi în a proceda la altă informare decât la un interogatoriu cât de profund cât ar fi posibil. În sfârșit, apropierea plecării lor ar face poate imposibilă inițierea lor, dacă ar trebui să se respecte strict și în mod scrupulos termenele impuse de regulamentul general în ceea ce privește data depunerii cererii și cea a inițierii lor”. Alexandru Vaida-Voevod a fost audiat în data de 28 iulie 1918 și imediat după audiere a fost primit, în unanimitate, în francmasonerie.
Alexandru Vaida Voevod va spune mai multe despre apartenența sa la Masonerie în perioada în care s-a negociat înfăptuirea României Mari, în 1937, într-un articol publicat în Curentul: „Eu am văzut multe în viață și pe toate le-am studiat cu ochii mei, nu din auzite. Am fost și francmason. Eram cu Ionel Brătianu la Paris și pentru că majoritatea delegaților la conferința păcii erau masoni a trebuit, de circumstanță, să îmbrac și eu pielea lor. Francmasoneria română a fost și a rămas un mare moft. Nu se achitau taxe, nu se aduna membrii în număr reglementar spre a ține ședințe… Concluzia este: din 1920 am rupt orice legătură cu loja Ernest Renan, din Paris, singura lojă unde mersesem în condițiile arătate și din care lojă, în 1923 am fost radiat, după ce din 1920 nu mai dădusem nici un semn de viață pentru ei și nu mai achitasem nici taxele reglementare. Nu am mai fost în altă lojă franceză. În francmasoneria română n-am fost niciodată”.
Totuși, ce spune Vaida Voevod despre despărțirea sa de masonerie pare să fie îndoielnic...Carnetul de mason („Carte d’identite maconnique”) al lui Vaida Voievod era timbrat și ștampilat pe trei semestre ale anului 1921. În plus mai există o scrisoare pe care Vaida a primit-o din partea Cabinetului Venerabilului Lojei Ernest Renan, trimisă de la Paris și datată... 22 februarie 1928.(FCT)
NR.41, octombrie 2021
Un Vlad Țepeș grec
Domnitorul fanariot cinstit de români
În data de 5 aprilie 1786 a intrat în București, noul Domn al Țării Românești, numit cu ajutorul amiralului turc-sub comanda căruia slujise un timp-Nicolae P. Mavrogheni, originar din insula Paros(Arhipelagul Cicladelor), care nu era deloc străin de actele de piraterie comise împotriva grecilor din Fanar. Unul dintre cronicarii vremii, Dionisie Eclesiarhul, ni-l prezintă ca un „om înalt, uscățiv la obraz și strajnic”.
Față de alți domnitori greci trecuți pe tronul Principatelor, Mavrogheni nu a pus multe dări pe umerii nevoiașilor , dar nu i-a cruțat deloc pe cei care făcuseră avere furând de la alții. Ba chiar, grecilor le-a confiscat averile care nu erau moștenite de cinci generații, fiind dobândite prin diferite fraude.
Printre obiceiurile domnitorului Mavrogheni era și acela de a-i umili pe boieri în fața țăranilor atunci când dreptatea era de partea acestora din urmă, și auzind de complicitatea dintre apărătorii legii și hoți și tâlhari, a cerut ispravnicilor să-i arate capetele hoților prinși. Orice evadare, de sub escortă sau din beciurile aresturilor, se pedepsea prin tragerea în țeapă a paznicilor. Astfel, după numai câteva luni de domnie, domnitorul a cerut locuitorilor orașului să nu mai încuie ușile și porțile, în cazul unui eventual jaf, pierderile urmând a fi suportate de domnie, slujbașul agiei urmând a fi tras în țeapă. Îmbrăcat în haine de călugăr, Vodă umbla noaptea prin târg, verificând dacă ușile erau deschise, iar pe cine prindea că nu-i respectase ordinul, punea să fie biciuit la tălpi. Deseori, travestit în călugăr cerceta prăvăliile și bisericile, pedepsindu-i pe loc pe cei pe care-i prindea că înșală oamenii.
Pe tâlhari și pe hoți îi spânzura chiar pe uliță, lăsându-i acolo câte o zi întreagă, să-i vadă lumea! Pe lângă toate, avea și niște obiceiuri ciudate, ca de pildă, când vorbea cuiva, se așeza în profil, să poată fi văzut, dar interlocutorului său să i se pară că domnitorul avea o a doua gură! Se plimba cu o trăsură trasă de doi cerbi cu coarne aurite, ba chiar, ca și Caligula cu peste 1700 de ani în urmă, și-a numit calul...clucer. Se trezea uneori, în miez de noapte, alertând tulumbagiii(pompierii) că a izbucnit un mare incendiu!
Unul din lucrurile remarcabile pe care le-a făcut Domnitorul a fost ordinul dat în 26 iunie 1786 prin care impunea să fie reparate toate străzile din București, funcție de materialul care fusese folosit inițial, paie sau nuiele în mahalale și podețe de lemn pe arterele principale. Tot lui i se datorează autorizațiile de construcție care consfințeau atât legalitatea construcției cât și ridicarea lor în acord cu arhitectura clădirilor din preajmă.
Trebuie remarcat că domnitorul grec avea și reale calități de conducător militar. Astfel, acesta a luptat în războiul ruso-austro-otoman având circa 10.000 de oameni, de partea turcilor, având un rol însemnat în evitarea unei înfrângeri. Victoriile obținute pe câmpul de luptă nu l-au ajutat însă să-și păstreze domnia. În data de 31 martie 1790 murea protectorul său, amiralul, iar vizirul a fost și el înlocuit, în locul acestuia fiind numit un adversar al lui Mavrogheni. Acesta a înțeles că nu mai poate scăpa. Deși putea fugi la austrieci, a refuzat. Datorită reclamațiilor boierilor conduși de Ienăchiță Văcărescu, noul vizir a ordonat uciderea lui Mavrogheni. În data de 30 septembrie 1790, în localitatea Beala, pe râul Yantra, între Rușciuc și Șiștov , domnitorul a fost prins și ucis, iar capul i-a fost trimis la Constantinopol și pus într-un stâlp, la poarta Seraiului .În februarie 1791,dovedindu-se că vizirul n-a procedat corect, Sultanul a decis ca acesta să fie executat prin împușcare . Văduva lui Nicolae Mavrogheni, Maria, și cei nouă copii – trei băieți și șase fete-au putut să-și păstreze averea care urma să intre în vistieria otomană. Trupul Domnitorului a fost reînhumat în 1821 la Bursa, în Biserica Sfinților Apostoli din Asia Mică, loc în care odihnește și trupul soției sale, doamna Maria, decedată în 1829.(FCT)
Datorită măgăriilor comise de liberali
Alexandru Ioan Cuza îi scrie lui Napoleon al III-lea
Datorită numeroaselor reforme pe care le înfăptuise, Alexandru Ioan Cuza stârnise deja nemulțumirea și ura boierilor și politicienilor. În zorii zilei de 3/15 august 1865. Pe când Domnul se pregătea să plece la băi la Ems, în Germania, „monstruoasa coaliție“ a organizat o rebeliune profitând de revolta negustorilor de fructe și legume din București cărora Cuza le interzisese vânzarea prin comerț ambulant. Revolta s-a lăsat cu victime și cu devastarea clădirii Primăriei Bucureștiului. Presa franceză, coruptă, l-a criticat dur pe Domnitor.
Vizibil supărat, Alexandru Ioan Cuza îi va trimite în data de 19 septembrie/1 octombrie o scrisoare cu caracter confidențial împăratului Napoleon al III-lea. Cuza amintea despre împroprietărirea țăranilor, administrarea justiției, reorganizarea finanțelor, promulgarea codurilor calchiate, crearea de spitale, îmbunătățirea transporturilor, etc.
București, 21 octombrie 1865
„Sire,
Firman al Înaltei Porți prin care se recunoaște alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859
„Când Majestatea Voastră imperială a făcut războiul în Crimeea, populațiile de la Dunăre au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Am fost convins, în ce mă privește, că o mare idee, o idee napoleoniană, inspirase această faptă glorioasă. Întrevedeam un țel multiplu, demn de Franța, demn de acela căruia ea îi încredințase soarta sa: de a înăbuși proiecte amenințătoare pentru echilibrul european, de a reînsufleți Orientul prin principiul naționalităților și de a arunca în această lume bătrână semințele roditoare de progres. Tratatul de la Paris a venit curând să confirme speranțele noastre. Constituția politică a Moldovei și a Valahiei și viitorului poporului român au primit garanții serioase. Această nouă ordine de lucruri cerea un om nou: concetățenii mei mi-au încredințat această sarcină grea. Am primit-o ca o datorie și cu convingerea că voi fi încurajat, susținut de acela căruia îi atribuiam, (odată) cu România recunoscătoare, inițiativa unei schimbări politice atât de prețioase pentru țara mea.
M-am «apucat» curajos de muncă, am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanțele în dezordine, moravuri politice ce purtau urma vătămătoare a ocupațiilor străine, spiritele agitate, istovite, puține resurse în lucruri și în oameni, cu ambițiile unui popor mare și pasiuni politice surde la orice povață de prudență. Pe de o parte, era trebuință «să se înceapă o» organizare, «dar» cu mijloace insuficiente, pe de alta, era trebuință să se țină treaz patriotismul românilor, punând totodată limite cumpătate aspiraţiilor arzătoare ale spiritului național. După șase ani de eforturi și de trudă neîncetată, am «oare» dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obținute? Evident, nu! Nu vreau să pretind că guvernarea mea să fi fost scutită de greșeli, să fi dezrădăcinat toate abuzurile, să fi vindecat toate rănile, ca reorganizarea țării să fie terminată. Cred chiar că aș fi putut face mai mult și mai bine dacă n-aș fi fost stingherit de unele complicații din Constituția dată Principatelor Unite și dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create parcă într-adins în calea mea de către Puterile vecine, care vor vedea totdeauna cu ochi răi dezvoltarea prosperității României și, mai ales, răspândirea la frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.
În aceasta, Sire, constă secretul acelor piedici și acelor agitații care par să fi descurajat pe susținătorii noștri cei mai simpatici. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de monarhie constituțională, poate totuși demonstra că nu este deloc posibil de a improviza reorganizarea unui stat hărțuit de influențe străine, nici de a improviza educația politică a unui popor făcându-l să treacă dintr-o dată de la un regim patriarhal la un sistem de guvernare pe care nu-l admite temperamentul unor anumite națiuni, chiar dintre cele mai civilizate. Din fericire, progresul are legi invincibile. În ciuda greutăților, cu toată lipsa noastră de experiență, cu toate greșelile noastre, România a progresat. Am fost destul de fericit de a fi realizat Unirea, visul secular al românilor, de a fi restituit țării mele a cincea parte din teritoriul său, uzurpată de călugări străini, am făcut dintr-un milion de clăcași un milion de proprietari și cetățeni.
Am promulgat coduri calchiate pe Codul Napoleon, care stabilesc efectiv egalitatea tuturor în fața legii și drepturile egale ale tuturor în familie, care impun căsătoria civilă și înfrânează divorțul. Am dat străinilor dreptul de proprietate. Administrarea justiției, care lasă mult de dorit, se îmbunătățește sub influența Curții de Casație. Reorganizarea finanțelor noastre, angajate în încercări pe care le consider premature, nu a răspuns așteptărilor mele: Curtea de conturi și Casa de consemnațiuni vor asigura succesul unor reforme devenite foarte urgente. Am făcut instrucțiunea primară obligatorie și gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, școli pe care Majestatea Voastră a binevoit a le onora cu încurajările sale. Am mărit rețeaua căilor noastre de comunicație; am construit poduri, care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri căi ferate este în construcție, o alta va fi începută la primăvară. Sunt pe punctul de a concesiona dreptul «de a ființa» o bancă națională. În sfârșit, am vrut ca forțele noastre «armate» naționale să fie temeinic organizate, capabile de a menține în orice ocazie liniștea internă, capabile de a-și ocupa cu cinste locul lor, dacă eventualități, oricând posibile, ar amenința un Imperiu pe care l-au consolidat armele Franței și de soarta căruia sunt legate strâns destinele noastre.
La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decât patru sau cinci mii de puști rusești, datând din timpul domniei împărătesei Ecaterina, și circa zece tunuri fără valoare, de proveniență turcă, rusă și austriacă. Pulberi, proiectile, capsule nu ne veneau decât din Austria. Nu puteam trage un singur foc de pușcă fără permisiunea sa. Astăzi posed șaizeci de mii de puști ghintuite cumpărate din Franța, iar cele douăzeci și cinci de mii de puști neghintuite pe care le datorez generozității Majestății Voastre imperiale au fost distribuite comunelor, în care am instituit un serviciu de gardă ce dă populației rurale deprinderea armelor și o pregătește pentru apărarea căminelor lor în orice împrejurare. Artileria mea numără șaptezeci și două de bucăți de tunuri ghintuite, construite în Franța, după modelele franceze. Acolo unde abia am găsit trei mii de oameni, furnizați exclusiv de clasa țăranilor, rău înarmați, rău echipați, care nu se supuneau decât comandamentelor ruse sau austriece, azi am două mii de grăniceri, opt mii de jandarmi pedeștri și călări și o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutată dintre toate clasele societății, bine înarmată, bine echipată, capabilă de a fi sporită, prin rezervele noastre duble, la întreitul efectivului său normal și formată la marea școală a principiilor militare ale Franței.
Am creat o turnătorie, ateliere de construcții și de reparații în care fabricăm echipamentele noastre, proiectilele noastre, pulberile noastre, capsulele noastre și care fac față din plin nevoilor noastre. O manutanță va completa curând ansamblul întreprinderilor noastre. Aceste creații considerabile au impus pentru moment țării mari sacrificii, pe care sprijinul patriotic al locuitorilor ne-a permis să le suportăm fără a supraîncărca prea mult bugetul statului.
Iată ceea ce am făcut, Sire. Sub influența acestor idei noi pe care le-am deșteptat, a acestor instituții noi pe care le-am creat, educația politică a țării a progresat sensibil. Să ne reamintim ce erau nu demult Moldova și Țara Românească și să vedem ce au devenit, pentru a aprecia marile schimbări ce s-au realizat.
Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au constituit prada străinilor; când un loc de trecere, când un câmp de bătălie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei; aproape totdeauna ocupate militar și devenind de atunci un centru de intrigi a căror fir îl țineau anumite Puteri ostile totdeauna intereselor și un târg obișnuit unde se făcea trafic cu bunurile jefuite de la noi, pentru a îmbogăți Fanarul sau pentru a combate influența occidentală în Orient. Cu veniturile noastre și pe pământul nostru Rusia, stăpână pe atunci a Principatelor, forma în 1854 acea legiune greco-slavă pe care soldații Majestății Voastre imperiale au întâlnit-o în tranșeele Sevastopolului. Este nevoie să spun cât au apăsat asupra țării aceste încercări teribile, mai curând din punct de vedere moral decât din punct de vedere material? Astăzi, Sire, mulțumită sprijinului vostru generos, românii au o existență politică; ei au conștiința drepturilor lor și a datoriilor lor; puțini ar fi printre ei cei care nu s-ar rușina «la gândul» unei protecții străine, care acum câțiva ani încă era căutată ca o onoare. Într-un cuvânt, Sire, poporul român își trăiește de acum înainte propria sa viață, el este român și numai român.
Orice minte nepărtinitoare va recunoaște că de șase ani România a văzut realizându-se transformări mari și fericite.
Aceste transformări nu s-au înfăptuit numai prin eforturile mele și nu exagerez deloc exprimarea gândului meu, atribuind tot succesul puternicei protecții a Majestății Voastre imperiale. În fiecare moment dificil al domniei mele m-am simțit susținut de brațul Franței și m-am deprins să cred, Sire, că sunt unul dintre modestele puncte de sprijin ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul țării mele. Toate actele mele au fost calculate pe această convingere și pe datoriile pe care ea mi le impunea. Majestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit și urmat exact sfaturi în momentul când războiul din Italia deștepta aspirații atât de arzătoare în Europa Orientală. Tot așa, bizuindu-mă pe sprijinul Majestății Voastre imperiale, am cutezat a impune «aici» la Dunăre principii politice, a întemeia instituții sociale care au săpat o prăpastie între România și foștii săi protectori și care au deschis țării mele calea tuturor progreselor.
Medalii de aur și argint emise de Banca Națională a României, care reproduc monedele pe care Alexandru Ioan Cuza intenționa să le emită în anul 1860
Dar, de câtva timp, mă simt oprit, Sire, la mijlocul sarcinii mele, și rog Majestatea Voastră imperială a-mi permite să-i expun sincer părerea mea despre dificultățile ce le întâmpin. Fost-am prea temerar? M-am încrezut prea mult în puterile țării mele și în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt eu însumi la nivelul rolului înalt ce mi l-a atribuit Providența? Nu știu! Dar mi se pare că simpatiile câștigate până atunci s-au răcit. Vagi indicii îmi dezvăluiau mai dinainte această situație nouă, când «Le Moniteur» a publicat, de două ori în cursul lunii septembrie, rânduri descurajante sub care aș fi putut vedea, în ordinea de idei ce mă călăuzește, un fel de avertisment cu totul părintesc al Majestății Voastre imperiale, dar care trebuiau să fie și care au fost primite cu o satisfacție «prea» puțin deghizată de către guvernele vecine și cu dureroasă emoție de către țară. Ce intenții au inspirat aceste rânduri? Nu-mi este permis să mă opresc o singură clipă asupra combinațiilor recomandate de presa din Austria, asupra acelor calcule care fac din Principatele Unite obiectul unei compensații teritoriale. Niciodată nu voi crede, niciodată, un singur român nu va vrea să creadă că existența naționalității române independente ar putea fi sacrificată cât timp vocea împăratului Napoleon va fi preponderentă în lume.
Dar, s-ar putea, Sire, ca gândirea Majestății Voastre imperiale să se fi plictisit de spectacolul acestor lupte interne, care nu încetează de a pune piedici dezvoltării prosperității noastre. Este posibil ca, neputând judeca decât după rezultate, Majestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea mea personală ar fi insuficientă pentru a domina intrigile partidelor și de a dejuca ambițiile din afară. Dacă așa este gândirea Majestății Voastre imperiale, dacă ea consideră că România trebuie să fie încredințată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai îndemânatice decât ale mele, sunt gata, Sire, să cobor din tron. Majestatea Voastră imperială să fie foarte convinsă de sinceritatea limbajului meu; eu nu mă supun nici descurajării, nici fricii; afecțiunea poporului român și caracterul meu mă ocrotesc contra acestor slăbiciuni. Aș fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Majestatea Voastră imperială l-ar judeca favorabil intereselor României, să dau concursul meu oricărei combinații care ar fi onorată de asentimentul Majestății Voastre imperiale și care ar garanta viitorul patriei mele. Mă voi întoarce cu plăcere în viața particulară, lăsând un tron pe care nici nu l-am râvnit, nici nu l-am căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioților mei și pe care nu l-am acceptat, chiar din prima zi, decât ca o povară obositoare. Nu-mi va rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independența României, poate da garanții reale prosperității sale și îmi poate asigura stima Majestății Voastre imperiale.
Încrederea fără rezervă ce arăt Majestății Voastre imperiale va atrage, îndrăznesc a spera, pe a sa. Numai împăratului Napoleon trebuie și vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o dovadă nouă a grijii voastre statornice pentru țara mea și cu o adâncă încredere vin, în această împrejurare solemnă, să cer puternica protecție a Majestății Voastre imperiale pentru poporul român“.
Vă rog, Sire, să primiți expresia respectului și devotamentului cu care sunt al Maiestății Voastre imperiale
Sire,
prea umil și prea plecat servitor,
A. I. Cuza
(FCT)
Istoria nu trebuie să se mai repete
Artiștii pitici care au supraviețuit lagărului de la Auschwitz
Membrii familiei de liliputani Ovitz, oameni mici de statură care susțineau spectacole de divertisment, erau cunoscuți locuitorilor satului Rozavlea, de pe Valea Izei, județul Maramureș. Shimpson Ițik Ovitz a avut 10 copii din două căsătorii, cu femei de înălțime normală, dintre care șapte au avut o statură mică. Ei au format o trupă de circ, colindând aproape toată Europa, evoluând chiar și în fața regelui Carol al II-lea. Aveau destui bani, astfel că au fost primii din sat care și-au cumpărat o mașină.
Cel de-al doilea război mondial le-a schimbat însă, radical, existența. Într-o bună zi, naziștii, i-au luat din satul lor și i-au dus la Auschwitz. Cel care i-a salvat de la gazare a fost celebrul doctor criminal nazist Joseph Mengele care, vazându-i, a exclamat: „Voi avea de muncă 20 de ani de acum încolo!”. Criminalul hitlerist a împiedicat uciderea prin gazare a celor șapte pitici, dar și a rudelor lor, cu totul, 22 de persoane. Perla Ovitz, care era în vârstă de 23 de ani când a ajuns în celebrul lagăr de exterminare și a murit în 2001, a relatat că familia ei a devenit obiectul cercetării lui Mengele care a făcut cele mai odioase experimente pe ei.
Doctorul-asasin a început să le ia sânge în fiecare săptămână. „Cantitatea de sânge era enormă, noi eram morți de foame, iar de multe ori am leșinat”, spunea Perla. Dementul nazist dorea să descopere codul pentru nanism. În același timp erau supuși unor teste pentru rinichi, sifilis, ficat și pentru tifosul exantematic. Alți medici îi supuneau unor teste de inteligență. De multe ori li se turna, succesiv, apă fierbinte și apă rece în urechi, experiment despre care Perla spunea că aproape îi înnebunea ! De asemenea, li se smulgea părul din cap sau li se scoteau dinții fără niciun fel de anestezie.
Deși erau ,practic, sclavii lui, Mengele i-a salvat de două ori de la camera de gazare. Cei din familia Ovitz aveau grijă să pară întotdeauna veseli și fericiți în fața lui. Îi spuneau „Excelența Voastră” și îi cântau una din melodiile lui preferate „Vino să mă faci fericit”. Perla afirma că frații și surorile ei ajunseseră chiar să-l iubească pe criminalul hitlerist. „Ne-a spus atunci că, atât timp cât el e acolo, noi o să fim în viață. Era curios să afle cum dintr-o mamă sănătoasă și un tată liliputan pot ieși pitici, dar și copii normali”, istorisea, la 81 de ani, Perla. Mengele i-a folosit pe liliputani și într-un spectacol când au venit mai marii naziști în vizită. Liliputanii au trebuit să defileze dezbrăcați și cu mâinile sus. În timpul ăsta, Mengele îi înțepa pe pitici cu tacul de biliard. Naziștii aplaudau și îi îndemnau pe liliputani să bea. Într-o zi, după ce i-a filmat, Mengele a spus, ca pentru sine, „lui Adolf chiar o să-i placă asta”.
Când războiul s-a sfârșit, Mengele a fugit în America de Sud. Piticii au ajuns, inițial, în Rusia, iar apoi s-au întors în Rozavlea, unde și-au găsit aurul și bijuteriile acolo unde le îngropaseră, sub mașina lor. Numai 50 din cei 650 de evrei deportați s-au mai întors acasă. În anul 1949, liliputanii au emigrat în Israel și au continuat să facă spectacole artistice. Perla credea că dacă Mengele ar fi fost prins vreodată nu și-ar fi cerut niciodată scuze pentru crimele comise. „Dar dacă judecătorii m-ar fi întrebat dacă să-l spânzure, le-aș fi spus să-i dea drumul. Am fost salvată prin harul Diavolului- Dumnezeu îl va judeca pe Mengele”.(FCT)
Cum am pierdut Carpații și-am ajuns supușii Germaniei
Tratatul din 1918 de la București
Datorită căderii frontului de est datorită bolșevicilor, România a fost nevoită să facă mari concesii Puterilor Centrale prin semnarea Tratatului de Pace de la Buftea, recunoscându-i-se doar Unirea cu Basarabia, consfințită la Chișinău în 27 martie.
Prin tratatul de pace parafat cu Rada Ucraineană, în data de 27 ianuarie 1918, Puterile Centrale ocupau teritoriul Ucrainei în scopul obținerii alimentelor de care aveau atâta nevoie. În 18 februarie 1918 și rușii încheiau pacea, la Brest-Litovsk, cu blocul german, cedându-le Polonia, Finlanda și Țările Baltice, recunoscând și „independența” Ucrainei, dar cu trupele germano-austro-ungare pe teritoriul ei. România s-a trezit astfel, brusc, înconjurată numai de inamici!
Retrași în Moldova, guvernanții români, l-au desemnat pe generalul Averescu să poarte tratative cu reprezentații puterilor centrale aflați în teritoriul nostru ocupat. Tratativele s-au purtat la Buftea, generalul român protestând vehement datorită condițiilor impuse. Ministrul de externe austro-ungar Czerin a spus că dacă românii vor reîncepe luptele, România „va dispărea de pe harta Europei”! Adversarii cereau cedarea Dobrogei, modificarea frontierei Carpaților, schimbarea dinastiei și demobilizarea armatei!
La începutul tratativelor, ucrainenii susțineau că Basarabia este, din punct de vedere etnografic, politic și economic, parte integrantă a Ucrainei! Austro-Ungaria n-ar fi spus nu, cu atât mai mult cu cât își doreau nordul Basarabiei, doar că Germania, care înainte de război promisese Basarabia românilor, s-a opus cu înverșunare. În virtutea prevederilor tratatului, reprezentanții aliaților urmau să rămână la Iași, pe când militarii francezi în frunte cu atât de popularul general Berthelot, italienii, sârbii și americanii urmau să plece imediat.
Argetoianu a semnat, pe 20 februarie 1918, așa zisele „preliminarii de la Buftea”, aproape identice cu viitorul tratat. Generalul Averescu a demisionat, iar filogermanul Alexandru Marghiloman, zis „rezerva regală” a fost numit prim ministru în data de 5 martie, fiind însărcinat să continue tratativele.
Tratatul-în fapt, dictatul-de la București s-a semnat în 24 aprilie 1918. Austro-Ungaria se alegea cu o bună parte din lanțul carpatic(5600 de kilometri pătrați și peste 72 de mii de locuitori) și cu multe și importante bogății ale solului și subsolului. Bulgaria punea gheara pe Cadrilater și pe o fâșie din județul Constanța, iar cea mai însemnată parte a Dobrogei rămânea sub control românesc, german, austro-ungar și bulgar! În plus, România urma să achite o uriașă sumă de bani adversarilor, pierzând și dreptul de a solicita despăgubiri pentru distrugerea teritoriului său de către oponenți.
România complet dezarmată era obligată să păstreze și să întrețină forțele germane de ocupație. Și culmea mârșăviei-nemți ați vrut la conducere, nemți ați avut!-s-a instituit un monopol german asupra petrolului românesc, asupra comerțului cu cereale, asupra exploatării și prelucrării lemnului și a căilor ferate românești pe timp de 90 de ani! Teritoriul țării rămânea împărțit în două: Moldova care se supunea autorității românești și restul țării, unde cuvântul cheie îl avea inamicul!
Guvernele Antantei n-au recunoscut Tratatul, considerându-l nul și neavenit. În data de 10 mai 1918, un mare număr de români au protestat la Paris, semnând un act care anula clauzele contractului: „În numele poporului roman, ne declarăm astăzi ca și ieri aliații Antantei și proclamăm nul și neavenit Tratatul de la București, cu toate clauzele și convențiile adiționale. Și tot în numele poporului roman facem apel la guvernele aliate, rugându-le să nu abandoneze România și justele sale revendicări”.
Totuși, datorită înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial, în noiembrie 1918, Tratatul de la București a devenit anacronic.(FCT)